Silabă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În fonetică, silaba (din greceşte συλλαβή sullabē: a combina în pronunţie) se defineşte ca fiind un segment din lanţul vorbirii compus din unul sau mai multe foneme (sunete elementare) pronunţate neîntrerupt într-un singur efort respirator. Orice silabă are ca element principal inevitabil o vocală sau, în unele limbi, o consoană sonantă). Elementul principal poate fi însoţit de consoane, semivocale sau grupuri consonantice şi semivocalice dispuse înainte, după, sau de ambele părţi ale acestuia.

Cuvintele formate dintr-o singură silabă se numesc monosilabice, de unde expresia de "a răspunde monosilabic" (adică numai prin "da" sau "nu"). Cuvintele cu mai mult de o silabă se numesc polisilabice, numărul de silabe putîndu-se preciza prin prefixele bi-, tri-, tetra- şamd. De exemplu cuvintele "oaie" şi "straşnic" sînt bisilabice.

[modifică] Structura silabei

Orice silabă poate fi descompusă în următoarele elemente componente. Trebuie precizat că numai nucleul apare inevitabil în toate silabele, celelalte elemente putînd fi absente.

Atacul: consoanele sau semivocalele care preced nucleul;
Nucleul: element de obicei vocalic, obligatoriu;
Coda: consoanele sau semivocalele care urmează după nucleu.

Următorii termeni tehnici se folosesc în descrierea silabelor:

Rima este partea din silabă formată din nucleu şi coda. Se numeşte astfel pentru că două cuvinte monosilabice rimează dacă sînt identice începînd de la nucleu. De exemplu cuvintele "drag" şi "fag" rimează pentru că partea "ag" este identică. Trebuie totuşi precizat ca în versificaţie această condiţie nu este suficientă; pentru a rima, două versuri trebuie să fie identice fonetic începînd cu nucleul ultimei silabe accentuate. De aceea cuvintele polisilabice "păstor" şi "oilor" nu rimează.

O silabă care nu are coda se numeşte silabă deschisă (de exemplu "ca"); cînd coda este prezentă silaba se numeşte închisă (exemplu: "cal"). Acest lucru este mai cu seamă important în limbi în care pronunţia vocalei principale a silabei este diferită în cele două cazuri, ca de exemplu în limba engleză. De asemenea, în timp ce silabe deschise există în toate limbile, silabele închise sînt rare sau inexistente în unele limbi.

[modifică] Silabisirea în limba română

În limba română ca dealtfel în multe alte limbi există două moduri de a despărţi cuvintele în silabe, în funcţie de scopul urmărit: fonetic sau ortografic. Un exemplu ilustrativ este cuvîntul "inegal," pentru care regulile ortografice impun silabisirea "in-e-gal" şi numai această despărţire este acceptată în scris. Ea este determinată de faptul că acest cuvînt este compus din prefixul de negaţie "in" şi adjectivul "egal." Din punct de vedere fonetic însă silabisirea naturală este i.ne'gal.

Aceeaşi diferenţă apare atunci cînd se despart în silabe grupuri de cuvinte care se pronunţă legat. De exemplu, propoziţia "Am adus un ac" se silabiseşte în scris doar prin tăierea cuvintului adus: "Am a-dus un ac." Fonetic însă, la o pronunţare normală, propoziţia se transcrie /a.ma'du.su'nak/, prin trecerea consoanelor finale la începutul cuvintelor care încep cu vocale.

[modifică] Silabisirea ortografică

Articol principal: Despărţirea în silabe.

Scopul silabisirii ortografice se limitează la limba scrisă, şi constă în punerea unui text într-o formă estetică şi uşor de citit prin "tăierea" cuvintelor la capăt de rînd. În special cuvintele lungi care nu încap la sfîrşitul rîndului generează prin trecerea lor în întregime la rîndul următor fie spaţii goale mari (la alinierea pe ambele părţi a textului) fie rînduri prea scurte (la alinierea pe o singură parte). Soluţia constă în tăierea convenabilă a cuvîntului la limitele dintre silabe şi, prin folosirea unei cratime care indică acest lucru, trecerea restului de silabe pe rîndul următor.

Regulile şi recomandările pentru despărţirea în silabe aplicate în acest caz sînt expuse în articolul Despărţirea în silabe, şi reprezintă o combinaţie de reguli fonetice, morfologice şi recomandări de natură ergonomică, estetică, etc.