Bătălia de la Alma
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Bătălia de la Alma | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Parte a Războiului Crimeii | |||||||
 Batalionul al doilea de puşcaşi traversând râul Alma. |
|||||||
|
|||||||
| Combatanţi | |||||||
| Anglia Franţa Imperiul Otoman |
Imperiul Rus | ||||||
| Comandanţi | |||||||
| Generalul St. Arnaud Lord Raglan |
Generalul Alexandr Menşikov | ||||||
| Efective | |||||||
| englezii: 26.000 infanterie 1.000 cavalerie 60 tunuri francezii: 28.000 infanterie 72 tunuri turcii: 7.000 infanterie |
33.000 infanterie 3.400 cavalerie 120 tunuri |
||||||
| Pierderi | |||||||
| englezii: 2.002 francezii: 1.340 |
5.709 | ||||||
| Războiul Crimeii |
|---|
| Sinop – Petropavlovsk – Alma – Balaclava – Inkerman – Sevastopol – Eupatoria – Taganrog – Râul Ciornaia – Kars – Malahov |
Bătălia de la Alma (20 septembrie 1854), care este de cele mai multe ori considerată prima bătălie a războiului Crimeii, (1853-1854), a avut loc în apropierea râului Alma din Crimeea. Forţele franco-britanico-turce au reuşit să obţină o victorie împotriva forţelor ruse conduse de generalul Menşikov. Comandanţii aliaţi au fost generalul francez St. Arnaud şi englezul Lord Raglan.
Cuprins |
[modifică] Preludiul bătăliei
Forţele aliate au debarcat pe coasta de vest a peninsulei Crimeea la cam 56 de kilometri nord de Sevastopol, pe 13 septembrie. Deşi militarii aliaţi erau dezorganizaţi şi slăbiţi de boli ( în special de holeră şi dezinterie), lipsa apărării le-au permis stabilirea unui cap de pod la 10 km în interiorul peninsulei. După şase zile, aliaţii au început deplasarea spre sud. Marşul către Sevastopol implica traversarea a trei râuri, iar ruşii au hotărât să organizeze apărarea pe cel de-al doilea – râul Alma. Armata rusă era mai numeroasă decât cea a atacatorilor şi se afla pe o poziţie uşor de apărat din punct de vedere al reliefului. Anglo-francezii şi-au stabilit tabăra pe malul nordic al râului, într-o porţiune care cobora uşor către malul râului. Malul pe care se aflau ruşii, era stâncos, înalt de aproximativ 100 m, zona accidentată continuând şi spre sud încă aproape 5 km. Atacatorii ar fi trebuit să treacă printre două dealuri, către satul Bourliouk. În vederea apărării zonei, ruşii au construit două redute, una mai mare şi alta mai mică, din care artileria ţinea sub control singurul drum pe care se putea ajunge la Sevastopol.
[modifică] Planul
Ruşii nu trebuiau decât să-şi menţină poziţiile şi să ţină închisă zona de trecere pentru a câştiga bătălia. Francezii, aşezându-se pe flancul drept al aliaţilor, (zona vestică a liniei de atac, spre mare), trebuiau să atace traversând râul şi râpele de pe malul sudic. În teorie, o asemenea încercare evidentă de dare peste cap a flancului drept al ruşilor ar fi trebuit să-i preocupe suficient de mult pe apărători pentru ca aceştia să nu remarce atacul britanic principal pe flancul stâng şi în centru.
[modifică] Primul atac asupra redutei mari
Pe flancul drept, divizia generalului Bousquet, sprijinită de tunurile flotei franceze, a traversat râul şi a escaladat zona stâncoasă, de unde a alungat infanteria şi artileria rusă din zonă. Bousquet nu a reuşit să mai înainteze fără întăriri, care nu puteau veni rapid. În stânga lui Bousquet, francezii comandaţi de generalul Canrobert a traversat râul, dar nu au reuşit să-şi urce şi tunurile pe pantele stâncoase. La stânga lui Canrobert, divizia Prinţul Napoleon nu a reuşit nici măcar să traverseze râul. În faţa tirului puternic al ruşilor, avansarea francezilor a fost oprită, iar atacatorii au fost obligaţi să se adăpostească în viile de lângă satul Bourliouk.
Între timp, britanicii au avansat. Armata era aranjată pe două linii de infanterie, în spatele lor aflându-se infanteria şi cavaleria din rezervă. Britanicii au atacat în dezordine, flancurile a două divizii amestecându-se şi transformându-se într-o gloată.
Nereuşind să-şi pună oamenii în ordine, ofiţerii englezi au dat ordinul de atac al formaţiilor aşa cum erau. Englezii au început să escaladeze pantele şi au fost atacaţi de infanteriştii ruşi. Englezii s-au oprit şi au deschis focul asupra ruşilor, foarte buna pregătire de tragere a puşcaşilor britanici silindu-i pe apărători să se retragă. Englezii au reluat atacul, căţărându-se pe pantele dealului, sub focul artileriei ruse. Cum linia britanicilor nu mai era o masă compactă de oameni, artileria rusă nu a reuşit decât să încetinească atacul, nu să-l şi oprească.
Britanicii au reuşit să urce pantele către redută şi au luat cu asalt întăriturile acesteia în momentul în care ruşii încercau să-şi mute tunurile. Deşi reduta a fost cucerită, englezii trebuiau să facă faţă contraatacului unei importante coloane a ruşilor, în condiţiile în care britanicii nu se puteau baza pe venirea rapidă a unor întăriri, care încă erau în faza de traversare a râului.
În momentul în care britanicii se pregăteau să deschidă focul asupra ruşilor, un ofiţer oarecare a strigat "Nu trageţi! Sunt francei!" Alţi ofiţeri au dat ordinul de tragere, iar în confuzia creată de ordinele contradictorii, englezii au început să se retragă din redută.
[modifică] Retragerea şi al doilea atac
În timp ce ruşii se îndreptau către reduta mare, s-a întâmplat un lucru neaşteptat la prima vedere. În dimineaţa acelei zile, Menşikov părăsise unul dintre dealurile care străjuiau valea şi se dusese să inspecteze frontul de pe flancul stâng, unde atacul francez părea cel mai ameninţător. Înlocuitorul său la comandă, privindu-şi oamenii cum îi împingeau pe britanici în jos pe pantele dealului, s-a uitat către vest după Meşikov. În loc de comandantul său, pe dealul alăturat a zărit caschetele în trei colţuri cu pene albe ale ofiţerilor britanici de stat major, care urmăreau imperturbabili bătălia de pe un pinten stâncos. Lord Raglan dorise să afle o mai bună poziţie din care să urmărească luptele şi, însoţit de ofiţerii de stat major, trecuse călare prin flancul stâng al rândurile rare ale francezilor şi ruşilor care erau în faţa lor. După ce s-a căţărat pe o cărare îngustă, el s-a trezit pe vârful dealului, având o vedere largă asupra văii şi a dealului vecin. El a afirmat în faţa statului major că, într-un asemenea punct bun de observaţie, ar fi fost nimerit să fie amplasate nişte tunuri. Sugestia sa a fost interpretată ca un ordin şi, în scurtă vreme, două tunuri au fost amplasate pe coama dealului. Bateriile ruşilor din vale au fost obligate să se retragă datorită tirului tunurilor britanice, aceleaşi tunuri oprind urmărirea de către ruşi a britanicilor care se retrăseseră din redută.
În acest moment, întăririle englezilor terminaseră de traversat râul, forţele lor reunite reîncepând înaintarea asupra redutei mari. Un grup de englezi rămăseseră pe pantele dealului, în ciuda retragerii generale, şi trăgeau împotriva ruşilor, când aceştia din urmă au năvălit peste parapetele redutei şi, după un tir ucigător, au pornit un atac violent la baionetă. Resturile britanicilor aflaţi pe deal au fost aruncate peste englezii care înaintau din vale, amestecându-se în debandada retragerii către râu. Peste 200 de englezi au fost ucişi în această acţiune.
Între liniile englezilor se formase o spărtură largă. Generalii ruşi au considerat că aceasta este o şansă de a contraataca şi au ordonat înaintarea a două batalioane prin respectiva zonă. În momentul în care englezii se pregăteau să întâmpine acest nou atac, au fost date din nou ordine contradictorii de retragere. Colonelul care comanda flancul stâng al englezilor nu a urmat acest ordin pe care l-a considerat absurd, în loc de aceasta a hotărât ca oamenii săi să se retragă pentru a forma un front în unghi drept cu restul batalionului, care acum ajunsese să fie dispus în formă de "L", cu baza "L"-iui sprijinindu-se pe râu. Când ruşii au intrat în spărtură, englezii i-au prins în focul încrucişat al celor două aripi ale batalionului. Manevra bine executată a englezilor, bunele lor calităţi de ţintaşi şi focul executat cu noile glonţ Minie i-au făcut pe ruşi să încetinească atacul. Englezii au contraatacat, iar ruşi s-au retras. În scurtă vreme, reduta mare fusese recucerită de britanici, iar apărarea din centrul şi stânga frontului rusesc a fost distrusă.
[modifică] Faza finală a bătăliei
Ultimul act al bătăliei s-a petrecut în extremitatea flancului drept al ruşilor, unde nu intraseră încă în luptă 10.000 de oameni. Ei au trebuit să facă faţă atacului a trei batalioane britanice, care înaintau pe două linii primejdios de subţiri, întinse pe aproape 2 km. Ruşi nu au reuşit să întrevadă prin fumul şi confuzia luptei subţirimea atacului britaniic. Englezii, înaintând disciplinat, au înaintat trăgând neîncetat, iar ruşi nu au rezistat şi s-au retras. Bătălia de la Alma s-a încheiat, fiind cucerită o victorie în întregime britanică. Pe flancul drept aliat, Canrobert şi zuavii lui au reuşit până în cele din urmă să escaladeze râpele şi stâncile şi au cucerit la rândul lor înălţimile pe care şi le propuseseră. Retragerea generală a ruşilor deschisese drumul către Sevastopol.
Retragerea ruşilor s-a transformat rapid în debandadă, iar Lord Raglan dorit să înceapă urmărirea inamicului, dar generalul St. Arnaud a hotărât că era imposibil pentru francezii săi să participe, deoarece aceştia îşi lăsaseră raniţele la punctul de plecare şi ar fi trebuit să se întoarcă să le ia mai înainte de a pleca mai departe. Raglan nu a dorit să urmărească inamicul fără ajutorul francezilor, astfel ruşii au reuşit să se retragă fără a mai fi atacaţi.
[modifică] Moştenire
În Regatul Unit, ca urmare a acestei victorii, "Alma" a devenit un nume popular pentru femei. Mai multe clădiri publice şi străzi poartă numele Alma. În Paris există podul peste Sena Pont de l'Alma, mai multe străzi fiind botezate după numele bătăliei.
