Istoria Rusiei, 1796-1855
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Seria Istoria Rusiei |
|---|
| Slavii estici timpurii |
| Rusia Kieveană |
| Bulgarii de pe Volga |
| Hazarii |
| Cnezatul Vladimir-Suzdal |
| Republica Novgorodului |
| Invazia mongolă |
| Hoarda de Aur |
| Hanatul Kazanului |
| Hanatul Astrahanului |
| Hanatul Siberiei |
| Hanatul Crimeii |
| Cnezatul Moscovei |
| Imperiul Rus |
| - 1682-1796 |
| - 1796-1855 |
| - 1855-1892 |
| - 1892-1917 |
| Revoluţia din 1905 |
| Revoluţia din 1917 |
| Războiul civil |
| Uniunea Sovietică |
| - 1927-1953 |
| - 1953-1985 |
| - 1985-1991 |
| - Istoria militară sovietică |
| Federaţia Rusă |
| editează acest cadru |
Cuprins |
[modifică] Rusia, de la Ecaterina a II-a la Alexandru I (1796-1825)
[modifică] Rusia în timpul lui Pavel I
Ecaterina a II-a a Rusiei a murit în 1796, iar pe tron a suit fiul ei, Pavel I (care a domnit între 1796-1801). Temerile pe care le-a avut în timpul vieţii mamei sale, care ar fi încercat să-l numească moştenitor al tronului pe nepotul ei cel mai mare, (primul fiu al lui Petru), Alexandru, l-au făcut să legifereze dreptul primului naşcut. Aceasta este una dintre reformele scurtei sale domnii care au rămas neschimbate de-a lungul timpului. De asemenea, el a reînnoit contractul de exploatare blănurilor din Alaska al lui Nicolai Reazanov, ceea ce a dus în cele din urmă la achiziţia acestui teritoriu din America de Nord. Paul a fost generos, dar cu o fire schimbătoare, genorozitatea arătată iobagilor săi şi aroganţa i-au adus numeroşi duşmani.
Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie inplicată în războaiele Franţei napoleoniene. Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon. Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia. Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru au îndepărtat numeroşi membrii ai Curţii Imperiale. Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta. Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.
[modifică] Rusia în timpul lui Alexandru I
Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat. Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi. Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.
Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări. Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807. Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon. Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri. După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.
Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele. În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi. Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului. În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă. În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace. Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în patrie.
În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşi i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut dreptsalvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815. În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine. Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814. Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez. Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa.
În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune. Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez al Congresului, căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie. În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie. În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804. În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.
Istoricii sunt în general de acord că mişcările revoluţionare au apărut în timpul domniei lui Alexandru I. Tinerii ofiţeri ruşi care au prticipat la urmărirea oştilor napoleoniene prin vestul Europei se întorseseră în Rusia plini de idei revoluţionare: drepturile omului, guvernare reprezentativă şi democraţie, abolirea iobăgiei şi chiar răsturnarea pe cale revoluţionară a ţarului. Ofiţerimea era în mod special vexaţi de faptul că ţarul acordase Poloniei o constituţie, în vreme ce Rusia era în continuare guvernată autocratic, în lipsa unei asemenea carte fundamentale. Mai multe organizaţii clandestine se pregăteau de revoltă în momentul în care, pe neaşteptate, ţarul a murit în 1825. După moartea lui Alexandru I, problema succesiunii a fost cea care a captat atenţia tuturor. Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei a renunţat la drepturile sale de succesiune la tron. Un grup de apoximativ 3.000 de ofiţeri a refuzat să jure credinţă noului ţar, fratelui lui Alexandru, Nicolae I, proclamând loialitatea lor numai la ideea de constituţie. Acest eveniment a apărut în decembrie 1825, iar revelii au fost numiţi de aceea decembrişti. Ţarul Nicolae a zdrobit uşor revolta ofiţerească, decembriştii care mai scăpaseră cu viaţa au fost arestaţi şi exilaţi în Siberia.
Până la un punct, decembriştii au acţionat în tradiţia numeroaselor revoluţii de palat, care voiau să-şi plaseze pe tronul imperiului propriul candidat. Dar datorită faptului ca decembriştii doreau şi punerea în practică a unui program politic liberal, revolta lor a fost considerată începutul unei mişcări revoluţionare. Revolta decembristă a fost prima breşă dintre guvernare şi elementele liberale, ruptură care se va lărgi în mod constant.
[modifică] Rusia în timpul lui Nicolae I
Nicolai I Pavlovici (Николай I Павлович, 6 iulie (25 iunie, stil vechi) 1796 - 2 martie (18 februarie, stil vechi) 1855) a fost împăratul Rusiei din 1825 până la moartea sa din 1855.
Lui Nicolae îi lipsea cu desăvârşire deschiderea spirituală şi intelectuală a fratelui său. El considera că rolul său ca ţar era unul de autocrat paternalist care îşi conduce poporul prin orice mijloace găseşte de cuvinţă. Având experienţa tristă a revoltei decembriştilor, Nicolae I era ferm hotărât să ţină sub un control strict societatea rusă. Poliţia secretă, aşa numita Secţia a treia, controla o reţea uriaşa de spioni şi informatori. Asupra sistemului de învăţământ, presei şi asupra oricărei manifestări a vieţii publice era exercitată o cenzură strictă. În 1833, ministrul educaţiei, Serghei Uvarov, a gândit un program denumit "Autocraţie, ortodoxie şi caracter naţional", care urma să reprezinte principiul călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să demonstreze loialitate nelimitată autorităţii ţarului, tradiţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi naţiunii ruse. Aceste principii nu au avut sprijinul majorităţii populaţiei, dar, în schimb, a dus la represiune în general şi, în particular, la represiuni la adresa naţionalităţilor neruse şi în special a minorităţilor religioase neortodoxe. De exemplu, guvernul a silit Biserica Ortodoxă Georgiană să accepte regulile sinodice ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
Accentul pus la nivel oficial pe naţionalismul rusesc a contribuit la deschiderea unei dezbateri asupra locului Rusiei în lume, sensului istoriei şi a viitorului ţării. Un grup, cel al "occidentaliştilor", credeau că Rusia a rămas înapoiată şi primitivă şi nu poate progresa decât printr-un proces mai amplu de europenizare. Alt grup, cel al slavofililor, proslăveau cu entuziasm slavii, cultura şi tradiţiile lor şi nu-şi ascundeau dezaprobarea pentru opiniile occidentaliştilor şi pentru cultura şi obiceiurile vesticilor. Slavofilii considerau filozofia slaviilor ca sursă de plenitudine în Rusia şi priveau cu neîncredere la raţionalismul şi materialismul vestic. Unii dintre ei considerau că obştea sătească rusă oferea o alternativă atractivă la capitalismul ioccidental, tradiţie ţărănească care ar fi putut transforma Rusia într-un potenţial salvator social şi moral. Slavofili pot fi consideraţi că au reprezentat o formă a mesianismului rusesc.
În ciuda represiunii din această perioadă, în Rusia a avut loc o înflorire a artelor. Prin operele unor autori precum Alexandr Puşkin, Nicolai Gogol, Ivan Turgheniev şi a altora, literatura rusă a căpătat recunoaştere şi statut internaţional. Baletul a prins rădăcini trainice în Rusia după ce a fost "importat" din Franţa, iar muzica clasică a ajuns pe culmi datorită compoziţiilor lui Mihail Glinka (1804-1857).
În politica externă, Nicolae I a acţionat ca gardian împotriva revoluţiilor. Ofertele lui de reprimare a revoluţiilor europene, acceptate în câteva cazuri, i-au adus porecla de "jandarm al Europei". În 1830, polonezii din teritoriile poloneze ocupate de Rusia s-au revoltat. Ţarul Nicolae a reprimat rebeliunea, a abrogat constituţia poloneză şi a transformat Polonioa într-o gubernie – provincie a imperiului. În 1848, când Europa a fost zguduită de o serie de revoluţii, Nicolae I a fost vârful de lance al reacţiunii. În 1849, el intervenit în ajutorul Habsburgilor şi i-a ajutat să reprime revoluţia din Ungaria şi, de asemenea, a silit Prusia să nu accepte o constituţie liberală. Deoarece ajutase forţele conservatoare să îndepărteze spectrul revoluţiilor, Nicolae părea că domină întreaga Europă.
Dominaţia rusească s-a dovedit până în cele din urmă iluzorie. În vreme ce Nicoale se străduia să menţină status quo-ul în Europa, el a adoptat o poziţie foarte agresivă la adresa Imperiului Otoman. Ţarul urmărea rezolvarea a ceea ce era denumită Problema orientală, încercând împărţirea Imperiului Otoman şi stabilirea unui protectorat asupra populaţiei ortodoxe din Balcani, care era în acele timpuri (anii 1820) în cea mai mare parte sub controlul otomanilor. Rusia a dus un război victorios împotriva turcilor în 1828 – 1829. În 1833, Rusia a negociat cu turcii tratatul de la Unkiar-Skelessi. Puterile europene au crezut în mod greşit că tratatul conţinea o clauză secretă care i-ar fi asigurat Rusiei dreptul de a traversa cu vase de război strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Prin Convenţia de la Londra asupra strâmtorilor din 1841, puterile europene asigurau controlul otomanilor asupra strâmtorilor şi interziceau tuturor naţiunilor, inclusiv Rusiei, să trimită vase de război prin Bosfor şi Dardanele. Bazându-se pe rolul pe care-l avusese în reprimarea revoluţiilor din 1848 şi crezând în mod eronat că are sprininul diplomatic britanic, Nicolae a ameninţat încă o dată Imperiul Otoman, care a declarat război Rusiei în 1853. Temându-se de posibilitatea unei victiorii ruseşti, Regatul Unit şi Franţa s-au alăturat în 1854 turcilor în ceea ce avea să fie cunoscut ca Războiul Crimeii. Austria a oferit sprijin diplomatic otomanilor, iar Prusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliaţi pe continent. Aliaţii europeni au debarcat în Crimeea şi au asediat baza militară puternic fortificată de la Sevastopol. După un asediu de un an de zile, Sevastopolul a căzut, demonstrând incapacitatea ruşilor de a-şi apăra propriile fortificaţii. Nicolae I avea să moară mai înainte de căderea Sevastopolului, dar înainte de acest moment devenise coştient de neputinţa regimului său. Rusia se confrunta cu două opţiuni: ori iniţia reforme profunde, ori era în primejdie să-şi piardă statutul de mare putere europeană.
[modifică] Bibliografie
Acest articol conţine informaţii detaliate din Library of Congress Federal Research Division's Country Studies series. Pe pagina sa [1] se spune "Informaţiile conţinute în Country Studies On-Line nu sunt protejate prin copyright şi de aceea pot fi folosite în mod liber şi nerestrictiv de cercetători. Totuşi, ca un gest de politeţe, sursa ar trebui menţionată în mod corspunzător."
