Istoria Uniunii Sovietice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Seria Istoria Rusiei |
|---|
| Slavii estici timpurii |
| Rusia Kieveană |
| Bulgarii de pe Volga |
| Hazarii |
| Cnezatul Vladimir-Suzdal |
| Republica Novgorodului |
| Invazia mongolă |
| Hoarda de Aur |
| Hanatul Kazanului |
| Hanatul Astrahanului |
| Hanatul Siberiei |
| Hanatul Crimeii |
| Cnezatul Moscovei |
| Imperiul Rus |
| - 1682-1796 |
| - 1796-1855 |
| - 1855-1892 |
| - 1892-1917 |
| Revoluţia din 1905 |
| Revoluţia din 1917 |
| Războiul civil |
| Uniunea Sovietică |
| - 1927-1953 |
| - 1953-1985 |
| - 1985-1991 |
| - Istoria militară sovietică |
| Federaţia Rusă |
| editează acest cadru |
Istoria Uniunii Sovietice începe cu Revoluţia rusă din 1917. Bolşevicii conduşi de Lenin s-au impus ca principala forţă politică rusă, deşi au trebuit să implice ţara într-un lung şi sângeros război civil împotriva monarhiştilor contrarevoluţionari şi intervenţioniştilor străini. Bolşevicii, care s-au rebotezat Partidul Comunist, şi forţele armate pe care le-au organizat, Armata Roşie, au ieşit învingătoare din războiul civil. Comunismul a fost impus în toate teritoriile care au aparţinut fostului Imperiu Rus. După moartea lui Lenin, puterea a fost cucerită de Iosif Vissarionovici Stalin. El a supus întreaga societate sovietică unui proces de "epurare", prin care a distrus orice urmă de opoziţie internă din partid, armată sau din rândurile populaţiei. Al doilea război mondial, cunoscut în istoriografia sovietică şi rusă ca "Marele Război pentru Apărarea Patriei", a devastat cea mai mare parte a zonei europene a URSS-ului şi a dus la moartea a numeroşi civili şi militari sovietici şi din celelalte ţări implicate în conflict. După victoria împotriva Germaniei Naziste a Aliaţilor, armata Uniunii Sovietice a ocupat cea mai mare parte a Europei Răsăritene. În această zonă au fost instalate guverne comuniste, apărând ceea ce a fost denumit mai apoi blocul sovietic. Războiul rece a izbucnit ca urmare a luptei indirecte dintre URSS şi SUA pentru influenţă mondială. Uniunea Sovietică a încetat să mai existe în 1991, când Boris Elţîn apreluat puterea după eşecul tentativei de lovitură de stat a conservatorilor ruşi, care încercau să oprească reformele iniţiate de premierul Mihail Gorbaciov.
[modifică] Revoluţia rusă
În timpul primului război mondial, Rusia ţaristă a suferit datorită crizei economice şi foametei. Armata ţaristă, condusă, echipată şi aprovizionată prost şi demoralizată a suferit o serie de înfrângeri. Mulţi soldaţi au dezertat. Insatisfacţia faţă de monarh şi de politica de continuare a războiului a guvernului său a crescut în continuu. Ţarul Nicoleae al II-lea a abdicat în februarie 1917.
A fost instalat în fruntea ţării un guvern provizoriu condus mai întâi de Prinţul Gheorghi Evghenievici Lvov şi mai apoi de Alexandr Kerenski, care însă a refuzat să facă pace cu Puterilor Centrale. Guvernul Provizoriu nu a fost în stare să promulge o lege a reformei agrare atât de aşteptată de ţărănimea rusă, care reprezenta aproximativ 80% din populaţie.
Printre militari, nesupunerea la ordine şi dezertarea erau fenomene larg răspândite. Intelectualitatea era nemulţumită de ritmul încet al reformelor. Sărăcia devenea endemică, iar diferenţele dintre bogaţi şi săraci şi inegalităţile sociale erau în creştere, în timp ce guvernul provizoriu devenea tot mai mult o organizaţie autocratică, care era pe punctul de a ceda ispitei să se transforme într-un guvern militar. Dezertorii se reîntorceau în oraşe pentru a se alătura muncitorilor socialişti nemulţumiţi, cărora le ceda de cele mai multe ori armele aduse de pe front. Condiţiile proaste de viaţă din oraşe erau terenul fertil de dezvoltarea a mişcărilor revoluţionare.
În timpul revoluţiei, bolevicii au adoptat sloganuri populare: "Toată puterea, Sovietelor!" sau "Pământ, pace şi pâine!" Sovietele erau consilii locale orăşeneşti formate din reprezentanţii lucrătorilor diferitelor fabrici sau afaceri. Sovietele erau organizaţii ale democraţiei directe populare şi cu toate că ele nu aveau o funcţie oficială în structura puterii, exercitau o influenţă importantă asupra muncitorilor, influenţă de care guvernanţii ar fi trebuit să ţină seama.
După victoria revoluţiei, conducătorii comunişti au conceput o constituţie care părea să recunoască autoritatea sovietelor locale. Cel mai înalt corp legiuitor era Sovietul Suprem. Cel mai înalt corp executiv era Biroul Politic al CC al PCUS. (Vezi şi: Organizarea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Primul conducător al Uniunii Sovietice a fost Vladimir Ilici Lenin, care fusese conducătorul facţiunii bolşevice a fostului Partid Social Democrat al Muncii din Rusia. Tulburările sociale care păreau să favorizeze revoluţia l-au convins pe Lenin să cucerească puterea printr-o mişcare de forţă în octombrie 1917. Primul act al guvernului comunist a fost încetarea participării Rusiei la luptele primului război mondial. În schimbul păcii, tânărul stat comunist ceda Germaniei cea mai mare parte a Ucrainei şi Belarusului prin Tratatul de la Brest-Litovsk.
[modifică] Războiul civil rus
Aproape imediat după preluarea puterii de către bolşevici, sprijinitorii regimului ţarist au pornit rebeliuni militare împotriva unui guvern pe care îl considerau nelegitim. [Războiul civil rus]] a durat aproape patru ani, până în 1922. Cunoscuţi cu numele generic de "albii", (prin opoziţie cu "roşiii comunişti"), aceşti luptători antibolşevici au fost sprijinit şi de foştii aliaţi. Armatele Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Franţei au încercat să prevină întinderea revoltelor comuniste în afara graniţelor ruseşti şi să reimplice Rusia în luptele războiului mondial de partea Aliaţilor. Intervenţioniştii au încercat să invadeze Rusia şi au sprijinit forţele ostile bolşevicilor cu arme, muniţii sau direct cu trupe.
Partidul Bolşevic, mai târziu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, l-a început s-a bucurat numai de posibilităţi limitate de exercitre a puterii în stat, controlând numai o parte a teritoriilor aflate cândva sub controlul guvernelor ţariste. Mai mult, partidul era divizat datorită diferitelor opţiuni de abordare a problemelor stringente şi de perspectivă. În ciuda tuturor obstacolelor, comuniştii au reuşit să-şi consolideze rapid puterea în tot mai multe zone ale ţării şi au promulgat norme care au scos în afara legii orice posibil opozant sau partid politic rival agitând lozinca "centralismuluii democratic."
Mai înainte de revoluţie, doctrina bolşevică statua că numai un partid strâns unit şi organizat după modelele mişcărilor clandestine ar fi capabil să răstoarne guvernul tarist. După revoluţie, au adus argumentul că doar un partid organizat ca al lor ar putea lupta cu sorţi de izbândă împotriva duşmanilor din interior şi din străinătate. Izbucnirea războilui civil i-a forţat pe comunişti să pună în practică principiile teoretice enumerate mai înainte.
Afirmând că revoluţia nu are nevoie de un simplă organizaţie parlamentară, ci de un partid de acţiune care să funcţioneze un corp diriguitor, având în frunte o avangardă a activiştilor şi un organ central de control. Lenin a interzis orice sciziune în rândurile membrilor de partid. El considera că partidul trebuie să fie un corp de revoluţionari de profesie care să-şi dedice vieţile cauzei comune şi să ducă la îndeplinire deciziile conducătorilor, în condiţiile unei discipline de fier. Membrii de partid loiali erau cei urmau să fie numiţi în toate funcţiile de conducere ale instituţiilor politice, unităţilor militare, fabricilor, spitatlelor şi sistemului de aprovizionare cu alimente. Astfel s-a năcut sistemul nomenclaturist, care avea să evolueze până la stadiul în care putea fi caracterizat ca o grupare închisă, o nouă aristocraţie birocratică.
Teoretic, acest sistem trebuia să fie democratic, de vreme ce toate organele de conducere erau alese de jos în sus, dar urma să fie şi centralizat, de vreme ce corpurile inferioare erau subordonat direct şi fără drept de apel organizaţiilor superioare. În practică însă, "centralismul democratic", era doar centralist, nu şi democratic, de vreme ce toate hotărârile erau luate fără a se ţine seama de propunerile venite de jos. De-a lungul timpului, cadrele partidului se vor transforma în nişte carierişti de duzină, fără nici o legătură cu idealurile revoluţionare ale începuturilor bolşevice
În decembrie 1917 a fost fondată CEKA, prima forţă internă de securitate a statului bolşevic. Această organizaţie avea de-a lungul timpului să-şi schimbe numele de mai multe ori în GPU, OGPU, MVD, NKVD şi, în final, KGB. Această "poliţie politică" a fost responsabilă pentru descoperirea celor pe care partidul comunist îi considera contrarevoluţionari, indivizi care trebuiau excluşi din partid sau trebuiau judecaţi. Pe 5 septembrie 1918, CEKA a fost însărcinată cu descoperirea rămăşiţelor elementelor ţariste, a partidelor de opoziţie, (aşa cum era Partidul Socialist Revoluţionar, sau a grupurilor ostile guvernului, aşa cum erau cazacii . CEKA a dezlănţuit Teroarea Roşie. Felix Edmundovici Dzerjinski, primul conducător al CEKA a afirmat în ziarul Viaţa nouă:
- "Noi reprezetăm prin noi înşine teroarea organizată – aceasta trebuie spus foarte clar – această teroare este foarte necesară acum în care trăim în condiţiile unor timpuri revoluţionare."
[modifică] Războiul polono-sovietic
Frontierele dintre Polonia, (condusă de un guvern insufiecient de puternic, organizat în pripă după încetarea luptelor primului război mondial), şi fostul imperiu tarist, erau absolut nesigure şi haotice ca urmare a izbucnirii războiului civil rus. Conducătorul polonez Józef Pilsudski dorea formarea unei noi federaţii (Miedzymorze), care ar fi format un bloc de state est-europene conduse de Polonia, care să facă un front comun împotriva inamicilor tradiţionali ai statelor din zonă: Germania şi Rusia. În acest timp, conducătorii RSFS Ruse doreau să exporte revoluţia bolşevică spre vest, statul independent polonez stându-le în cale.
Atunci când Pilsudski a organizat în 1920 Operaţiunea Kiev de pătrundere în Ucraina, Armata Roşie a reacţionat, până acolo în cât polonezii au fost obligaţi să se apare în faţa porţilor Varşoviei. Până în cele din urmă, Pilsudski a reuşit să oprească înaintarea sovietică în bătălia de la Varşovia şi a reluat ofensiva către răsărit. "Tratatul de pace de la Riga" semnat în 1921 a împărţit teritoriile Belarusului şi Ucrainei între Polonia şi Rusia Sovietică.
[modifică] Crearea URSS-ului
Pe 29 decembrie 1922, RSFS Rusă, RSFS Transcaucaziană, RSS Belarusă şi RSS Ucrainiană au semnat Tratatul pentru crearea Uniunii Sovietice, formând o ţară federală, a cărei înfiinţare a fost corfirmată pe 30 decembrie 1922 de primul Congres al Sovietelor URSS-ului.
[modifică] Noua Politică Economică
În timpul războiului civil (1917-1921), Lenin a adoptat politica comunismului de război, prin care era permisă confiscarea proprietăţilor agricole şi a surplusurilor de recoltă. Rebeliunea de la Kronstadt a semnalat creşterea inpopularităţii politicii comunismului de război în ţară, dar mai ales în zonele rurale. În martie 1921, la sfârşitul războiului civil, marinarii deziluzionaţi, (cei mai mulţi dintre ei ţărani la origine), care fuseseră printre cei mai îndârjiţi aliaţi ai bolşevicilor împotriva guvernului provizoriu, s-au revoltat împotriva regimului comunist. În ciuda faptului că Armata Roşie de sub comanda lui Lev Troţki a zdrobit rebeliunea marinarilor, acest semn al creşterii nemulţumirii populare a fortat partidul lui Lenin să ia în seamă cei 80% din populaţia ţării care o formau ţăranii, în ciuda părerilor membrilor facţiunii de stânga a partidului, care dorea o guvernare bazată numai pe reprezentanţii proletariatului revoluţionar. Drept consecinţă, Lenin a abandonat politica comunismului de război şi în loc a dat lumină verde Noii Politici Economice, prin care statul comunist permitea existenţa unei economii limitate de piaţă. A fost permisă deschiderea micilor afaceri private, iar activităţile politice au fost într-o oarecare măsură liberalizate.
În principal însă, era vorba de gestionarea surplusurilor de produse alimentare. În loc de rechiziţionarea arbitrară a acestor surplusuri destinate hrănirii populaţiei urbane, NEP-ul permitea vânzarea produselor agricole pe piaţa liberă, după ce erau cumpărate la preţuri fixate de guvern alimentele destinate rezervelor statului. În schimb, statul continua să fie proprietarul "principalelor mijloace de producţie şi ramuri economice": industria grea , (sectoarele producătoare de cărbune, oţel), sistemul bancar şi al asigurărilor şi transporturile. Aceste sectoare economice angajau majoritatea muncitorilor din zonele urbane. În timpul NEP-ului, unităţile industriale erau destul de libere în luarea deciziilor economice care le privea în mod nemijlocit.
Perioada Noii Politici Economice (1921-29) a fost de fapt o perioadă a "socialismului de piaţă" asemănătoare cu politica iniţiată în Republica Populară Chineză după 1978,
În timpul perioadei NEP-ului, nivelul producţiei agricole nu numai că a egalat performanţele atinse mai înainte de izbucnirea revoluţiei bolşevice, dar chiar le-a depăşit. Desfiinţarea moşiilor din perioada ţaristă, care păstrau caracteristici feudale, le-a dat ţăranilor cel mai mare stimulent pentru creşterea producţiei. Liberi acum să-şi vândă surplusurile de producţie, cheltuielile ţăranilor au dat un imbold activităţilor manufacturiere şi comerciale din oraşe. Ca rezultat al Noii Politici Economice şi a desfiinţării mariilor proprietăţi agricole, Uniunea Sovietică a devenit în perioada NEP-uluicel mai mare producător de cereale.
Agricultura şi-a revenit după devastările războiului civil mult mai rapid decât industria. Fabricile, multe dintre ele grav avariate în timpul conflictului civil, erau mult mai puţin productive. În plus, organizarea intreprinderilor în trusturi reprezentând un anumit sector industrial a dus la apariţia dezechilibrelor dintre cerere şi ofertă şi a monopolurilor. Datorită lipsei de stimulente pe care le-ar fi adus economia de piaţă, în condiţiile unui control al statului asupra politicii lor interne puţin sau de loc prezent, trusturile erau tentate să-şi vândă produsele la preţuri din ce în ce mai mari, fară nici o legătură cu performanţele economice.
Refacerea în ritm mai încet a industriei avea să creeze anumite probleme şi agriculturii şi ţărănimii, care reprezenta majoritatea absolută a populaţiei. De vreme ce agricultura era relativ mai productivă, indicii preţurilor pentru produsele industriale erau mai ridicaţi decât cele pentru mărfurile agricole. Ca urmare, a apărut ceea ce Troţki a denumit "criza forfecii", numită aşa datorită graficului în formă de foarfecă a evoluţiei indexurilor preţurilor. Simplu vorbind, ţăranii trebuiau să producă mai multe cereale pentru cumpărarea bunurilor de larg consum manufacturate în oraşe. Ca urmare, unii ţărani reţineau o parte a recoltei în aşteptarea creşterii preţurilor, contribuind astfel la apariţia unor crize temporare în aprovizionarea cu alimente în oraşe. Aceasta este un comportament specific pieţelor speculative, care erau înfierate de multe cadre de conducere ale partidului comunist, care considerau că ţăranii exploatează populaţia urbană.
În acest timp, partidul făcea tentative să adopte măsuri constructive pentru depăşirea crizei, încercând să scadă preţurile bunurilor industriale şi să controleze inflaţia prin impunerea controlului preţurilor bunurilor industriale de bază şi desfiinţarea trusturilor pentru a permite creşterea eficienţei economice.
[modifică] Moartea lui Lenin şi renunţarea la NEP
[modifică] Dezbinarea în rândurile membrilor conducerii Partidului Comunist
Datorită faptului că mecanismele succesiunii la putere nu fuseseră stabilite în procedurile partidului, moartea lui Lenin din 1924 a dezlănţuit o luptă acerbă între diferitele facţiuni pe tema soartei Noii Politici Economice.
Opoziţia de stânga condusă de Troţki era împotriva NEP-ului din mai multe considerente practice şi ideologice. Sistemul socialismului de piaţa începuse să creeze rezultate negative specifice capitalismului: inflaţie, şomaj şi apariţia unei clase a îmbogăţiţilor. Ei au folosit "Criza foarfecii" pentru a câştiga lupta politică împotriva aripii moderate a partidului, (care era sprijinitoarea NEP-ului), condusă de Nicolai Ivanovici Buharin. La început, Stalin s-a aliat cu Buharin pentru a înfrânge facţiunea troţkistă. În cele din urmă însă, după ce Troţki a fost exilat, Stalin s-a întors împotriva moderaţilor, reuşind să-şi întărească controlul deţinut asupra partidului şi statului.
[modifică] Consolidarea puterii lui Stalinr
Pentru a găsi un motiv pentru abandonarea politicii economice leniniste, Stalin a hotărât să exploateze problemele asociate cu "criza forfecii". Mai mult decât atât, el a blamat pe aşa numiţii "nepmeni" (micii negustori cu ridicata care apăruseră în zonele urbane) şi pe "culaci" (noua clasă mijlocie ţărănească) pentru toate problemele existente, considerându-i noua clasă capitalistă. El a reluat toate argumentele folosite de inamicii lui din opoziţia de stânga, aşa cum erau apariţia inflaţiei şi a şomajului, pentru a deminiza economia de piaţă.
Stalin a schimbat taberele după cum i-au dictat interesele şi până în cele din urmă a epurat partidul de membrii ambelor facţiuni şi a conceput o cale de dezvoltare a ţării care a integrat într-o oarecare măsură ambele politici economice. Stalin a adoptat poziţia "stângistă" care se opunea agriculturii private, dar a adoptat şi poziţia facţiunii de "dreapta" a "socialismului într-o singură ţară", care se concentra pe dezvoltarea internă mai mult decât pe exportul de revoluţie. Stalin a încurajat exporturile de produse agricole şi de materii prime, veniturile din export fiind folosite pentru importu de tehnologie occidentală necesară pentru dezvoltarea industriei naţionale.
La început, Stalin a format împreună cu Zinoviev şi Kamenev o troikă a puterii împotriva lui Troţki. După ce a reuşit să-l marginalizeze pe acesta din urmă şi să-l îndepărteze din funcţiile de Comisar al Poporului pentru Război şi de membru al Biroului Politic, Stalin s-a aliat cu Buharin împotriva celorlalţi doi membri ai triumviratului, pentru ca în cele din urmă să se întoarcă şi împotriva lui Buharin şi a NEP-ului, reuşind astfel să-şi elimine toţi adversarii şi să devină cea mai importantă personalitate a partidului şi guvernului
Din acel moment, Stalin şi-a clădit o reputaţie de "bolşevic credincios" şi de"mână dreaptă a lui lenin". În realitate, Lenin nu avusese încredere în Stalin, iar înainte de a muri a dictat o scrisoare numită de cele mai multe ori "Testamentul lui Lenin", în care atrăgea atenţia asupra pericolului pe care îl reprezenta acumularea puterii în mâinile lui Stalin, pe care îl caracteriza drept "brutal", "intolerant" şi "capricios". Stalin şi sprijinitorii lui au acuns de publicul larg textul scrisorii. Anumite pasaje din scrisoare au ajuns să fie cunoscute în cercurile conducătoare ale partidului, dar textul în întregime nu a fost dat publicităţii decât după moartea lui Stalin din 1953.
| Europa Răsăriteană în timpul Comunismului | |
|---|---|
| Albania | Bulgaria | Cehoslovacia | Republica Democrată Germană | Ungaria | Polonia | România | Iugoslavia Uniunea Sovietică: 1917-1927 • 1927-1953 • 1953-1985 • 1985-1991 |
|
