Nicolai Hartmann
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Nicolai Hartmann (n. 20 februarie 1882, Riga - d. 9 octombrie 1950, Göttingen) a fost un filosof german, principal reprezentant al filosofiei idealiste, unul dintre cei mai sistematici şi mai productivi filosofi din secolul al XX-lea, întemeietor al " ontologiei critice" - formă specifică în orientarea ontologică a cugetării contemporane. Preocupat de o nouă formă a sistematicii filosofice, el s-a impus totodată ca un reputat istoric al filosofiei şi al culturii în genere.
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi Opera
Nicolai Hartmann s-a născut la 20 februarie 1882 în Riga (Letonia, pe atunci aparţinând Rusiei) într-o familie de origine germană. După studiul medicinei timp de câteva semestre la Universitatea din Dorpat (azi Tartu, Estonia), studiază filosofia la Universităţile din Sankt Petersburg şi Marburg (Germania), unde se habilitează (venia legendi) şi obţine ulterior titlul de profesor. Predă filosofia la Universităţile din Marburg (începând din 1920), Köln (din 1925), Berlin (din 1931) şi Göttingen (din 1946). La începutul carierei sale filosofice, Hartmann este preocupat de teoriile asupra recunoaşterii realităţii ale lui Platon, aşa cum erau interpretate de reprezentanţii şcolii neokantiane din Marburg, pentru ca mai târziu să critice pozitivismul raţional al acestora în doctrina sa cu privire la alcătuirea realităţii pe baza unei construcţii spirituale, existenţa realităţii fiind independentă de capacitatea înţelegerii. Cunoaşterea umană nu poate sesiza niciodată esenţa realităţii, fiind ea însăşi o parte a acesteia. În teoriile sale asupra ontologiei critice, Hartmann dezvoltă un model "stratificat" al existenţei. Cât priveşte etica, care ocupă un loc central în opera sa filosofică, Hartmann se apropie de ideile antropologice ale lui Max Scheler cu privire la valorile materiale ale moralei, situând poziţia omului în cosmos între spirit şi viaţă.
[modifică] Principalele opere filosofice
[modifică] Alte publicaţii
- Grundzüge einer Metaphysik der Erkenntnis, 1921
- Aristoteles und Hegel, 1926
- Zum Problem der Realitätsgegebenheit, 1931
- Systematische Philosophie, 1942
- Leibniz als Metaphysiker, 1946
[modifică] Bibliografie
- Gerhard Ehrl: Nicolai Hartmanns philosophische Anthropologie in systematischer Perspective, Cuxhaven, 2003
- Arndt Grötz: Nicolai Hartmanns Lehre von Menschen, Frankfurt am Main, 1989
- Wolfgang Harich: Nicolai Hartmann Leben-Werk-Wirkung, Würzburg, 2000
