Principiul lui Peter
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Principiul lui Peter este o teorie emisă de Dr. Laurence J. Peter. Teoria afirmă că membrii de succes ai unei organizaţii ierarhice sunt, până la urmă, promovaţi până la nivelul lor maxim de competenţă, după care, o promovare ultrioară îi ridică la un nivel pentru care nu mai sunt competenţi. Termenul este o interpretare umoristică a teoriei principiului plăcerii a lui Sigmund Freud.
Teoria a fost lansată, cu un stil plin de umor, în cartea The Peter Principle, publicată pentru prima dată în 1969. Peter spune că tema cărţii sale este '"Ierarhiologia". Principiul de bază, enunţat în carte, sună astfel:
- Într-o ierarhie, fiecare salariat are tendinţa de urca până la nivelul său de incompetenţă.
Deşi este scrisă într-un limbaj amuzant, cartea conţine multe exemple din lumea reală, şi explicaţii provocatoare ale comportamentului uman.
Incompetenţa salariaţilor nu apare ca rezultat al faptului că o poziţie ierahică mai înaltă ar fi "mai grea", ci pur şi simplu pentru că acea poziţie este "diferită" de cea în care slariatul a excelat anterior, cerând deprinderi şi priceperi diferite, pe care este posibil ca salariatul să nu le aibă sau să nu le poată dobândi. Un exemplu folosit de Peter se referă la un muncitor din fabrică, ale cărui rezultate în muncă excepţionale au făcut să fie promovat într-o funcţie de management, în care calităţile pentru care a fost promovat nu mai erau de nici un folos.
O cale prin care organizaţiile încearcă să evite acest efect este de a nu promova o persoană până ce nu şi-a dovedit deja calităţile sau deprinderile necesare. Astfel, o persoană nu va fi promovată pentru a-i conduce pe ceilalţi, dacă nu a dovedit deja calităţi de lider.
Corolarul acestei atitudini ar fi ca salariaţii, care sunt dedicaţi activităţii pe care o desfăşoară, să nu fie recompensaţi prin promovare, ci prin creşterea salariului.
[modifică] Precedente istorice
În Kalila wa Dimna, o colecţie de fabule din Persia epocii Sasanide, unul din personaje spunea că Un om slab, de condiţie joasă, este întotdeauna folositor şi sincer, până ce este numit într-o funcţie de care nu este demn.
