Vocală
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonetică, o vocală este un sunet elementar din limbile vorbite, caracterizat printr-o configuraţie deschisă a căii vocale care nu împiedică în mod semnificativ ieşirea aerului. O definiţie exactă care să acopere toate limbile existente nu se poate da, întrucât limita de separaţie între vocale şi consoane este uneori neclară şi nu se poate preciza întotdeauna ce înseamnă o cale vocală liberă. Un exemplu este consoana [h] care de fapt nu blochează în nici un fel calea vocală, dar care în toate limbile în care există se comportă fonologic ca o consoană. Un alt exemplu este sunetul [l] care, dacă în limba română este mereu o consoană, în limba engleză se întâmplă să se comporte ca vocală, cum ar fi de exemplu în cuvântul "table" (masă) pronunţat /'teɪbl/. (Pentru transcierile fonetice vezi Alfabetul Fonetic Internaţional.)
În cursul vorbirii două sau mai multe vocale pot să apară în succesiune. În asemenea cazuri vocalele pot să formeze fie hiaturi, atunci când fac parte din silabe diferite (de exemplu în cuvântul mie, pronunţat /'mi.e/), fie diftongi sau triftongi, atunci când se pronunţă împreună într-o singură silabă (de exemplu în cuvântul miere: /'mje.re/). În acest din urmă caz, întrucât o silabă nu poate conţine mai mult de o vocală propriu-zisă, celelalte sunete vocalice din silabă se numesc semivocale (în cazul exemplului anterior semivocala numită iot, /j/).
Cuvântul vocală poate să mai însemne şi orice literă care reprezintă (în general) un sunet vocalic, chiar dacă uneori aceeaşi literă poate să nu simbolizeze o vocală din punct de vedere fonetic. De exemplu, deşi limba franceză se scrie folosind cinci litere care pot fi clasificate ca vocale (a, e, i, o, u), fonetic numărul vocalelor este mult mai mare (10-15, în funcţie de dialect). Acest articol nu se ocupă decât de sensul fonetic al termenului vocală.
Cuprins |
[modifică] Vocalele din AFI
Alfabetul Fonetic Internaţional (AFI) cuprinde simboluri grafice pentru aproape toate vocalele din limbile lumii, fie ca simboluri simple, fie în combinaţie cu diverse semne diacritice. Diagrama de mai jos arată vocalele orale din AFI, fără să ţină seama de alte caracteristici precum tonul, lungimea sau nazalitatea.
| Vocale Vezi şi AFI, consoane. | Modificare | ||||
| Deschidere | Anterioritate | ||||
|---|---|---|---|---|---|
| Anterioare | Semiant. | Centrale | Semipost. | Posterioare | |
| Închise | |||||
| Cvasiînchise | |||||
| Semiînchise | |||||
| Mijlocii | |||||
| Semideschise | |||||
| Cvasideschise | |||||
| Deschise | |||||
| Legendă: | |||||
| ■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română. ■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română. ■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic. În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită. |
|||||
[modifică] Vocalele limbii române
Limba română standard are un set de şapte vocale, evidenţiate în diagrama de mai sus. Aceste vocale se pronunţă ca în exemplele următoare:
- [a] ca în amar - vocală deschisă centrală nerotunjită
- [e] ca în elev - vocală mijlocie anterioară nerotunjită
- [i] ca în iris - vocală închisă anterioară nerotunjită
- [o] ca în ocol - vocală mijlocie posterioară rotunjită
- [u] ca în uluc - vocală închisă posterioară rotunjită
- [ə] ca în fără - vocală mijlocie centrală nerotunjită
- [ɨ] ca în vârî - vocală închisă centrală nerotunjită
Literele â şi î se pronunţă la fel, iar simbolul fonetic pentru acest sunet este [ɨ].
În afară de aceste şapte vocale în limba română mai pot să apară în cuvinte împrumutate şi alte vocale:
- [ø] ca în bleu, loess - vocală mijlocie anterioară rotunjită
- [y] ca în führer, bruxelez - vocală închisă anterioară rotunjită
[modifică] Articularea vocalelor
Vocalele orale, precum cele din limba română, italiană, engleza britanică, etc., se pot descrie în termenii a trei caracteristici, putându-le astfel asocia cu puncte dintr-un spaţiu tridimensional. Aceste caracteristici sînt: deschiderea, locul de articulare (anterioritatea) şi rotunjimea. Trebuie menţionat totuşi că aceste caracteristici nu sunt fonemic complet independente, aşa cum se va vedea mai jos.
[modifică] Deschidere
- Articol principal: Deschidere vocalică.
Vocalele pronunţate cu mandibula coborâtă şi cu limba depărtată de cerul gurii se numesc deschise, pentru că se pronunţă cu gura deschisă. O vocală deschisă tipică este [a]; această vocală este prezentă într-o formă sau alta în toate limbile cunoscute, inclusiv în cele care au numai două sau trei vocale. Prin contrast, vocalele pronunţate cu gura întredeschisă, cu limba relativ apropiată de palat, se numesc închise, un exemplu comun multor limbi fiind vocala [i]. Există şi grade intermediare de deschidere, undeva la mijloc situându-se de exemplu vocala [e] din limba română.
Alfabetul Fonetic Internaţional stabileşte în total şapte niveluri de deschidere, deşi nu există limbi care să conţină şi să diferenţieze vocale în toate aceste niveluri. Limba română distinge trei niveluri (de exemplu seria [a]-[e]-[i]), limba franceză distinge patru (de exemplu seria [a]-[ɛ]-[e]-[i]), etc.
[modifică] Locul de articulare
- Articol principal: Anterioritate vocalică.
Prin locul de articulare se înţelege poziţia de-a lungul căii vocale unde se aplică cea mai semnificativă constrângere a fluxului de aer. Dacă se iau de exemplu vocalele [o] din cuvîntul bloc şi [ø] din cuvântul bleu (pronunţat ca în franceză) şi se pronunţă alternativ ([ø]-[o]-[ø]-[o]) se va observa că singurul element care se modifică este poziţia limbii, şi anume locul unde aceasta se apropie mai mult de palat. Pentru [ø] locul de articulare este apropiat de partea din faţă (dinspre dinţi) a cavităţii bucale, motiv pentru care [ø] este numită vocală anterioară, în timp ce [o] este o vocală posterioară. O pereche similară este formată din vocalele [u] (din cuvântul românesc dud) şi [y] (din cuvântul german Gefühl /gə'fyːl/ sentiment).
Alfabetul Fonetic Internaţional împarte vocalele după gradul de anterioritate în cinci categorii.
Este de remarcat că pe măsură ce vocalele se deschid (adică se apropie de [a]), caracterul de anterior/posterior devine neclar, pentru că sunetul produs depinde în acest caz mai puţin de poziţia limbii cât de deschiderea gurii. Din acest motiv se poate considera că vocala [a] este o vocală fie anterioară fie centrală, iar tabelele de vocale reflectă această ambiguitate.
Limba română cunoaşte cele trei grupe principale, dar nu are nici o pereche de vocale cu una anterioară şi una posterioară care să difere numai prin acest caracter. De aceea exemplele de mai sus au fost date folosind vocale din alte limbi. Un contrast redus la jumătate (anterior - central) există totuşi în perechile [i]-[ɨ] şi [e]-[ə].
[modifică] Rotunjime
Un alt caracter care diferenţiază vocalele este forma buzelor. În cele mai multe limbi există numai două variante, şi anume dacă buzele sunt rotunjite vocalele respective se numesc şi ele rotunjite ca de exemplu în limba română [o] şi [u]. Prin contrast, vocalele pronunţate cu buzele într-o poziţie relaxată se numesc nerotunjite, ca de exemplu [e] şi [i]. În unele limbi, precum suedeza sau japoneza, se mai folosesc şi vocale articulate cu buzele comprimate, o poziţie diferită de cea rotunjită.
Rotunjirea este în multe limbi asociată cu locul de articulare, şi anume vocalele articulate posterior se pronunţă în general rotunjite. Acesta este şi cazul limbii române, care nu are perechi de vocale diferenţiate numai prin rotunjire. În alte limbi însă, ca franceza, germana sau turca, rotunjimea este un caracter mai mult sau mai puţin independent.
[modifică] Nazalizare
Toate vocalele din limba română sunt orale, în sensul ca aerul este expirat aproape în exclusivitate pe gură. Limbi precum franceza şi portugheza recurg în schimb şi la vocale nazale în care o parte semnificativă din aer este dirijat să iasă pe nas, dând o culoare specifică acestor vocale.
[modifică] Încordare
Tensiunea muşchilor care intervin în articularea vocalelor constituie o altă caracteristică, dar este prezentă într-un număr limitat de limbi, un exemplu fiind engleza. De exemplu cuvintele englezeşti feel /fiːl/ (a simţi) şi fill /fɪl/ (a umple) diferă, printre altele, prin caracterul încordat al vocalei din primul caz, şi cel relaxat în al doilea. În aceste limbi vocalele încordate apar adesea în silabe deschise (care se termină în vocale), în timp ce vocalele relaxate nu pot să apară decât urmate de o consoană, în silabe închise.
[modifică] Desonorizare
În cele mai multe limbi toate vocalele se pronunţă sonor, cu vibrarea coardelor vocale, în afară de cazul când se vorbeşte în şoaptă. Există totuşi limbi (de exemplu între limbile native ale Americii de Nord) în care în vorbirea normală se disting şi vocale surde. În limba română se observă un fenomen de desonorizare a vocalei nesilabice /ʲ/ de exemplu de la sfârşitul cuvântului baţi prin comparaţie cu aceeaşi vocală din cuvîntul bani. Fenomene fonetice similare se întâlnesc în limba japoneză sau în dialectul din Quebec al limbii franceze, unde vocalele cuprinse între două consoane surde tind să fie desonorizate. De exemplu, în japoneză, cuvântul 好き suki (drag, plăcut) se pronunţă cel mai adesea [su̥ki], asemănător cu cuvântul românesc schi, cu diferenţa că pe durata pronunţării consoanei /s/ buzele iau forma comprimată, caracteristică vocalei japoneze /u/.
[modifică] Alte moduri de articulare
O serie de limbi din Africa disting între vocale pronunţate prin retragerea rădacinii limbii şi cele pronunţate prin avansarea acesteia. Alte limbi recurg la faringializare sau epiglotalizare în diferenţierea vocalelor, uneori aceste vocale pronunţându-se strident, înlocuind vibraţia coardelor vocale cu aceea a cartilajului aritenoid al laringelui.
În limbi precum engleza americană sau chineza mandarină vocalele pot fi rotacizate prin reducerea suplimentară a căii vocale cu vârful limbii, ceea ce face să difere de exemplu cuvântul englez burn (a arde) în varianta britanică /bɜːn/ de acelaşi cuvînt în varianta americană /bɝːn/.
