Bătălia de la Inkerman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Regimentul al 20-lea în bătălia de la Inkerman, pictură de David Rowlands.

Perioada:	5 noiembrie 1854
Locaţia:	Inkerman, lângă Sevastopol – Imperiul Rus, (azi în Ucraina)
Rezultat:	Victorie zdobitoare a franco-britanicilor

Combatanţi

Anglia
Franţa

Imperiul Rus

Comandanţi

Pierre Bosquet
Lord Raglan

Generalul Alexandr Menşikov

Efective

britanicii:
8.500 soldaţi şi 38 tunuri
francezii:
7.500 soldaţi şi 18 tunuri

42.000 soldaţi şi 134 tunuri

Pierderi

2357 britanici
929 francezi

aproximativ 12.000

Războiul Crimeii
Sinop – Petropavlovsk – Alma – Balaclava – Inkerman – Sevastopol – Eupatoria – Taganrog – Râul Ciornaia – Kars – Malahov

Luptele campaniei din Crimeea

Bătălia de la Balaklava, deşi încheiată cu victoria aliaţilor franco-britanici, a demonstrat că aceştia nu au suficiente trupe pentru a încercui complet Sevastopolul şi, în acelaşi timp, să facă faţă armatei prinţului Alexandr Sergheevici Menşikov, care era o veşnică ameninţare pe celălalt mal râului Cernaia.

[modifică] Prima fază a bătăliei de la Inkerman

Pe 5 noiembrie 1854, ruşii au lansat un atac violent pe flancul drept al poziţiilor aliate aflate la est de oraşul asediat. Forţele atacatoare erau formate din unităţi de infanterie din Sevastopol sprijinite de artileria din oraş şi din unităţi din afara fortificaţiilor, în total 42.000 de oameni şi 134 de tunuri. Primul atac a fost dat asupra Diviziei a II-a britanică, cu un efectiv de 2.700 de oameni şi 12 tunuri. Ruşii au avansat pe două coloane, una atacând spre sud (generalul Soimonov), de-a lungul unei râpe adânci, cea de-a doua atacând dinspre râul Cernaia (generalul Paulov). Cele două coloane trebuiau să se unească pentru a ataca liniile britanice, copleşindu-le numeric şi distrugându-le mai înainte ca rezervele aliate să poată sosi.

Coloana care s-a deplasat dinspre râul Cernaia, urmând unul dintre ordinele date anterior de Menşikov, s-a deplasat pe latura nordică a râpei într-o formaţie care nu i-a permis să ocupe suficient spaţiu pentru a se desfăşura corespunzător.

Divizia a II-a Britanică îşi avea dispozitivul de luptă pe crestele unui deal. Drumul poştal străbătea ţinutul dinspre sud, urca peste deal şi cobora într-o vale la nord, traversa o zonă accidentată denumită “Patru culmi”, mai înainte de a traversa râul Cernaia pe podul Inkerman. Pe malul nordic al râului se afla şi satul Inkerman. Dealul pe care s-a aflat Divizia a II-a a fost botezat mai apoi “Muntele Inkerman”.

Britanicii construiseră un zid de apărare de-a latul drumului poştal, pe pantele de coborâre ale dealului spre Cernaia, întăritură numită simplu “The Barrier – bariera”. Pe partea răsăriteană a celor “Patru culmi”, cu faţa la râul Cernaia, se afla o poziţie de artilerie părăsită, “Sandbag Battery – bateria sacului de nisp”. Atât “bariera” cât şi poziţia de artilerie părăsită aveau să fie scenele unor lupte violente, în special în a doua parte a bătăliei, la care au participat trupele care atacau dinspre Cernaia. Ruşii care au atacat din Sevastopol au fost plasaţi pe poziţii în zori. Era o dimineaţă ceţoasă, negura acoperind râpele şi văile, iar ruşii au înaintat în linişte, ocupând poziţii pe un deal (Dealul Scoicii) în faţă dealului ocupat de englezi (Muntele Inkerman).

La răsăritul soarelui, toate clopotele bisericilor din Sevastopol au început să bată. Era duminică, dar clopotele nu băteau pentru slujbă, ci pentru încurajarea soldaţilor ruşi. Trupele lui Soimonov au înaintat către Muntele Inkerman, 300 de oameni în prima linie şi alţi 6.000 de soldaţi în spatele lor, în coloane dese. Pe pantele nordice ale dealului Scoicii rămăseseră în rezervă 9.000 de oameni.

Mai multe semnale îi alertaseră pe britanici în legătură cu iminenţa atacului rus, unul dintre acestea fiind luptele de recunoaştere, (cunoscute ca “Micul Inkerman”) purtate cu o zi după bătălia de la Balaklava. Britanicii amplasaseră pe direcţia nord-vest, pe valea din faţa unităţilor principale, pichete puternice cu efective uneori de mărimea unei companii. Aceste pichete au fost primele care au intrat în luptă cu coloanele atacatorilor ruşi.

Schimburile violente de focuri a fost semnalul care a dat de ştire comandamentului englez că a început o acţiune de amploare a ruşilor.

Pennefather, comandantul britanic din zonă, un ofiţer dispus să atace în orice condiţii, a trimis toate unităţile Diviziei a II-a să răspundă atacului rus. Acţiunea sa s-a dovedit potrivită, în ciuda faptului că angaja un mic număr de britanici în luptă cu un adversarii care-I depăşea cu mult din punct de vedere numeric. Artileria rusă de pe dealul Scoicii a deschis focula supra poziţiilor britanice de pe Muntele Inkerman. Tabăra englezilor a fost complet distrusă, dar bombardamentul nu a făcut nicio victimă, de vreme ce toţi britanicii se mutaseră în vale.

Infanteria rusă, avansând în coloane dense prin ceaţa purtată de vânt, au întâlnit soldaţii britanici dispuşi în linii destul de dezordonate. Muschetele britanice încărcate cu gloanţe Minié s-au dovedit superioare la toate capitolele (distanţă de eficacitate, precizie a tirului, fiabilitate în condiţii de umiditate ridicată a mecanismului de dare a focului ) muschetelor ruseşti de model de dinaintea războaielor napoleoniene. Terenul în formă de pâlnie i-a împiedicat pe ruşi să se desfăşoare şi să atace Muntele Inkerman pe un front larg. Prima coloană a ruşilor a ieşit din “gâtul pâlniei” şi a atacat flancul stâng al diviziei britanice. Regimentul britanic al 49-lea a tras o salvă în coloana ruşilor şi a atacat la baionetă, aruncându-i pe ruşi înapoin până pe pantele de la baza Dealului Scoicii.

Al doilea atac asupra flancului stâng al Diviziei a II-a a fost dat de o coloană a ruşilor mult mai puternică, în frunte cu generalul Soimonov. Contraatacul englezilor i-a obligat pe ruşi să se retragă, printre cei căzuţi în luptă fiind şi generalul Soimonov. O altă coloană formată din marinari ruşi, care avansa din râpe, a fost respinsă.

Restul primei linii ruse a avansat către “barieră”. Ei au intrat sub focul artileriei britanice, după care au fost atacaţi şi respinşi de pichetele aflate în zonă şi de companii ale regimentului al 49-lea.

Primul atac al ruşilor fusese un eşec. Unele dintre regimentele ruse care atacaseră la începutul bătăliei erau aşa de puternic lovite, pierduseră aşa de multi ofiţeri, încât nu au mai putut fi reconstituite şi nu au mai luat parte la război. În ciuda faptului că lupta fusese foarte dură, a doua fază a luptei a fost de o violenţă incomparabilă mai mare.

[modifică] A doua fază a bătăliei de la Inkerman

Bătălia de la Inkerman

A doua fază a bătăliei a fost declanşată odată cu sosirea pe câmpul de luptă a coloanei comandate de generalul Paulov. Trupele ruseşti au înaintat de pe poziţiile de peste râul Cernaia, de-a lungul drumului poştal, spre partea nordică şi nord-estică a Muntelui Inkerman. Cel mai fierbinte punct al luptei a devenit “bariera” şi creasta dealului care o domina.

Linia de atac a lui Paulov se întindea de la drumul poştal până la bateria părăsită. În timp ce ruşii avansau, 300 de englezi au sărit peste zidul “barierei” şi au atacat la baionetă. După o luptă crâncenă, prima linie a ruşilor a trebuit să se retragă la baza pantei. Poziţiile britanice au fost din nou atacate de cinci batalioane ruse, dar englezii au contraatacat, împingându-i pe ruşi până pe malurile râului Cernaia.

Generalul rus Dannenberg a preluat comanda trupelor lui Paulov şi a rezervelor lui Soimonov şi a repornit atacul asupra Muntelui Inkerman. Între timp, trupele britanice fuseseră întărite prin sosirea Brigăzii de Gardă din tabără şi a divizie a 4-a din sud. “Bariera” a fost cucerită de ruşi, numai pentru a fi recucerită de britanici, care nu au mai cedat controlul întăriturii pentru tot restul bătăliei, în ciuda atacurilor hotărâte şi repetate a trupelor generalului Dannenberg. Bateria părăsită fusese apărată la început de 700 de britanici, cărora le venise în ajutor încă 1.300 din rezerve. Ruşii atacaseră poziţia cu 7.000 de soldaţi. Bateria a fost cucerită, pierdută şi recucerită de mai multe ori de-a lungul unor lupte extrem de sângeroase.

Britanicii au primit noi întăriri în cele din urmă şi au atacat cu 400 de oameni în zona în care se părea că a apărut o spărtură în flancul rusesc. Deşi luaţi la început prin surprindere, ruşii au rezistat atacului, au ucis pe ofiţerul comandant al britanicilor şi i-au împrăştiat pe atacatori. Acest atac britanic victorios la începutul a avut, din nefericire pentru restul camarazilor lor, un efect de încurajare, alte unităţi engleze rupând frontul şi atacând în josul dealului, dându-le posibilitatea ruşilor să-i înconjoare prin flanc şi să ocupe creasta dealului. Situaţia a fost repusă suB control de-abia la venirea trupelor proaspete franceze, care i-au atacat pe ruşi din flanc, alungându-i de pe deal. În tot acest timp, un regiment britanic a apărat cu succes “bariera” şi drumul poştal, în ciuda faptului că fuseseră de mai multe ori încercuiţi de ruşi.

Ruşi au organizat un nou atac dinspre râpe, spre flancul stâng al Diviziei a II-a, cu un al doilea atac al “muntelui Inkerman”, efectuat prin ocolirea “barierei”. Deşi ruşii au reuşit să ajungă până pe cresta dealului, francezii, englezii şi rezervele aliate proaspăt venite în luptă i-au respins din nou pe atacatori.

În tot timpul acelei zile, tunurile ruşilor de pe Dealul Scoicii au asigurat un sprijin substanţial pentru infanteria lor. Spre sfârşitul bătăliei, două tunuri moderne de calibru mare au fost trimise de Lord Raglan din poziţiile din jurul Sevastopolului şi au fost împise cu mâinile până pe culmea “muntelui Inkerman”. Aceste două turnuri, ajutate de bateriile de camp au copleşit artileria rusă, ai cărei tunari neprotejaţi de întărituri, au fost ucişi sau răniţi de puşcaşii englezi înarmaţi cu arme cu bătaie lungă. Trupele ruseşti sa-u retras fără să reuşească să atingă obiectivele iniţiale.

Regimentele britanice epuizate, alături de camarazii lor francezi, au părăsit victorioase câmpul de luptă îndreptându-se către poziţiile din jurul Sevastopolului asediat sau în tabere, lăsând în urmă mormane de cadavre, în special în zona “barierei” şi a bateriei părăsite de artilerie.

[modifică] Urmări

În lupte au căzut 2.357 de britanici, 929 de francezi şi aproximativ 12.000 de ruşi. Atacul ruşilor, deşi s-a dovedit a fi un eşec, a îndepărtat pentru o vreme presiunea exercitată asupra Sevastopolului, a asigurat condiţiile pentru organizarea unei mai bune apărări a oraşului, ceea ce a dus la prelungirea asediului cu doi ani. Pe 14 noiemmbrie 1854, o furtună foarte violentă a lovit Crimeea, devastând taberele aliaţilor şi scufundând mai multe corabii engleze şi franceze. Numeroase provizii de alimente, medicamente şi echipament de iarnă s-au scufundat, mulţi marinari înecându-se de asemenea.