Istoriografie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în luna noiembrie 2005. |
Istoriografia este:
- ştiinţa auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi cu studiul operelor istorice
- totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită ţară
- totalitatea cercetărilor istorice priviroare la un anumit aspect
Istoriografia se poate referi aşadar la două noţiuni diferite, dar complementare:
- în sens larg, se referă la metodologia şi practica istoriei;
- în sens restrâns, se referă la orice scriere despre şi nu neapărat de istorie.
Concepţia din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează naraţiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre numea utilaj mental), argumentarea şi metoda de prezentare a micro- şi macro-cosmosului.
[modifică] Principalele probleme ale istoriografiei
- în primul rând depistarea surselor (primare sau secundare), indispensabile oricărui discurs istoriografic;
- în cazul surselor primare, trebuie cercetată persoana care a redactat documentul (deci cel/cea care face istoria) în contextul socio-cultural, în timp ce pentru sursele secundare trebuie depistate orintările teoretice (ideologia) şi accepţiunile practice (metodologia) ale discursului în cauză;
- trebuie depistat ce este autentic sau părtinitor, inteligibil sau abscons, adevăr sau falsificare;
- trebuie să înţelegem viziunea asupra istoriei în momentul scrierii lucrării;
- trebuie să înţelegem ce anume era menit a fi mesaj moral într-o operă;
- care era publicul-ţintă;
- ce surse au fost privilegiate şi ce surse au fost ignorate;
