Istoria Rusiei, 1855-1892
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Seria Istoria Rusiei |
|---|
| Slavii estici timpurii |
| Rusia Kieveană |
| Bulgarii de pe Volga |
| Hazarii |
| Cnezatul Vladimir-Suzdal |
| Republica Novgorodului |
| Invazia mongolă |
| Hoarda de Aur |
| Hanatul Kazanului |
| Hanatul Astrahanului |
| Hanatul Siberiei |
| Hanatul Crimeii |
| Cnezatul Moscovei |
| Imperiul Rus |
| - 1682-1796 |
| - 1796-1855 |
| - 1855-1892 |
| - 1892-1917 |
| Revoluţia din 1905 |
| Revoluţia din 1917 |
| Războiul civil |
| Uniunea Sovietică |
| - 1927-1953 |
| - 1953-1985 |
| - 1985-1991 |
| - Istoria militară sovietică |
| Federaţia Rusă |
| editează acest cadru |
Cuprins |
[modifică] Dezvoltarea economică
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea au fost ani de criză în Rusia. Ţările occidentale au continuat să se dezvolte atât din punct de vedere industrial cât şi din punct de vedere tehnologic mai rapid decât Rusia, iar pe scena politică internaţională au apărut noi puteri: Otto von Bismarck a unit satatele germane în deceniul al şaptelea al secolului al XVIII-lea, Statele Unite ale Americii de după războiul civil american a crescut în putere şi întindere, Japonia de după Restauraţia Meiji din 1868 a devenit o ţară modernă. Deşi Rusia era un gigant în continuă extindere în Asia Centrală, învecinânându-se cu imperiile Otoman, Persan, Chinez şi cu India Britanică, nu putea genera suficiente capitaluri pentru a susţine dezvoltarea industrială rapidă sau pentru a intra în competiţie comercială cu puterile epocii. Dilema fundamentală a Rusiei era alegerea între dezvoltarea economică naţională, care risca însă să genereze şi importante prefaceri sociale, şi între încetinirea progresului, care aducea însă riscul dependenţei economice totale de ţările avansate occidentale sau orientale. De fapt, transformările structurilor economice şi sociale au dat un imbold politic important, în special în rândul intelectualilor, şi a dus la o importantă dezvoltare în literatură, muzică, alte arte şi în ştiinţă.
De-a lungul ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea, ecomonia Rusiei s-a dezvoltat mult mai încet decât economiile celor mai importate naţiuni europene de la vest. Populaţia Rusiei era semnificativ mai numeroasă decât cea a celor mai puternic dezvoltate ţări europene, dar cei mai mulţi ruşi trăiau în comunităţi rurale şi se ocupa cu agricultura, dar după metode relativ primitive. În industrie, statul era mult mai puternic implicat decât în statele occidentale, dar în anumite sectoare investiţiile private erau importante, inclusic ale capitalului străin. Între 1850 şi 1900, populaţia Rusiei s-a dublat, dar a păstrat caracterul rural chiar şi în secolul al XX-lea. Rata creşterii populaţiei Rusiei în perioada mai sus-menţionată a fost mai rapidă decât a celor mai puternice naţiuni (cu excepţia Statelor Unite). Terenurile agricole, exploatate prin procedee vechi şi puţin productive, a rămas în mâinile foştilor iobagi şi ţărani ai statului, care formau împreună ca patru cincimi din populaţia rurală. Aproximativ 20% din terneurile agricole erau ocupate de proprietăţile de peste 5.000 ha, dar puţine astfel de proprietăţi erau lucrate eficient. Agricultura pe suprafeţe mici şi creşterea populaţiei rurale a dus la creşterea proporţiei de pământ folosit pentru dezvoltarea agricolă, dar pământul era folosit în principal pentru grădinărit şi pentru cultivarea cerealelor şi din ce în ce mai puţin pentru păşuni.
Creşterea industrială a fost semnificativă, deşi a avut un ritm inconstant, iar în termeni absoluţi nu a fost extensivă. Cele mai importante regiuni industriale erau cel din apropierea marilor oraşe: Moscova, Sankt Peterburg, cele baltice sau cele din Polonia rusească, câteva zone de-a lungul râurilor Don şi Nipru şi din sudul Uralilor. În 1890, Rusia avea cam 32.000 km de căi ferate şi cam 1,4 milioane de muncitori industriali, cei mai mulţi lucrând în industria textilă. Între 1860 şi 1890, producţia anuală de cărbune a crescut cu 1.200% până la 6,6 milioane de tone, iar producţia de fier şi oţel s-a dublat până la 2 milioane de tone pe an. Bugetul statului a crescut de mai mult de două ori, iar cheltuielile cu plata ratelor împrumuturilor externe a crescut de mai mult de patru ori, constituind 28% din totalul cheltuielilor bugetare în 1891. Comerţul extern nu reuşea să asigure nevoile imperiului. Până în momentul în care statul a introdus tarife industriale ridicate în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, Rusia nu a fost capabilă să-şi finanţeze comerţul cu occidentul deoarece surplusurile erau insuficiente pentru acoperierea datoriilor externe.
[modifică] Reformele şi limitele lor
Ţarul Alexandru al II-lea, care i-a urmat la tron lui Nicolae I în 1855, era un conservator care totuşi îşi dădea seama că singura şansă de dezvoltare a imperioului era introducerea reformelor în toate domeniile. Alexandru al II-lea a iniţiat importante reforme în învăţământ, administraţia publică, sistemul juridic şi în armată. În 1861 el a proclamat emanciparea a aproximativ 20 de milioane de iobagi de pe moşiile private. Comisiile locale, domnate de marii proprietari de pământ, au frânat pe cât au putut aplicarea legii, distribuind loturi reduse şi libertate limitată foştilor iobagi. Foştii iobagi au rămas de obicei în comunele rurale şi au fost obligaţi să plătească statului rate de răscumpărare pentru o perioadă de până la 50 de ani. În schimb, guvernul a compensat din bugetul statului pe foştii proprietari de şerbi şi de terenuri distribuite acestora din urmă.
Regimul spera ca cei peste 50.000 de moşieri care stăpâneau peste 1.100 ha vor continua să prospere fără munca iobagilor şi vor continua să fie asigure cadre loiale în politică şi administraţia locală. Guvernul se aştepta ca ţăranii să producă suficient de mult pentru consumul propriu cât şi pentru export, ajutând astfel la finanţarea cheltuielilor guvernamentale, importurilor şi plata datoriei externe. Niciuna dintre previziunile gvernamentale nu s-au dovedit realiste, mai mult, atât foştii proprietari de iobagi cât şi ţăranii eliberaţi au fost nemulţumiţi de reformă. Ţăranii eliberaţi au rămas rapid în urmă cu plata la stat a ratelor de răscumpărare, în principal pentru că terenurile pe care le primiseră erau dintre cele mai puţin productive şi pentru că metodele pe care le foloseau pentru cultivarea lor erau înapoiate. Mulţi dintre foştii proprietari de iobagi au fost nevoiţi să-şi vândă moşiile pentru a nu da faliment, dovedindu-se incapabili să-şi exploateze pământurile fără munca şerbilor. Plăţile compensatorii din partea statului au încetat, în principal datorită încapacităţii de plată a ţăranilor eliberaţi.
După reforma emancipării ţăranilor a urmat în scurtă vreme reforma adinistraţiei locale. În 1864, cele mai multe administraţii locale din Rusia europeană au fost organizate în aşa-numitele numite zemstve, compuse din reprezentanţii tuturor claselor sociale, care aveau responsabilităţi extrem de largi în ceea ce priveşte şcolile locale, sănătatea publică, aprovizionarea cu alimente, întreţinerea drumurilor, a închisorilor şi în alte probleme de interes public local. În 1870, au fost alese pentru prima oară consilii de administraţie ale oraşelor, dumele orăşeneşti. Dominate de marii proprietari şi cu libertatea de mişcare limitată de guvernatorii provinciali şi de poliţie, zemstvele rurale şi dumele orăşeneşti stavileau taxe în bani sau în muncă pentru a-şi susţine cheltuielile şi activităţile.
În 1864, ţarul a promulgat o mare reformă judiciară. În cele mai mari oraşe au fost înfiinţate tribunale cu juraţi după modelul occidental. În general, sistemul judiciar funcţiona eficient, dar lipsa de bani a administraţiei şi puternicile tradiţii locale au influenţat puternic justiţia în mediul rural, unde continua să se aplice dreptatea după vechile obiceiuri ţărăneşti, foarte puţin influenţaţi de oficialităţile provinciale. Codurile de legi ruseşti au fost modelate după cele german şi francez. Justiţia rusă nu se baza pe precedente, precum cea britanică. Această caracteristică a justiţiei ruse s-a păstrat până în zilele noastre.
Altew reforme importante au fost iniţiate în domeniile cultural şi educaţional. Reformele lui Alexandru al II-lea au dus la o reaşezare a structurilor sociale şi avea nevoie de discuţii publice asupra problemelor şi eliminarea cenzurii. După o tentativă de asasinare a ţarului în 1866, guvernul a reintrodus cenzura, dar într-o formă atenuată. Guvernul a limitat într-o oarecare măsură libertatea universitară în 1866, la cinci ani după ce acestea din urmă obţinuseră autonomie academică. Guvernul central a încercat să acţioneze prin intermediul zemstvelor pentru a stabili o programă analitică unitară pentru şcolile elementare, dar şi pentru a impune politicile sale conservatoare, dar a eşuat în această ultimă tentetivă datorită lipsei de fonduri. Datorită faptului ca numeroşi profesori cu atitudini liberale erau numai nominal subordonaţi Ministerului Învăţământului şi politicilor sale reacţionare, fiind în schimb subordonaţi financiar administraţiilor locale, rezultatele învăţământului public din această perioadă au fost foarte variate.
În sfera financiară, guvernul ţarist a promulgat legea pentru înfiinţarea Băncii de Stat în 1866, ceea ce a dus la întărirea monedei naţionale. Ministerulo Finanţelor a devenit principalul sprijinitor al dezvoltării căilor ferate, ceea ce a dus mai apoi la dezvoltarea exporturilor vital. Guvernul a înfiinţat şi Banca Pământurilor Ţăranilor în 1882 cu scopul finanţării micilor fermieri pentru cumpărarea de terenuri agricole, iar în 1885 a înfiinţat Banca Pământurilor Nobilimii pentru a împiedica executarea ipotecilor asupra moşiilor.
Regimul a căutat de asemenea să reformeze armate. Unul dintre cel mai importante motive pentru eliberarea iobagilor a fost acela al facilitării creşterii efectivelor armatei regulate permanente şi a efectivelor rezerviştilor. Mai înainte de emancipare, iobagii nu puteau fi instruiţi militar. Birocraţia a reuşit să obstrucţioneze reforma militară până când războiul franco-prusac din 1870 – 1871 a demonstrat necesitatea edificării unei armate moderne. Sistemul de recrutare introdus în 1874 de Dmitri Miliutin a stabilit armatei un rol important în alfabetizarea ţăranilor-soldaţi şi a iniţializat educaţia sanitară în rândul femeilor. Armata a rămas însă o structură înapoiată, în ciuda tuturor acestor reforme. Ofiţerii au continuat să prefere lupta la baionetă, exprimându-şi temerile că folosirea armelor de foc pentru atingerea ţintelor îndepărtate ar duce la scăderea curajului în luptă al soldaţilor. În ciuda unor reuşite indiscutabile, Rusia nu a ţinut pasul cu dezvoltarea tehnologiilor militare în construcţia puştilor, mitralierelor, artileriei terestre, vaselor de luptă şi artileriei navale. Rusia a eşuat de asemenea să folosească modernizarea marinei militare ca un mijloc de dezvoltare a bazei sale industriale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În 1881, un grup de revoluţionari l-au asasinat pe ţarul Alexandru al II-lea. Fiul său, Alexandru al III-lea, (care a domnit între 1881-1894), a fost iniţiatorul unei perioade de reacţiune politică, care a intensificat mişcarea antireformistă începută în 1866. Noul ţar a întărit poliţia secretă, reorganizând-o într-o agenţie cunoscută ca Ohrana, căreia i-a dat puteri extraordinare, plasând-o sub directul control al Ministerului de Interne. Dmitri Tolstoi, ministrul afacerilor interne, a numit pentru conducerea districtelor numai membrii ai aristocraţiei, în plus a restricţionat puterile zemstvelor şi dumelor locale. Alexandru al III-lea l-a numit pe fostul său profesor privat, reacţionarul Constantin Pobedonosţev, în funcţia de şef al Sfântululi Sinod al Bisericii Orotodoxe Ruse, iar pe Ivan Delianov l-a numit ministrul educaţiei. Cei doi au încercat să "salveze" Rusia de "modernism" prin revigorarea cenzurii religioase, persecuţia populaţiilor neortodoxe şi/sau neruse, au permis şi încurajat dezvoltarea antisemitismului şi au anulat autonomia universităţilor. Ei au atacat elementele liberale şi/sau neruse, alienând un segment larg al populaţiei imperiului. Naţionalităţile importante neruse, (polonezii, finlandezii, letonii, lituanieinii sau ucrainienii), supuse unui proces intensiv de rusificare, au răspuns prin creşterea naţionalismului antirus. Foarte mulţi evrei au emigrat sau s-au alăturat mişcărilor radicale. Organizaţiile şi mişcările politice secrete au continuat să apară, să se organizeze şi să se dezvolte, în ciuda eforturilor regimului de a le înăbuşi activitatea.
[modifică] Politica externă după Războiul Crimeii
După înfrângerea suferită în Războiul Crimeii, Rusia a căutat să promoveze o politică externă prudentă şi bine calculată până când pasiunile naţionaliste şi crizele balcanice aproape că au cauzat un război catastrofal la sfârşitul celui de al optulea deceniu al secolului al XIX-lea. Tratatul de la Paris, semnat la încheierea războiului Crimeii, a dus la demilitarizarea Mării Negre şi i-a luat Rusiei controlul asupra gurilor Dunării, retrocedând Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei. Tratatul le-a dat puterilor vest-europene puteri oficiale în ceea ce priveşte protecţia creştinilor trăitori în Imperiul Otoman, îndepărtând Rusia de acest rol, obţinut de Imperiul Ţarist după semnarea în 1774 a Tratatului de la Kuciuk-Kainarji. Principala realizare din primii ani ai domniei lui Alexandru al II-lea a fost modificarea prevederilor Tratatului de la Paris, în sensul obţinerii dreptului de reconstituire a flotei militare a Mării Negre. Oamenii de stat ruşi considerau Regatul Unit şi Austria (devenită după 1867 Austro-Ungaria) ca principalii inamici ai aspiraţiilor ruse, astfel încât relaţiile externe s-au concentrat pe stabilirea unor relaţii bune cu Franţa, Prusia şi Statele Unite. Prusia (Imperiul German după 1871) au devenit principalele puteri finanţatoare ale Rusiei, înlocuind Regatul Unit în această privinţă.
După Războiul Cromeii, Imperiul Rus a reluat politica expansionismului extern. Trupele ruse şi-au intensificat eforturile pentru controlul regiunilor caucaziene, unde populaţiile musulmane – cecenii, circazienii şi cele din Daghestan – au continuat să se revolte, în ciuda numeroaselor campanii militare ruse. După ce ruşii sub conducerea lui Alexandr Bariatinski au reuşit să-l captureze în 1859 pe liderul legendar al cecenilor, Şamil, armata imperială a reluat expansiunea în Asia Centrală, expansiune care începuse pe vremea ţarului Nicolae I. În 1866, ruşii au anexat o parte a Hanatului Kokand şi Taşketul. În 1867 ruşii cucerisere suficient teritoriu pentru a forma gubernia Turkestan, cu capitala la Taşkent. Hanatul Buhoro (Buhara) a pierdut zona oraşului Samarkand în 1868. Pentru a nu intra în conflict cu britanicii, care aveau interese de prim rang în India, Rusia au lăsat formal independente teritoriile Hanatului Buhara aflate imediat la graniţel cu Afganistanul şi Persia. Hanatele din Asia Centrală au avut un anumit grad de autonomie până în 1917.
Rusia au stabilit relaţii diplomatice cu Japonia, după Statele Unite, Regatul Unit şi Franţa, şi împreună cu Franţa şi Regatul Unit, a obţinut concesiuni în China după înfrângerea acestei din urmă în al doilea război al opiului (1856-1860). După semnarea tratatelor de la Aigun (1858) şi Beijing (1860), China a cedat Rusiei importante drepturi comerciale şi regiunile adiacente râurilor Amur şi Ussuri. În plus, a permis Rusiei să înceapă construcţia portului şi bazei navale de la Vladivostok. Între timp, în 1867, costurile dezvoltării regiunii Amur-Ussuri şi necesitatea păstrării balanerilor a impus Rusiei vânzarea către Statele Unite a regiunii Alaska.
Ca o parte a scopurilor politicii externe în Europa a regimului, Rusia a acordat un sprijin limitat diplomaţiei antiaustrice a Franţei. Alianţa slabă franco-rusă s-a răcit în momentul în care Franţa a sprijinit răscoala poloneză împotriva stăpânirii ruseşti din 1863. După acest moment, Rusia s-a apropiat mai mult de Prusia, aprobând unificarea statelor germane în schimbul revizuirii prevederilor Tratatului de la Paris şi a remilitarizării Mării Negre. Aceste străduinţe diplomatice şi-au găsit încununarea la conferinţa de la Londra din 1871, după înfrângerea suferită de Franţa în războiul franco-prusac. După 1871, Germania unită a devenit cea mai mare putere continentală. În 1873, Germania a însăilat o alianţă slabă – Liga celor trei împăraţi – alături de Rusia şi Austro-Ungaria, pentru a împiedica aceste state să se alieze cu Franţa. Însă interesele austro-ungare şi ruse s-au ciocnit până la urmă în Balcani, care fierbeau de naţionalismul naţiunilor slave şi de sentimentele antiotomane.
În deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, naţionalismul rus a devenit un factor important în sprijinirea luptelor creştinilor balcanici pentru eliberare de sub jugul otoman şi transformarea Bulgariei şi Serbiei în protectorate de facto ale Imperiului Ţarist. Din 1875 până în 1877, criza balcanice a fost agravată neîncetat de răscoalele din Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, pe care turcii otomani le-au înăbuşit cu o asemenea duritate, încât Serbia a declarat război. Nicio naţiune vest europeană nu a declarat război Imperiului Otoman. Imperiul Rus s-a alăturat efortului sârb de război, din solidaritate panslavă declarată.
La începutul anului 1877, armatele ruse au intervenit pentru salvarea sârbilor aflaţi într-un mare impas în războiul cu otomanii. În acest război au intervenit de partea ruşilor şi sârbilor şi trupele române sub conducerea pricepelui Carol I. După aproximativ un an de lupte, ruşii erau sub zidurile Istambulului, iar tucii s-au predat. Diplomaţii naţionalişti şi generalii ruşi l-au convins pe tarul Alexandru al II-lea să-i forţeze pe otomani să semneze Tratatul de la San Stefano din martie 1878, prin care era creată o Bulgarie independentă, care se întindea în tot sud-vestul Balcanilor. Când englezii au ameninţat sclare război Rusiei dacă nu se revizuiesc prevederile tratatului, Rusia sleită de lupte s-a văzut nevoită să dea inapoi. La Congresul de la Berlin din iulie 1878, Rusia a fost de acord cu restrângerea graniţelor Bulgariei. Naţionaliştii ruşi erau foarte furioşi datorită lipsei de sprijin a austro-ungarilor şi germanilor pentru interesele tariste, dar, în schimb, împăratul Alexandru al II-lea a acceptat revigorarea şi întărirea Aleintei celor trei împăraţi şi creşterea influenţei austriece în vestul Balcanilor.
Interesul militar şi diplomatic al Rusiei s-a concentrat încă o dată asupra Asiei Centrale, unde au fost zdrobite o serie de răscoale antiţariste şi în plus a încorporat cele câteva emirate şi hanate care fuseseră formal independente până în acel moment. Regatul Unit s-a simţit ameninţat de vecinătatea Rusiei, după ce aceasta a ocupat toate ţinuturile tukmene de la graniţa Persiei şi Afganistanului. În 1881, numai eforturile diplomatice ale Germaniei, care şi-au exprimat deschis sprijinul pentru Rusia a împiedicat izbucnirea unui război ruso-englez. Între timp, ajutorul rus dat bulgarilor în lupta pentru independenţă a dat rezultate negative neaşteptate, de vreme ce la Sofia, politicienii, supăraţi pe continua implicare a ruşilor în afacerile interne ale Bulgariei, s-au orientat spre apropierea de Austro-Ungaria. În disputa dintre ruşi şi austro-ungari, Germania a luat încă o dată partea Rusiei, liniştindu-l pe ţar odată cu semnarea tratatului de reasigurare germano-rus din 1877. Dar cu toate acestea, în mai puţin de un an, fricţiunile germano ruse au dus la hotărârea lui Otto von Bismarck de a interzice orice imprumuturi pentru Rusia, ceea ce a lăsat drumul liber Franţei să devină noul finanaţator al ţarilor. Când Wilhelm al II-lea l-a demis pe Bismarck în 1890, alianţa slăbită ruso-prusacă s-a destrămat după mai bine de 25 de ani de cooperare. După trei ani, Rusia s-a aliat cu Fanţa din punct de vedere militar şi politic, care era contrapartida alianţei formată în 1879 între Germania şi Austro-Ungaria.
[modifică] Mişcările revoluţionare
Reformele lui Alexandru al II-lea, în special ridicarea cenzurii de stat, au intărit exprimarea publică a gândirii avanate politice şi sociale. Regimul se baza pe ziarele ruse pentru obţinerea sprijinului popular pentru politicile interne şi externe. Dar scriitorii radicali, liberali sau naţionalişti au contribuit la formarea opiniei publice antiţariste, antiimperiale şi social-radicale. Datorită faptului că numeroşi intelectuali, ţărani şi muncitori simpatizau cu poziţiile opoziţiei, regimul a început să considere publicaţiile şi organizaţiile radicale ca fiind periciuloase pentru stat. De-a lungul deceniilor al şaptelea al optulea şi al nouălea al secolului al XIX-lea, ruşii radicali, cunoscuţi sub numele colectiv de народники – narodnici, şi-au concentrat acţiunea politică asupra ţăranilor, народ (narodul, poporul).
Liderii mişcărilor populiste erau scriitori radicali, idealişti şi apărătorii terorismului. În deceniul al saptelea, Nicolai Cernîşevski, cel mai important scriitor radical al epocii, a emis teoria conform căreia Rusia poate sări peste capitalism direct în socialism. Cea mai importantă lucrare a sa, Что Делать? (Ce este de făcut?, 1863), descrie rolul unui individ de natură superioară care trebuie să ghideze noua generaţie revoluţionară. Alţi radicali, precum anarhistul Mihail Bakunin şi colaboratorul său terosist Serghei Neciaev, cereau declanşarea acţiunii violente imediate. Mai moderatul Piotr Tkacev intra în dispută cu apărătorii marxismului, considerând că o organizaţie centralizată revoluţionară trebuie să preia puterea în stat mai înainte ca societatea capitalistă să fie complet dezvoltată. În schimb, Piotr Lavrov a făcut o chemare pentru schimbarea atenţiei "către popor", ceea ce a făcut ca numeroşi idealişti să se mute la ţară între 1873 şi 1874 pentru luminarea şi mobilizarea norodului. Campania populistă s-a dovedit un eşec, tăranii arătându-se foarte ostili orăşenilor idealişti, iar guvernul a început să considere că principala ameninţare era cea naţionalistă.
Radicalii şi-au schimbat abordarea politică şi în 1876 au format organizaţia propagandistică Zemlia i volia Pământ şi libertate, care s-a orientat către terorism. Această nouă orientare a devenit din ce în ce mai puternică trei ani mai târziu, când grupul redenumit Narodnaia Volia Voinţa poporului a început campania de antentate care a culminat cu asasinarea tarului Alexandru al Ii-lea în 1881. În 1879, Gheorghi Plehanov a format o facţiune propagandistică a Narodnaia Volia numită Ciornîi peredel Reîmpărţirea neagră, cunoscuţi şi ca Partidul Socialiştilor Federalişti, care milita pentru împărţirea tuturor terenurilor agricole ţăranilor. Voinţa poporului a rămas o organizaţie clandestină, iar, în 1887, un grup de complotişti, din care făcea parte şi studentul eminent Alexandr Ulianov, a încercat să-l asasineze pe împăratul Alexandru al III-lea. Membrii grupului au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi. Moartea lui Alexandr Ulianov l-a afectat profund pe fratele său mai mic, Vladimir Ulianov, care, influenţat de scrierile lui Cernîşevski, s-a alăturat mişcării Voinţa poporului, iar mai târziu, inspirat de Plehanov, s-a convertit la marxism. Tânărul Vladimir Ulianov avea să devină cunoscut ca lider al bolşevicilor sub numele de Vladimir Ilici Lenin.
