Bătălia de la Malahov
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Războiul Crimeii |
|---|
| Sinop – Petropavlovsk – Alma – Balaclava – Inkerman – Sevastopol – Eupatoria – Taganrog – Râul Ciornaia – Kars – Malahov |
Bătălia de la Malahov s-a dat între armatele franceză şi rusă pe 7 septembrie 1855 ca parte a asediului Sevastopolului din timpul războiului Crimeii. Bătălia s-a încheiat cu o victorie zdrobitoarea a francezilor aflaţi sub comanda generalului MacMahon şi cu uciderea în luptă a tuturor amiralilior importanţi ai armatei ruse (Pavel Nahimov, Vladimir Istomin şi Vladimir Kornilov). Zuavul francez Eugène Libaut a înfipt steagul francez pe redanul rus.
Această victorie a dus la capitularea Sevastopolului, după unul dintre cele mai cunoscute asedii ale secolului al XIX-lea, ducând la victoria aliaţilor occidentali (Al doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei).
Cuprins |
[modifică] Pregătirile de apărare
Portul Sevastopol, format de estuarul râului Ciorna, era protejat împotriva atacurilor de pe mare nu numai de vasele ruse de război, sabordate şi scufundate în radă, dar şi de forturile puternice din granit din sud şi de alte fortificaţii. Pentru oraşul Sevastopol şi pentru suburbia Karabelnaia, zidurile fortificaţiilor fuseseră dărâmate de mai mulţi ani. Malahov, un mare turn din piatră, domina suburbia, flacat pe fiecare parte de „redanul mare” şi de „redanul mic”. Oraşul a fost înconjurat de o linie de fortificaţii, care, din loc în loc, avea construite bastioane, separată de „redan” de portul interior.
Locotenentul colonel rus inginer Eduard Totleben, începuse foarte din vreme construirea fortificaţiilor, înbunătăţindu-le cu fiecare zi care trecea, până când a creat o reţea continuă, complexă de forturi şi tranşee interconectate. La începutul lui octombrie 1854, Sevastopolul nu era însă fortăreaţă cu numeroase bastioane care avea să ajungă în cele din urmă, şi chiar inginerul şef rus Todleben spunea mai târziu că, dacă aliaţii ar fi atacat imediat ce au debarcat, oraşul ar fi fost cucerit cu relativă uşurinţă. Aliaţii au avut însă numeroase motive obiective şi subiective să nu atace decât pe 17 octombrie, ceea ce a dus la prelungirea asediului.
[modifică] Bătălia
Toată ziua de 7 septembrie 1855 au avut loc dueluri de artilerie extrem de violente. Trupele franceze de asediu au suferit pierderi mari, iar tunutile lor au fost copleşite de cele ale apărătorilor. Flota angajată la rândul ei în asediu a fost lovită de tunurile de pe ţărm, a pierdut aproximativ 500 de oameni, navele fiind serios avariate. Pe de altă parte, artileria britanică a reuşit să reducă la tăcere tunurile de la Malakov şi din anexele acestuia, în acest punct slăbit fiind cu putinţă un atac cu sorţi de succes. Cum atacul nu a fost dat, muncitorii lui Todleben au reuşit să repare distrugerile făcute şi să îmbunătăţească fortificaţiile existente.
Asediul Sevastopolului dura de prea multă vreme vreme. În timpul lunii iulie, ruşii pierdeau în medie 250 de oameni pe zi. A fost luată decizia ca Gorciakov şi armata din afara fortificaţiilor să atace pe râul Ciorna, primul atac important după bătălia de la Inkerman. Pe 16 august, trupele de sub comanda generalilor Liprandi şi Read au atacat foarte hotărât pe cei 37.000 de francezi şi piemontezi de înălţimile de deasupra podului Traktir. În ciuda hotărârii deosebite a atacatorilor, ruşii au fost învinşi, pierzând pe câmpul de luptă 260 de ofiţeri şi 8.000 de soldaţi, în vreme ce aliaţii pierduseră numai 1.700 de soldaţi.
Această înfrângere a făcut ca orice şansă de salvare a Sevastopolului să fie pierdută. În aceiaşi zi de 6 august, bombardamentele au distrus încă o dată Malahovul şi anexele sale şi aliaţii aveau încredere în rezultatele atacului final. Pe 8 septembrie 1855, la amiază, trupele de sub comanda generalului Pierre Bosquet au năvălit la atac asupra Malahovului. Luptele au fost de o duritate extremă: fiecare cazemată şi fiecare tranşee a fost cucerită, pierdută şi recucerită de mai multe ori, dar francezii au exercitat o presiune continuă asupra apărătorilor, chiar şi în condiţiile în care britanicii au eşuat în atacul asupra redanului. Numeroşii soldaţi ruşi îngrămădiţi în tranşee şi cazemate au devenit victime ale bombardamentelor violete ale artileriei de asediu.
Pe flancul stâng, pe partea opousă bastioanelor centrale, au avut loc mai multe lupte corp la corp sângeroase, în tot timpul zilei artileria secerând aprătorii ruşi. Căderea Malhovului a marcat încheierea bătăliei. În noaptea care a urmat, ruşii s-au retras spre nord pe podurile rămase nebombardate, iar, pe 9 septembrie, aliaţii victorioşi au ocupat Sevastopolul incendiat şi răvăşit de bombardamente.
În ultima luptă, pierderile au fost extrem de ridicate: aliaţii pierduseră peste 10.000 de oameni, iar ruşii peste 13.000. Din rândul ofiţerilor superiori, nu mai puţin de 19 generali pieriseră în luptă. Dar aliaţii câştigaseră războiul: odată cu ocuparea Sevastopolului, luptele au încetat aproape definitiv. Nici o acţiune importantă nu a mai fost întreprinsă împotriva lui Gorciakov, care având comanda soldaţilor garnizoanei Sevastopolui şi a armatei din afara fortificaţiilor, apăra în continuare drumul spre nord, pe înălţimile fermei Mackenzie. Floata aliată a atacat fortăreaţa Kinburn în schimb, folosind pentru prima oară corăbii cu bordurile blindate. Pe 26 februarie a fost semnat un armistiţiu, pacea fiind semnată la Paris pe 30 martie 1856.
[modifică] Urmări
Importanţa strategică decisivă a asediului Sevastopolului nu se poate recunoaşte la o primă vedere. Cum s-a putut ca ocuparea unui oraş, slab fortificat la începutul atacului, să îngenuncheze Imperiul Rus? La o primă vedere, Rusia era invulnerabilă la un atac de pe mare, şi nici un succes al atacatorilor, chiar zdrobitor, nu părea să aibă cum să-l determine pe ţarul Nicolae I să ceară pacea. Ocuparea Sevastopolului în octombrie 1854 nu ar fi fost decisivă pentru încheierea războiului, dar odată ce ţarul a decis să apere oraşul şi fortificaţiile cu orice preţ, resursele materiale incomparabil mai mari ale aliaţilor au devenit factorul hotărâtor în câştigarea războiului.
Având libertatea de mişcare pe mare, aliaţii puteau să ajungă oriunde doreau, în vreme ce drumurile pustii ale sudului Rusiei erau pline de cadavrele cailor şi oamenilor căzuţi în vreme ce mărşăluiau spre Sevastopol. Fortificaţiile, bormbardate în continuu, trebuiau ridicate din ruine în fiecare noapte de masele de muncitori neprotejaţi, din rândul cărora mulţi au căzut pradă tirului aliat. Resursele Rusiei au fost complet epuizate de război, iar, în momentul în care în luptele de la podul Traktir ruşii au aruncat în luptă miliţiile populare, a devenit evidentă starea de neputinţă a imperiului. Povestirile lui Lev Tolstoi, care a fost martorul ocular al asediului, oferă o imagine completă a războiului din punctul de vedere al ruşilor, descriind greutăţile marşului prin locurile pustii către linia frontului, mizeria vieţii din cazemate, chinul zilnic al reparării fortificaţiilor sub focul inamic, în condiţiile în care era aşteptat în fiecare clipă asaltul aliat, dar şi admiraţia şi profundul respect pentru curajul, disciplina şi dârzenia apărătorilor.
[modifică] Comemorarea bătăliei
În Franţa, bătălia a fost sărbătorită oficial într-un mod special: în afară de bătălia de la Magenta, a fost singură victorie a lui Napoleon al III-lea pentru care s-a conferit ordinul victoriei cu titlul ducal , (în acest caz mareşalului Pélissier). O suburbie a Parisului a fost botezată Malakoff în cinstea victoriei.
În prezent, pe kurganul Malahov, există un monument, unde arde o flacără nestinsă în memoria apărătorilor Sevastopolului din timpul celui de-al doilea război mondial şi o parte a marei picturi panoramice a lui Franz Roubaud reprezentând momentele bătăliei din 1855.
[modifică] Bibliografie
- Acest articol incorporează texte din Encyclopædia Britannica, ediţia a XI-a, aflată în domeniu public în acest moment.
