Alexandr Kerenski

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Alexandr Fiodorovici Kerenski

Alexandr Fiodorovici Kerenski (în rusă:Алекса́ндр Фёдорович Ке́ренский) (22 aprilie (stil vechi) /2 mai (stil nou 1881) - 11 iunie 1970 a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea.

Kerenski s-a născut în Simbirsk (azi Ulianovsk), ca fiul al unui director de şcoală. Simbirsk este şi locul de naştere al lui Lenin. Întâmplarea face ca tatăl lui Kerenski, Feodor, să fi fost profesorul şi directorul tânărului Vladimir Ilici Ulianov.

Alexandr Kerenski a primit licenţa în drept a Universităţii din Sankt Peterburg în 1904. Şi-a arătat repede simpatiile politice atunci când a apărat revoluţionarii antiţarişti. A fost ales membru al celei de-a patra Dume (parlament) în 1912 ca membru al Trudovicilor (un partid moderat liberal). Kerenski, un orator strălucit şi un lider parlamentar priceput, a devenit membru al Comitetului Provizoriu al Dumei ca membru al Partidului Socialist Revoluţionar şi lider al opozanţilor socialişti ai ţarului Nicolae al II-lea.

Când a izbucnit Revoluţia din Februarie în 1917, Kerenski a fost unul dintre cei mai proeminenţi lideri revoluţionari şi a fost ales vicepreşedinte al Sovietului din Petrograd. Când a fost format Guvernul provizoriu rus, el a fost numit la început Ministru al Justiţiei, dar a devenit Ministru de Război în mai şi Prim-ministru în iulie 1917. După tentativa eşuată de lovitură de stat a generalului Lavr Kornilov din august şi după demisia miniştrilor, el s-a autoinvestit şi în funcţia de Comandant Suprem al armatei.

Principala problemă a guvernului lui Kerenski era aceea că Rusia era vlăguită după trei ani de război şi ruşii nu doreau altceva decât pacea. Lenin şi partidul bolşevic promiteau, dacă aveau să ajungă la putere, "pâine, pace şi pământ". Armata se dezintegra, iar soldaţii – ţărani şi muncitori – dezertau pe capete. Kerenski şi alţi lideri politici s-au simţit obligaţi de angajamentele luate de Rusia faţă de aliaţi să continue războiul, temându-se de asemenea că Germania va cere compensaţii teritoriale enorme ca preţ al păcii. Refuzul lui Kerenski de a cere pacea separată l-a distrus.

Pe durata tentativei de lovitură de stat a lui Kornilov, Kerenski a distribuit arme muncitorilor din Petrograd şi, până în octombrie, majoritatea acestor muncitori înarmaţi trecuseră de partea bolşevicilor. Lenin era hotărât să răstoarne guvernul Kerenski mai înainte ca acesta să fie legitimizat de alegerile plănuite să se ţină pentru Adunarea Constituantă Rusă şi, pe 25 octombrie(stil vechi)/7 noiembrie (stil nou), bolşevicii au preluat puterea în ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Revoluţia din Octombrie.

Kerenski a scăpat de urmărirea bolşevicilor şi a fugit la Pskov, unde a concentrat trupe loiale guvernului provizoriu în încercarea de a recuceri capitala. Trupele lui au ocupat Ţarskoe Selo, dar au fost învinse a doua zi la Pulkovo. Kerenski de-abia a scăpat din această înfrângere şi în următoarele câteva luni s-a ascuns până când a putut părăsit ţara, ajungând în cele din urmă în Franţa. În timpul războiului civil rus, el nu a susţinut nici o tabără – s-a opus atât regimului bolşevic roşu cât şi Mişcării Albe a generalilor monarhişti.

Kerenski a trăit în Paris până în 1940, angajându-se în certurile şi fracţionările nesfârşite ale liderilor democratici ruşi exilaţi. Când germanii au ocupat Franţa în 1940, el a fugit în SUA, unde a trăit până la moarte. Când Hitler a invadat Uniunea Sovietică în 1941, Kerenski şi-a oferit sprijinul lui Stalin, dar nu a primit nici un răspuns. Totuşi, el a făcut emisiuni radio în limba rusă în sprijinul efortului de război. După război, a format un grup numit Uniunea pentru Eliberarea Rusiei, dar nu a reuşit să înfăptuiască prea multe lucruri.

Kerenski s-a stabilit în cele din urmă în oraşul New York, dar şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Institutul Hoover şi la Universitatea Stanford în California, unde a utilizat, dar şi a contribuit la îmbogăţirea marii arhive de istorie rusă a Institutului. A scris şi a făcut emisiuni radio numeroase despre istoria şi politica Rusiei. Printre principalele lui scrieri se numără Preludiul bolşevismului (1919), Catastrofa (1927), Crucificarea libertăţii (1934) Punctul de cotitură al istoriei Rusiei (1966). A murit în oraşul New York în 1970, fiind unul dintre ultimii supravieţuitori importanţi ai evenimentelor din 1917.

Bisericile locale ortodoxe ruse din New York au refuzat să-i facă slujba de înmormântare lui Kerenski, considerându-l unul dintre vinovaţii principali pentru căderea Rusiei în mâna bolşevicilor. O biserică ortodoxă sârbă i-a refuzat de asemenea slujba de înmormântare. Trupul neînsufleţit al lui Kerenski a fost transportat pe calea aerului la Londra, unde a fost îngropat într-un cimitir multiconfesional.