Parlamentul European

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Politică - Portal politică Uniunea Europeană Acest articol este parte a seriei: Politica şi conducerea Uniunii Europene

Cei trei piloni Pilonul I: Comunităţile Europene Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună Pilonul III: Cooperare poliţienească şi judiciară Instituţii politice Comisia Preşedintele (José Barroso) Comisia Barroso Consiuliul de Miniştri şi Consiliul European Preşedinţia (Finlanda) Parlamentul Preşedintele (Josep Borrell) Membru al Parlamentului European Circumscripţii electorale Alegerile (2004 / După stat) Grupuri parlamentare Comitete Justiţie Curtea de Justiţie Tribunalul de Primă Instanţă Tribunalul Civil Tribunalul de Patente Organe consultative Comitetul Economic şi Social Comitetul Regiunilor Organe financiare Banca Centrală Europeană Banca Europeană de Investiţii Fondul European de Investiţii Organe decentralizate Agenţiile UE Drept Acquis comunitar Procedura Tratatele Ordonanţe - Directive - Decizii Recomandări - Opinii Subiecte legate de UE Uniunea Economică şi Monetară Extinderea Relaţiile externe Partide politice pan-europene Tabel cu partide afiliate după stat
^edit

Parlamentul european este unul din organele Comunităţilor Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere şi secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiţi de către parlamentele statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg. Structurile politice existente în ţările membre se oglindesc în rândul fracţiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest parlament există şapte fracţiuni şi o serie de deputaţi independenţi. Deputaţii din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceştia sunt membri în ţările lor de origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc şedinţa constitutivă a celei de-a şasea legislaturi a Parlamentului European, care numără acum 732 de deputaţi.

Parlamentul European este aşa-numita cameră a reprezentanţilor cetăţenilor din UE, în timp ce Consiliul Uniunii Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.

Regulamentul de funcţionare al Parlamentului European conţine şi alte reglementări privind modul său de organizare.

Cuprins

1 Componenţă
- 1.1 Observatori
2 Puteri
3 Istoric
4 Sediul central, sediile secundare şi structura organizatorică
- 4.1 Care este explicaţia celor trei sedii?
5 Alegerile europene
6 Note
7 Legături externe

[modifică] Componenţă

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene. Începând cu 13 iunie 2004, acesta are 732 de membri. S-a decis că numărul maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de patru şi respectiv maxim de 99 de deputaţi pentru fiecare stat membru.

Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă şi proporţională a statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulţi deputaţi în PE decât ar trebui dacă s-ar lua în considerare strict populaţiile statelor respective. Configuraţia actuală a Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conţine prevederi referitoare la echilibrul puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

Cele mai recente alegeri europene s-au desfăşurat în iunie 2004, simultan în toate cele 25 de state membre.


Stat membru	Locuri	Stat membru	Locuri
Germania	99	Danemarca	14
Franţa	78	Finlanda	14
Regatul Unit¹	78	Slovacia	14
Italia	78	Irlanda	13
Spania	54	Lituania	13
Polonia	54	Letonia	9
Ţările de Jos	27	Slovenia	7
Belgia	24	Cipru	6
Republica Cehă	24	Estonia	6
Grecia	24	Luxemburg	6
Ungaria	24	Malta	5
Portugalia	24	Observatori	Locuri
Suedia	19	România	35
Austria	18	Bulgaria	18

1. Include Gibraltarul, dar nici un alt teritoriu sau dependenţă

[modifică] Observatori

Ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană trimit un număr de observatori în Parlamentul European cu o anumită perioadă de timp înaintea aderării propriu-zise. Numărul de observatori şi împărţirea lor politică este înscrisă în tratatele de aderare ale ţărilor respective.

O imagine a Parlamentului European din Strasbourg.

Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde preşedintele îi poate invita să ia cuvântul, dar nu au drept de vot şi nu pot lua cuvântul în şedinţele plenare ale Parlamentului. Observatorii urmăresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente şi din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizaţi cu funcţionarea Parlamentului European la momentul aderării. De la data aderării şi până la organizarea de noi alegeri transnaţionale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputaţi.

Astfel, numărul maxim de 732 de deputaţi poate fi depăşit temporar. De exemplu, în 2004, numărul de locuri în Parlamentul European a fost ridicat temporar la 788 pentru a permite primirea reprezentanţilor celor zece state care au aderat la UE pe 1 mai, dar a fost redus ulterior la 732 în urma alegerilor din iunie.

În urma semnării Tratatului de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Preşedintele Parlamentului European a invitat parlamentele Bulgariei şi României să numească observatori din rândul membrilor lor. Numărul acestora, 35 pentru România şi 18 pentru Bulgaria, este acelaşi cu numărul fotoliilor parlamentare alocate celor două ţări odată ce devin membre ale Uniunii Europene. Până la următoarele alegeri europene din 2009, numărul de deputaţi europeni va creşte temporar până la 785, urmând să fie apoi redus din nou la 732 conform prevederilor tratatului de la Nisa.^[1]

[modifică] Puteri

Sediul Parlamentului European din Strasbourg în construcţie

Parlamentul are trei puteri importante:

Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislaţia europeană (directive, ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are (încă) drept iniţiativ, adică nu poate înainta proprii proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest drept iniţiativ îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul co-participativ, la care parlamentul şi Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a treia şedinţă, în cadrul unei comisii de mediere.
Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi Consiliul au posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la cel de cheltuieli îl are Parlamentul. Dreptul de intervenţie al Parlamentului în domeniul cheltuielilor agricole este însă foarte redus. Însă de când Parlamentului i s-a acordat dreptul de intervenţie bugetară ponderea cheltuielilor agricole din bugetul UE (cca. 100 mld. euro în anul 2004) a scăzut de la aprox. 90% la 50%. Pentru exerciţiul bugetar 2005 s-a prevăzut o creştere a bugetului cu 10%, la suma de 109,5 mld. euro.
Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de încredere. În afară de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo unde aceste instituţii au funcţii executive.

Sediul Parlamentului European din Bruxelles

În general, Parlamentul a obţinut de la înfiinţarea sa o serie de noi competenţe, lucru care însă nu este bine cunoscut în public. Tema aceasta nu este tratată decât marginal în programele de învăţământ şi este deseori incorect prezentată de mass-media, poate şi din cauză că este atât de complexă.

Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceştia sunt delegaţi de fracţiunile parlamentare sau de grupările fără fracţiune în cele 20 de comisii permanente şi cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate şi care pregătesc lucrările în plen ale Parlamentului. În afară de aceasta există şi posibilitatea de a înfiinţa comisii temporare sau alte subcomisii.

[modifică] Istoric

Între 10-13 septembrie 1952, în cadrul CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) a avut loc prima şedinţă a unei Adunări Parlamentare, alcătuită din 78 de membri ai parlamentelor naţionale. Adunarea nu avea, în mare, decât rol consultativ, însă avea posibilitatea de a constrânge Înalta Autoritate a CECO să demisioneze, prin neacordarea votului de încredere. În 1957, odată cu Tratatele de la Roma, se înfiinţează Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Atomului (EURATOM). Adunarea Generală, alcătuită acum din 142 de deputaţi, răspundea de toate cele 3 comunităţi. Fără a beneficia de noi competenţe, adunarea îşi schimbă totuşi denumirea în Parlamentul European. În 1971 CE are un propriu buget, la elaborarea şi adoptarea căruia participă şi adunarea. În 1979 au loc pentru primat dată alegeri directe pentru Parlamentul European. În 1986 se semnează Actul Unic European. În aceste tratate se foloseşte pentru prima dată noţiunea de “Parlament European”, ale cărui drepturi sunt extinse şi în procesul legislativ general. Conform Tratatului de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege şi fără acordul Consiliului de Miniştri şi poate înfiinţa comisii de investigaţie.

[modifică] Sediul central, sediile secundare şi structura organizatorică

Sala plenară de la sediul din Strasbourg al Parlamentului European

Sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg. Acolo se ţin cele 12 şedinţe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile şi fracţiunile se mai pot de asemenea întruni la Bruxelles, unde de curând a avut loc şi o şedinţă plenară. La Luxemburg se află sediul Secretariatului General.

Secretariatul General este condus de un secretar general şi este alcătuit din 8 direcţii, fiecare fiind condusă de un director general, la care se adaugă un Birou juridic. Direcţiile Generale mai apropiate sferei politice îşi au sediul la Bruxelles, celelalte la Luxemburg. Aici lucrează circa 3500 de angajaţi, adică peste jumătate din personal, mulţi dintre aceştia fiind traducători şi funcţionari ai serviciilor administrative.

[modifică] Care este explicaţia celor trei sedii?

Primul sediu al parlamentului a fost ales simbolic la Strasbourg, imediat după constituirea acestuia. Oraşul constituie un simbol al reconcilierii franco-germane după cel de-al II-lea război mondial. Dar fiindcă nu existau birouri, activităţile s-au mutat întâi la Luxemburg. După constituirea CEE în 1958 oraşul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei Europene. De aceea comisiile parlamentare se întrunesc acum la Bruxelles. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit definitiv că sediul Parlamentului European este la Strasbourg; această clauză a fost consolidată în Tratatul de la Amsterdam, nelipsind nici din actualul Tratat de la Nizza.

[modifică] Alegerile europene

Sala plenară de la sediul din Bruxelles al Parlamentului European

Parlamentul European este ales o dată la 5 ani. Ultimele alegeri europene au avut loc în iunie 2004, în toate cele 25 de state membre. Următoarele alegeri vor avea loc în 2009. Numărul de deputaţi nu reflectă toate voturile primite; statele mai mici sunt reprezentate de un număr supraproporţional de deputaţi, în timp ce cele mai mari, şi mai ales Germania, de un număr subproporţional. Această regulă s-a modificat puţin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004. După rearanjarea numărului de mandate, Germania nu a fost obligată să cedeze o parte din mandate deputaţilor din statele recent aderate, spre deosebire de celălalte state membre.

Această inechitate are două motive tehnice:

Prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fracţiunilor parlamentare se asigură reprezentarea în parlament a diversităţii politice existente şi în statele mai mici ale UE
Dacă s-ar lua în considerare totalul voturilor primite din fiecare ţară, atunci numărul de deputaţi ar fi atât de mare încât Parlamentul European ar deveni ineficient.