Istoria Rusiei, 1682-1796

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Seria Istoria Rusiei
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgarii de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
- 1682-1796
- 1796-1855
- 1855-1892
- 1892-1917
Revoluţia din 1905
Revoluţia din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
- 1927-1953
- 1953-1985
- 1985-1991
- Istoria militară sovietică
Federaţia Rusă
editează acest cadru

Cuprins

1 Petru cel Mare şi Imperiul Rus
2 Epoca revoluţiilor de palat
3 Maturizarea Imperiului Rus şi continuarea expansiunii teritoriale în timpul Ecaterinei cea Mare
4 Notă cu privire la numele imperiului
5 Bibliografie

[modifică] Petru cel Mare şi Imperiul Rus

Petru cel Mare, fiul din a doua căsătorie al ţarului Alexei I, a fos la început îndepărtat de cercurile puterii, date fiind luptele pentru controlul tronului dintre facţiunile de la Curtea Imperială. Ţarul Alexei a fost urmat pe tron de fiul din prima sa căsătorie, Feodor al III-lea, un băiat bolnăvicios, care a murit în 1682. Peter a devenit co-ţar cu fratele lui vitreg, Ivan al V-lea. În realitate, sora lor, Sofia, deţinea toată putea. Ea a condus ţara ca regent, în vreme ce tânărului Petru i se permitea să participe la jocurile de război din cartierul străinilor din Moscova. Aceste experienţe ale copilăriei i-au inspirat viitorului ţar interesul pentru cunoaşterea tehnicilor şi tehnologiilor militare occidentale, în special în ingineria militară, artilerie, navigaţie şi construcţii navale. În 1691, Petru a reuşit, folosindu-se de trupe ce-i erau credincioase, să împiedice un complot care încerca să o încoroneze pe Sofia ca ţarină. Când co-ţarul Ivan a murit în 1696, Petru a rămas ţar unic.

Războiul a dominat cea mai mare parte a domniei lui Petru cel Mare. La început, Petru a încercat să asigure securitatea graniţei sudice ameninţată de tătări şi de Imperiul Otoman. Campania sa de cucerire a forţareţei-port de la Marea de Azov a eşuat la început. După ce armata a fost dotată cu primele corăbii de luptă, Petru a cucerit portul Azov în 1696. Pentru a continua războiul cu turcii, Petru a călătorit în Europa în căutare de alaiaţi. A fost primul ţar care a făcut o asemenea călătorie. La început, Petru a vizitat Brandenburgul, Olanda, Anglia şi Sfântul Imperiu Roman în timpul a ce s-a numit Marea Misiune Diplomatică. Petru a învăţat foarte multe lucruri noi şi a angajat sute de specialişti occidentali. Această călătorie a fost scurtată de complotul pus la cale de sprijinitorii Sofiei, care au încercat să o pună pe aceasta pe tronul imperial, tentativă zdrobită de credincioşii ţarului rămăşi în ţară. Petru, reîntors în ţară, a ordonat torturarea şi uciderea a sute de complotişti, trupurile lor mutilate fiind expuse în locuri publice, ca avertisment pentru viitor.

Petru nu a reuşit în tentativa de creare a unei alianţe europene antiotomane, dar în timpul călătoriei a găsit puteri interesate în declanşarea unui război împotriva Suediei, la vremea aceea o mare putere nord-europeană. Considerând că are o şansă să-şi croiască drum către Marea Baltică, Petru a făcut pace cu Imperiul Otoman în 1700, după care a atacat portul Narva de la Golful Finic. Tânărul rege suedez Carol al XII-lea şi-a reconfirmat talentul militar, zdrobind armatele ruseşti. Din fericire pentru Petru, suedezii nu au contraatacat, implicându-se într-o serie de războaie pentru ocuparea tronului Poloniei. În acest timp, Petru a ridicat o nouă armată echipată şi antrenată după modelele occidentale. Când armatele celor două state s-au ciocnit din nou în 1709 la Poltava, suedezii au fost înfrânţi. Cand regele Carol a căutat scăparea pe teritoriul otoman, Petru a redeschis ostilităţile cu turcii. În 1711, tarul a fost de acord să retrocedeze portul Azov. Marele război nordic, în ciuda victoriei de la Poltava, a continuat până în 1721, când Suedia a fost de acord să semneze Pacea de la Nystad. Prin acest tratat, Rusiei i se recunoştea dreptul de a stăpâni teritoriile baltice pe care le cucerise: Livonia, Estonia şi Ingria. Datorită victoriilor şi achiziţiilor teritoriale, Petru a reuşit să deschidă o cale directă de acces a Rusiei către Europa Occidentală. Pentru a sărbători această realizare, Petru s-a proclamat împărat, iar titulatura oficială a ţării a fost schimbată în Imperiul Rus în 1721.

Petru a reuşit să cucerească noi teritorii şi să transforme ţaratul în Imperiul Rus printr-o serie de măsuri importante. El a pus bazele flotei militare ruse, a reorganizat armata terestră conform modelelelor occidentale, a reformat administraţia imperială şi a mobilizat pentru scopurile militare toate resursele financiare şi umane ale Rusiei. În timpul domniei lui Petru, în armată au fost înrolaţi soldaţi profesionişti care efectuau servicul militar pe toată durata vieţii, soldele fiindu-le plătite din banii publici. Nobililor imperiului li s-a impus să aleagă între serviciul în corpul ofiţeresc pentru noua armată, sau în administraţia de stat, slujbe pe care erau obligaţi să le presteze pe toată durata vieţii. În 1722, Petru a introdus Lista rangurilor, în care era determinată poziţia şi statutul unei persoane în conformitate mai degrabă cu serviciile oferite ţarului decât cu nobleţea naşterii şi vechime familiei aristocratice. În conformitate cu noile reguli introduse de împărat, chiar şi oamenii de rând puteau urca pe scara socială şi puteau fi înnobilaţi.

Petru a reorganizat şi structura guvernului la fel de profund cum o făcuse şi în cazul armatei. Vechile prokazuri au fost înlocuite cu ministere moderne, iar pentru coordonarea politicii guvernamentale a fost înfiinţat un Senat. Reformarea organelor locale ale puterii a avut mai puţin succes, dar schimbările introduse le-a permis guvernelor locale să colecteze taxe şi impozite şi să menţină ordinea. O parte importantă a reformei guvernamentale a fost încorporarea parţială a Bisericii Ortodoxe Ruse în structura administrativă a ţării. Petru a abolit patriarhatul şi l-a înlocuit cu un corp colectiv de conducere, Sfântul Sinod, având în frunte un funcţionar al statului.

Petru a reuşit să tripleze veniturile bugetare printr-o mulţime de taxe şi prin mai buna colectare a acestora. El a introdus un impozit pe cap de om ("capitaţie"), pentru toţi bărbătii cu excepţia clerului şi aristocraţilor, ca şi o mulţime de taxe indirecte pe alcool, sare şi chiar şi pe bărbi. Pentru asigurarea cu uniforme şi cu arme a armatei, Petru a dezvoltat industriile textilă şi metalurgică folosind munca iobagilor. Petru a dorit să asigure Rusiei tehnologii, instituţii, învăţământ şi idei europene. El a impus bărbaţilor de origine nobile să se instruiască în stil occidental, a înfiinţat şcolile primare în care se învăţău bazele aritmeticii, scrisul şi cititul. A înfiinţat Acedemia Rusă de Ştiinţă chiar înainte de moartea sa din 1725. A recomandat adoptarea modei vestimentare, gustului pentru artele şi obiceurile occidentale. Rezultatul a fost adâncirea prăpastiei dintre nobilime şi marea masă a populaţiei ruseşti. Cea mai bună ilustrare a măsurilor coercitive, a sprijinului pentru "occidentalizare" şi pentru despărţirea de vechile tradiţii a reprezentat-o iniţierea în 1703 a construcţiei noii capitale cu aspect occidental, Sankt Peterburg. Oraşul a fost construit pe malul Golfului Finlandei, în noile teritorii cucerite de la Suedia.

Domnia lui Petru cel Mare a ridicat problema "înapoierii" Rusiei prin comparaţie cu stadiul de dezvoltare a ţărilor din Europa Occidentală, ca şi problema oportunităţii adoptării măsurilor reformatoare. În secolul al XIX-lea, se dezbătea public corectitudinea măsurilor pentru deschiderea Rusiei către occident sau a reformelor iniţiate de Petru cel Mare, care părea multora o violare a tradiţiilor naturale ale Rusiei.

[modifică] Epoca revoluţiilor de palat

Petru a schimbat legile de succesiune la tron după ce şi-a ucis propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor şi care servea pe post de catalizator al grupurilor antireformatoare. Noua lege prevedea că ţarul îşi poate alege propriul succesor. Petru nu a reuşit să facă asta în propriul caz mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, lipsa unor legi clare de succesiune a lăsat monarhia deschisă la intrigi, comploturi, lovituri de stat şi contralovituri de stat. Începând din acel moment, factorul crucial al ocupării tronului a devenit sprijinul acordat de trupele de elită care asigurau paza palatului imperial din St. Petersurg.

După moartea lui Petru, soţia lui, Ecaterina I, a ocupat tronul. După moartea ei din 1737, nepotul lui Petru cel Mare, Petru al II-lea, a fost încoronat ţar. În 1730, Petru al II-lea a murit din cauza variolei, iar Anna Ivanovna, una dintre fiicele lui Ivan al V-lea, (cel care fusese co-ţar cu Petru cel Mare), s-a urcat pe tronul imperial. Clica de nobili care i-au asigurat ţarinei ascensiunea a încercat să-i impună anumite condiţii. În lupta ei împotriva acestor restricţii, Anna a avut sprijinul acelei părţi a nobilimii care se temea mai mult de oligarhie decât de autocraţie. Principiul autocratic de conducere a avut tot timpul, indiferent de luptele haotice pentru putere, un sprijin puternic din partea majorităţii aristocraţiei ruse.

Anna a murit în 1740, iar nepotul ei minor a fost proclamat ţar ca Ivan al VI-lea. După mai multe lovituri de palat, până in cele din urmă, tânărul ţar a fost înlocuit cu fiica lui Petru cel Mare, Elisabeta (1741-1762). În timpul domniei lui Elisabeta, care a fost mult mai eficientă decât cele ale predecesorilor ei imediaţi, a început "occidentalizarea" culturii Rusiei. Printre evenimentele culturale notabile s-au numărat înfiinţarea Universităţii din Moscova (1755) şi a Academiei de Arte Frumoase (1757) ca şi apariţia primului om de ştiinţă de talie mondială, Mihail Lomonosov.

În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a început să joace un rol mult mai activ în afacerile europene. Din 1726 până în 1761, Rusia a fost aliată cu Austria împotriva Imperiului Otoman, care era la rândul lui sprijinit de Franţa. În războiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia şi Austria au blocat candidatura franceză la tronul Poloniei. În urma unui război costisitor împotriva Imperiului Otoman, Rusia a recucerit portul Azov. Cea mai mare implicare a Rusiei în afacerile europene a apărut în timpul războiul de şapte ani (1756-1763), ale cărui lupte s-au dat pe trei continente între Marea Britanie şi Franţaşi numeroşii aliaţi aflaţi de ambele părţi. În acest război, Rusia a rămas aliata Austriei, care în schimb s-a aliat cu Franţa împotriva Regatului Prusiei. În 1760, armatele Rusiei au ajuns la porţile Berlinului. Elisabeta a murit în 1762, succesorul acesteia, Petru al III-lea, a aliat ţara cu Prusia condusă de regele Frederick cel Mare.

Petru al III-lea a avut o domnie scurtă şi lipsită de popularitate. Deşi era unul dintre nepoţii lui Petru cel Mare, tatăl lui a fost duce de Holstein-Gottorp, Petru al III-lea fiind crescut în mediul luteran german. De aceea, ruşii îl considerau un străin. Petru al III-lea nu a făcut nici un secret din dispreţul pentru toate tradiţiile ruseşti. El a creat resentimente puternice în rândurile unor pături largi ale populaţie, impunând modelul prusac de pregătire militară, lipsindu-şi armata de sadisfacţia unei victorii militare importante datorită alianţei neaşteptate cu Prusia şi atacând Biserica Ortodoxă Rusă. Folosindu-se de nemulţumirile populaţiei şi temându-se pentru propria poziţie, soţia lui Petru, Ecaterina, şi-a detronat soţul printr-o nouă lovitură de palat. Amantul ţarinei, Alexei Orlov, l-a asasinat după aceasta pe ţarul detronat, astfel încât văduva a fost proclamată împărăteasă în 1762 sub numele Ecaterina a II-a, Împărăteasa Rusiei.

[modifică] Maturizarea Imperiului Rus şi continuarea expansiunii teritoriale în timpul Ecaterinei cea Mare

În timpul domniei Ecaterinei a II-a, expansiunea teritorială a imperiului a continuat în sud şi în vest, iar pe plan intern a avut loc un proces de consolidare a statului. După izbucnirea unui nou război cu turcii în 1768, a fost semnat în 1774 Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Prin această înţelegere, Rusia câştiga ieşirea la Marea Neagră, iar Crimeea şi locuitorii tătări deveneau independenţi faţă de Imperiul Otoman. În 1783, Ecaterina a anexat Crimeea, ceea ce a dus la izbucnirea războiului ruso-turc din 1787. În 1792 s-a încheiat pacea de la Iaşi, prin care Rusia incorpora regiunile de la sud până la râul Nistru. Condiţiile tratatului de pace păreau că aducă ipoteticul "plan grecesc" al Ecaterinei mai aproape de realizare – expulzarea otomanilor din Europa şi reînvierea Imperiului Bizantin sub control rusesc. Imperiul Otoman a încetat să mai reprezinte o ameninţare majoră pentru Rusia şi a fost obligat să accepte o influenţă tot mai mare a Rusiei în Balcani.

Expansiunea către vest în timpul domniei Ecaterinei cea Mare a dus la împărţirea Poloniei. Cum Polonia devenea din ce în ce mai slabă în timpul secolului al XVIII-lea, fiecare dintre vecinii ei – Imperiul Rus, Prusia, şi Imperiul Austriac – a încercat să-şi plaseze propriul candidat pe tronul de la Varşovia. În 1772, cei trei au căzut de acord asupra unei prime împărţiri a teritoriului polonez, prin care Rusia a primit o parte a Belarusiei şi Livonia. După această ciuntire teritorială, Polonia a iniţiat un program ambiţios de reformă, care a inclus şi redactarea şi adoptarea primei constituţii poloneze, care a alarmat facţiunile reacţionare atât din Polonia cât şi din Rusia. Folosind pericolul radicalismului ca scuză, aceleaşi trei puteri au intervenit în Polonia şi i-au răpit noi teritorii şi au abrogat constituţia poloneză în 1793. De această dată, Rusia a căpătat cea mai mare parte a Belarusiei şi a Ucrainei la vest de Nipru. În 1793, rapturile teritoriale au dus la o răscoală antirusească şi antiaustriacă în Polonia, care s-a încheiat cu a treia împărţire în 1795. Rezultatul acestei ultime împărţiri a fost dispariţia Poloniei de pe harta politică a Europei.

Deşi împărţirile Poloniei au adus Rusiei prestigiu internaţional şi un teritoriu vast, acestea i-au creat şi noi probleme. După ce a pierdut zona tampon a Poloniei, Rusia a ajuns să aibă graniţe comune cu Prusia şi Austria. În plus, imperiul a devenit şi mai eterogen din punct de vedere etnic, prin absorbirea unui mare număr de belaruşi, ucrainieni, polonezi şi evrei. La început, soarta ucrainienilor şi belaruşilor, în mare parte iobagi, s-a schimbat foarte puţin sub domnia noului stăpân imperial. Polonezii catolici au resimţit din plin pierderea independenţei şi s-au dovedit greu de controlat, răsculându-se de mai multe ori în timpul ocupaţiei ruseşti. Rusia a interzis în 1742 accesul evreilor în imperiu, socotindu-i nişte străini. Printr-un decret din 3 ianuarie 1792, a fost înfiinţat în mod oficial regiunea de colonizare, hotărâre prin care se permitea evreilor să se stabilească numai în vestul imperiului, deschizând lunga listă a actelor antisemite şi discriminatorii din perioadele care aveau să vină. În acelaşi timp, Rusia a abolit autonomia Ucrainei la est de Nipru, a teritoriilor Baltice şi a aşezărilor căzăceşti. Punând accentul pe uniformizarea imperiului, Ecaterina a iniţiat politica de rusificare pe care ţarii care aveau să-i urmeze au dus-o la extrem.

Istoricii încă nu au căzut de acord asupra faptului dacă Ecaterina a fost sau nu un monarh luminat, dar cu toţii sunt de acord că ea a luptat pentru întărirea autorităţii guvernului, dezvoltarea resurselor imperiului şi efiecientizarea administraţiei. La început, Ecaterina a încercat să raţionalizeze procedurile de guvernare prin legi. În 1767, ea a înfiinţat o Comisie Legislativă, formată în principal din nobili, dar şi din orăşeni şi reprezentanţi ai altor categorii, care urma să conceapă legi noi. Deşi această comisie nu a reuşit să formuleze un nou cod de legi, Instrucţiunile pentru Comisie ale impărătesei a familiarizat un anumit număr de ruşi cu principiile legale occidentale.

În perioada 1768-1774, în timpul unui nou război cu Imperiul Otoman, Rusia a trebuit să facă faţă unei noi revolte, cea a lui Pugaciov. În 1773, un cazac de pe Don, Emilian Pugaciov, s-a autoproclamat ca fiind reînviatul ţar Petru al III-lea . Cazacii şi diferite triburi turcice, care resimţeau din plin politica de centralizare a statului rus, muncitorii industriali din Munţii Urali dar şi numeroşi ţărani care doreau să scape de iobăgie, s-au răsculat sub conducerea lui Pugaciov. Pugaciov a reuşit să capete controlul asupra unor zone de-a lungul râului Volga, dar armata regulată a reuşit în 1774 să zdrobească rebeliunea.

Răscoala lui Pugaciov a hotărât-o pe Ecaterina să reorganizeze administraţia provincială. În 1775, ea a împărţit imperiul în provincii şi districte funcţie de statisticile populaţiei. Ea a hotărât ca fiecare provincie să se bucure de un aparat administrativ, poliţienesc şi judiciar. Nobilii nu au mai fost obligaţi să facă parte din aparatul administrativ central al imperiului aşa cum stabileau legile promulgate de Petru cel Mare, mulţi dintre ei primind însă roluri de conducere importante în administraţia regoinală.

Ecaterina a încercat de asemenea să împartă societatea în grupuri sociale bine definite, în în „Statutul stărilor sociale”. În 1785 ea a legiferat statutul pentru nobili şi şi cel pentru orăseni. Statutul nobililor confirma eliberarea nobililor de serviciul obligatoriu şi le-a dat drepturi pe care nici măcar autocraţia nu le putea încălca. Statutul orăşenilor s-a dovedit mai complicat şi până în cele din urmă mai puţin izbutit decât cel al nobililor. Ecaterina nu a reuşit să enunţe un statut pentru ţărani şi nu a reuşit să amelioreze starea iobagilor. În felul acesta, reformele sociale ale împărătesei au fost incomplete.

"Occidentalizarea" Rusiei a continuat în timpul domniei Ecaterinei. Creşterea numărului de cărţi şi periodice a făcut să crească numărul dezbaterilor intelectuale şi ascuţirea criticii sociale. În 1790, Alexandr Nicolaevici Radişcev a publicat lucrarea Clătorie de la St. Petersburg la Moscova, un atac virulent împotriva iobăgiei şi autocraţiei. Ecaterina, deja înspăimântată de Revoluţia Franceză, l-a exilat pe Radişcev în Siberia. Radişcev a fost recunoscut mai târziu ca părinte al radicalismului rusesc.

Ecaterina a realizat multe dintre planurile lui Petru cel Mare şi a pus bazele pentru un imperiu modern în secolul al XIX-lea. Rusia a devenit o putere capabilă să intre în competiţie în domeniile politic, militar şi diplomatic cu vecinii europeni. În 1779, Tratatul de la Teschen dintre Austria şi Prusia avea ca puteri garante Franţa şi Rusia. Acest moment reprezintă acceptarea de către marile puteri europene a Rusie ca egal pe planul politicii internaţionale. Elitele culturale au început să se asemene tot mai mult cu elitele culturale vest-europene. Organizarea societăţii şi a sistemului de guvernare, de la instituţiile centralizate ale lui Petru cel Mare la administraţia provincială a Ecaterinmei cea Mare, a rămas practic neschimbată până la emanciparea iobagilor din 1861 şi, în anumite privinţe, până la căderea monarhiei din 1917. Avansarea imperiului către sud în timpul domniei Ecaterinei, inclusiv fondarea oraşului Odessa, port la Marea Neagră, a asigurat bazele comerţului rusesc cu cereale din secolul al XIX-lea.

În ciuda acestor realizări, imperiul pe care l-au clădit Petru I şi Ecaterina a II-a a rămas cu numeroase probleme fundamentale nerezolvate. Elita politică şi culturală europenizată, înstrăinată de marea masă a ruşilor de rând, a ridicat probleme importante despre chiar esenţa istoriei, culturii şi identităţii ruseşti. Rusia a reuşit să ajungă o putere militară de primă mărime sprijinindu-se pe constrângere şi pe conomia de comandă primitivă bazată pe exploatarea iobagilor. Deşi dezvoltarea economiei Rusiei asigura autosuficienţa ţării în secolul al XVIII-lea, ea a rămas nepregătită pentru schimbările Revoluţiei Industriale care avea să aibă loc în Europa Occidentală. Încercarea Ecaterinei de a organiza societatea în stări corporative a trebuit să facă faţă schimbărilor produse de Revoluţia Franceză, care punea accentul pe cetăţeanul individual. Expansiunea teritorială şi încorporarea a unui număr tot mai mare de ne-ruşi în imperiu a pus bazele pentru viitoarele frământări naţionaliste. Mai presus de orice însă, întrebările legate de problema iobăgiei şi autocraţiei văzute din punct de vedere moral au prevestit conflictul dintre intelectualitate şi stat care avea să devină problema politică dominantă în secolul al XIX-lea.

În timpul primilor ani ai secolului al XIX-lea, populaţia, resursele, diplomaţia internaţională şi forţele armate au transformat Imperiul Rus într-unul dintre cele mai importante state din lume. Puterea sa i-a permis să joace un rol din ce în ce mai hotărârt în afacerile europene. Această poziţie plină de incredere a împins Imperiul Rus într-o serie de războaie împotriva lui Napoleon Bonaparte, cu consecinţe extrem de importante pe termen lung pentru întreaga Europă. După o perioadă iluministă, Rusia a devenit un oponent activ al tendinţelor liberale din centrul şi vestul Europei.

În interior, populaţia Rusiei a crescut în mod divers cu fiecare nouă achiziţie teritorială. Populaţia imperiului includea finlandezi, germani baltici, estonieni şi unii lituanieni luterani, majoritatea lituanienilor, polonezi şi unii dintre letonii catolici, ucrainieni şi belaruşii ortodocşi şi greco-uniţi, popoarele musulmane de-a lungul graniţei sudice a imperiului şi din Orientul Îndepărtat, greci şi georgieni ortodocşi şi armenii credincioşi ai bisericii apostolice armeneşti. Cum influenţa occidentală şi opoziţia la autocraţie a continuat să crească neîncetat, regimul a răspuns prin crearea poliţiei secrete şi înăsprirea cenzurii pentru controlul tuturor persoanelor care militau pentru schimbare. Regimul a rămas dependent de economia bazată pe exploatarea iobagilor care trebuiau să suporte exploatarea claselor privilegiate şi să asigure suportul economic şi uman pentru guvern şi forţele armate. Rămanerea în urmă a Rusiei şi slăbiciunile moştenite au devenit evidente la începutul secolului al XIX-lea, când Imperiul a fost învins în Răboiul Crimeii.

[modifică] Notă cu privire la numele imperiului

Teritoriul condus de Dinastia Romanovilor a fost deseori numit "Muscovy" în tările din Europa Occidentală până în secolul al XVIII-lea. Mai înainte de proclamarea Imperiului Rus din 1721, statul era denumit în propriile acte oficiale ca "Rusia" (în limba rusă din secolul al XVII-lea Русія) sau "Rosia" (Росія, probabil sub influenţa denumirii din limba greacă Ρωσια), un nume derivat din denumirea tradiţională a popoarelor slave timpurii – rusi (pусь). Denumirea modernă a ţării Россия - Russia (cu dublu s) a devenit oficială după 1713.