Istoria Bisericii Române Unite
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică s-a format în urma unirii Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei. O parte din parohii s-au rupt din ea cu aceasta ocazie, legându-se canonic de mitropoliile ortodoxe de peste munţi, insă majoritatea credincioşilor a rămas fidelă episcopilor uniţi. Astfel, datele recensământului din anul 1930 arată în Transilvania o majoritate romaneasca greco-catolică (31,1% din populaţie), în timp ce ortodocşii vin pe locul al doilea (27,8% din populaţie).
Realizată dupa modelul unirii Bisericii Rutene din Polonia şi a Episcopiei de la Muncaci, unirea bisericii ardelene s-a produs în preajma anului 1700, însă anul şi data exactă sunt disputate, diversele opinii fiind prezentate mai jos. Organizarea oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement XI, prin decretul "Indulgendum esse".
Ca şi toate celelalte biserici greco-catolice din zona de influenţă sovietică, BRU a fost interzisă în timpul regimului comunist, incepând cu anul 1948 si până în 1989. În acestă perioadă, şi mai ales in anii stalinismului, ierahii si credincioşii greco-catolici au fost aspru persecutaţi. Prin aceste măsuri, se urmărea probabil micşorarea influenţei Bisericii Catolice, si facilitarea sovietizării României.
Din 16 decembrie 2005, Biserica Română Unită a fost ridicată de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Arhiepiscopie Majoră, cu autonomie egală celei a patriarhiilor catolice orientale. Din 1994, Biserica Română Unită este condusă de Lucian Mureşan, arhiepiscop de Alba-Iulia şi Făgăraş.
[modifică] Primele încercări de refacere a unităţii creştine în ţările române
După Marea Schismă din 1054 eforturile de refacere a unităţii între creştinătatea apuseană şi cea răsăriteană au fost neîntrerupte. Cadrul legal pentru unirea bisericilor a fost stabilit de Conciliul de la Ferarra-Florenţa, ale cărui decizii sunt cunoscute pe scurt sub numele de "punctele florentine". Unul din membrii delegaţiei Bisericii Greceşti la conciliu a fost Mitropolitul Damian al Moldovei (1437-1447), care s-a numărat printre semnatarii punctelor florentine, întorcându-se în Moldova şi activând până la moarte ca unit. Tot în comuniune cu scaunul apostolic al Romei a fost şi succesorul său, mitropolitul Ioachim, care însă în anul 1455 a fost nevoit să se refugieze în Polonia ca urmare a faptului că patriarhul antiunionist sârb Nicodim de Pec l-a hirotonit ca mitropolit al Moldovei pe Teoctist, care s-a bucurat de sprijinul autorităţilor politice.[1]
O nouă încercare de unire a Mitropoliei Moldovei cu Biserica Romei a fost întreprinsă către sfârşitul secolului al XVI-lea de mitropolitul Gheorghe Movilă, în înţelegere cu domnitorul Petru Şchiopul. Planul iniţial prevăzuse ca o delegaţie moldoveană avându-l în frunte pe mitropolit să se deplaseze la Roma, pentru a cere comuniunea cu Sfântul Scaun. Pericolul tătar a zădărnicit plănuita călătorie, ceea ce a făcut ca cererea de unire să fie adresată papei Sixtus al V-lea printr-o scrisoare datată la 15 octombrie 1588. Epistola a fost înmânată arhiepiscopului latin de Lemberg, Demetrius Solikowski, de secretarul domnitorului şi de Ieremia Movilă, hatman şi frate al mitropolitului, cu menţiunea de a o încredinţa nunţiului Ippolito Aldobrandini (viitor papă, sub numele Clement al VIII-lea), care să o transmită mai departe la Roma. Cu aceeaşi ocazie delegaţia moldoveană şi-a afirmat adeziunea faţă de unitatea catolică. Înainte de a veni răspunsul de la Roma, nunţiul apostolic în Polonia a fost instruit să se încredinţeze de intenţiile serioase ale moldovenilor. În aprilie 1589 nunţiul din Polonia transmitea la Roma convingerea sa asupra intenţiilor serioase ale acestora, certificatând că este vorba despre o atitudine care aparţine atât mitropolitului, cât şi clerului "grec", inclusiv a episcopilor Agaton de Roman şi Ghedeon de Rădăuţi. Cererea mitropolitului Moldovei avea în vedere crearea unei biserici autonome a Moldovei în cadrul Bisericii Catolice. Răspunsul Romei a fost că uniunea este posibilă doar după înlăturarea unor neajunsuri care erau prezente în Mitropolia Moldovei, ceea ce a făcut ca lucrurile să stagneze. Mitropolia Moldovei şi-ar fi dorit ca relaţiile de comuniune cu Roma să fie stabilite fără îndeplinirea altor cerinţe, ceea ce a făcut ca proiectul de unire din 1588-1589 să rămână fără rezultatul dorit.[2][3]
[modifică] Contextul international si regional
[modifică] Formarea Bisericii Unite Ucrainiene
In 1569 Ucraina a fost anexată Poloniei în cadrul seimului ce a aprobat Uniunii de la Lublin. Sărăcia bisericii ortodoxe rutene, ca şi propaganda iezuită şi avantajele oferite de monarhul polonez determină formarea în 1594 a Bisericii Unite Rutene prin Uniunea de la Brest. Aşa cum se va întâmpla şi în Transilvania, Biserica Unită Ruteană îşi păstra neschimbat ritul bizantin. O paralelă poate fi făcuta şi în ceea ce priveşte felul în care s-a petrecut unirea. Conform Enciclopediei Catolice [2], negocierile şi o primă declaraţie de unire au fost adoptate in 1590, urmate însă de o perioadă de tatonări şi un anunt oficial abia în 1595 (urmate de alte probleme, o mare parte a credincioşilor, incluzând nobili, refuzând unirea).
[modifică] Episcopia de la Muncaci si reactia ortodoxa din Maramures
În 1641 episcopul ortodox rutean de Muncaci se uneşte cu Roma. Ca şi în cazul uniunii de la Brest, perioada imediat următoare este marcată de probleme (nerecunoaşterea unirii de către principele Bathory, divizarea episcopiei în mai multe bucăţi, etc.). În cele din urmă, prin influenţa arhiepiscopului Kolonich devine episcop grecul Iosif Camillis (din 1689 in 1706). Acesta din urmă aduce la unire parohii din părţile Bihorului si Crasnei, iar apoi obţine de la Kolonich o extindere a autorităţii asupra altor ţinuturi româneşti (Solnoc, Chioar, Maramureş, etc.). Peste 140 de parohii româneşti din aceste ţinuturi formează, împreună cu parohiile rutene, episcopia greco-catolică de Muncaci (abia în 1853, odată cu formarea episcopiei Gherlei, vor fi despărţite parohiile române de episcopia de la Muncaci). (sursa: [3]).
În perioada de propagandă pentru unire a activat ca episcop in aceste ţinuturi episcopul ortodox de Maramureş Iosif Stoica, hirotonit de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Iosif Stoica, care o perioadă a fost şi locţiitor al mitropoliei Ardealului, a militat împotriva unirii cu Roma, dar şi a propagandei protestante. Iosif Stoica a fost închis (fără judecată) între 1705 şi 1711. Conform sursei ortodoxe [4], locul lui Stoica a fost ţinut un timp în perioada întemniţării sale de Iov (Ion) Ţârca din Gâmbuţ. Conform sursei greco-catolice [5], Ion Stoica a oprit propagarea unirii in Maramureş. Conform aceleiaşi surse, "urmaşul său, Ştefan Serafim Petrovan, un om nedecis, a cochetat şi el cu catolicii, însă calvinii l-au împiedicat în acţiunile sale". Sursele ortodoxe susţin că încercarea de trecere la uniaţie a fost respinsă prin "ridicarea unanimă a nobililor ortodocşi din Maramureş", care au înaintat un protest solemn faţă de încercarea de a fi făcuţi uniaţi fără voie şi "de a introduce inovaţii împotriva legii şi credinţei lor vechi".[4]
[modifică] Expansiunea austriacă
După înfrângerea Ungariei în bătălia de la Mohács (1526) şi divizarea teritoriului ţării în trei părţi, Ungaria a dispărut ca stat suveran, coroana ei revenind formal liniei austriece a Casei de Habsburg. Transilvania a devenit cu acea ocazie principat autonom sub suzeranitate otomană. In această perioadă, cele trei clase ("nationes") dominante sunt în mare parte convertite la reformă, în timp ce ţăranii românii au rămas ortodocşi, spre deosebire de nobilii români care au îmbrăţişat credinţa reformată. Inaintarea otomană a fost oprită la porţile Vienei, iar în 1683 imperialii au pus capăt cu ajutor polonez asediului Vienei şi au început o contraofensivă rapidă spre est. În 1686 a fost recucerită Buda, iar în 1699 tratatul de la Karlovitz consfinţeste cuceririrea Ungariei dinainte de prima bătălie de la Mohacs, cu exceptia Banatului.
Expansiunea monarhiei Habsburgice a fost însoţită de o puternică propagandă catolică, parte a contrareformei, ce viza recatolicizarea teritoriilor reformate (ceea ce nu putea fi făcut decât prin conversia populatiilor protestante si ortodoxe). Unirea unor biserici răsăritene cu Roma a fost o metodă de convertire a populatiilor ortodoxe compacte.
[modifică] Contextul social si religios din Ardeal
La sfârşitul sec. al XVII-lea Biserica Ortodoxă (Română) din Transilvania se afla sub autoritatea Bisericii Reformate (Calvine). Episcopii români din Ardeal au fost trecuţi de Dietă sub jurisdicţia superintendentului calvin, care avea ca misiune trecerea românilor de la ortodoxie la calvinism. Printre clericii persecutaţi şi omorîţi pentru credinţa lor de calvini se numără în frunte mitropolitul Dosoftei, înlăturat din scaun şi întemniţat în 1627 de Gabriel Bethlen, mitropoliţii Ghenadie II, Ilie Iorest şi Sava Brancovici (aceştia doi din urmă canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română).
După ce la 1544 saşii au tipărit prima scriere în limba română, anume Catehismul Lutheran, în anii următori propaganda reformată se va dovedi a fi mult mai agresivă. Primele cărţi calvine pentru convertirea românilor au fost "Tâlcul Evangheliilor" şi "Molitvelnicul", ambele tipărite în 1564 de tipografia lui Coresi. Molitvelnicul de la 1564 este adaptarea românească a Agendei Calvineşti a lui Gáspár Heltai, tipărită la Cluj în 1551 prima ediţie şi în 1559 ediţia a doua. Toate aceste scrieri urmăreau să dea un nou înţeles Botezului, Cununiei, Euharistiei şi să simplifice celebrarea slujbelor religioase.
La 30 noiembrie 1566 Dieta de la Sibiu a hotărît "extirparea idolatriei, cu deosebire dintre români". La 9 aprilie 1639 principele Gheorghe Rákoczi l-a supus pe episcopul românilor autorităţii superintendentului calvin. Prin grija calvinilor s-a făcut traducerea Noului Testament în limba română, text cunoscut sub numele Noul Testament de la Bălgrad. Volumul a apărut în anul 1648, prevăzut cu strălucita sa prefaţă, Predoslovia lui Simion Ştefan.
Ortodoxia din Principate, văzând pericolul reformării bisericii româneşti din Ardeal, a dat un Răspuns la Catehismul Calvinesc, prin mitropolitul Varlaam al Moldovei, în urma sinodului ţinut în 1645 la Iaşi de episcopii din ambele Principate.
[modifică] Unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Roma
Ca şi în cazul Unirii de la Brest, sau al formării episcopiei unite de Muncaci, procesul formării bisericii unite ardelene este unul complex, format din etape multiple de negociere, de unire, şi de reacţie la unire (de intoarcere la ortodoxie a unor credincioşi şi de propagandă anti-unire). Aşa se explică faptul că este dificilă definirea unei date a unirii. Pornind de la aceleaşi fapte şi documente istorice, diverse puncte de vedere (în principal cel ortodox si cel catolic) acceptă diverse momente ale procesului de unire pentru a stabili existenta unirii.
În cazul specific al Ardealului, e important să notăm şi faptul că unirea a avut cauze extrem de diverse, dorinţa de păstrare a tradiţiilor şi interesele materiale şi nationale ale românilor (clerici si laici) jucând un rol cel puţin la fel de important ca dorinţa de reunire a bisericilor creştine. Actorii unirii au fost şi ei diverşi, incluzând Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, diverse organizaţii ale Bisericii Catolice, dar şi administraţia imperială, bisericile protestante din Ardeal, Ţările Române, alte Biserici Ortodoxe.
În sfârsit, este specific Ardealului că eforturile de convertire catolică si protestantă s-au ciocnit deschis, atât la nivelul bisericilor, cât şi la nivelul administraţiilor imperială (pro-catolică) şi transilvăneană (pro-reformată). Dat fiind efortul venit din ambele parţi şi instrumentele utilizate, s-a afirmat deseori că ierarhia ortodoxă ardeleană a avut de ales atunci între Reforma Protestantă şi unirea cu Roma. Faptul că, în final, ierarhia a ales unirea cu Roma s-a datorat atât afinităţilor culturale, cât şi flexibilităţii de care a dat dovadă Biserica Catolică si dorinţei de afirmare a puterii austriece.
[modifică] Primele etape, sub mitropolitul Teofil Seremi
În anul 1692 episcopul Teofil Seremi a fost înscăunat mitropolit de Alba Iulia, în aceleaşi condiţii de dependenţă de biserica calvină ca si predecesorii săi (deciziile sale erau condiţionate de acceptarea lor de către superintendentul calvin). După discuţii purtate cu iezuitul Ladislau Baranyi, Teofil Seremi a convocat în 1697 sinodul mitropoliei. Printr-un act sinodal datat 21 martie 1697 se decide unirea cu Roma după regulile conciliului de la Florenţa şi exemplele precedente ale unirii de la Brest şi ale formării episcopiei greco-catolice de Muncaci. Clerul român urma sa primească aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi clerul de rit latin. Pe 4 aprilie 1697 cancelarul imperial, contele de:Franz Ulrich Kinsky, a prezentat la Viena executivului transilvan (Gheorghe Bánffy, guvernator; M. Bethlen, cancelar; Ştefan Apor, trezorier) cererea episcopului Teofil de unire a Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Catolică şi rezoluţia imperială favorabilă în acest sens. Guvernatorul Bánffy şi cancelarul Bethlen s-au arătat dezamăgiţi de aprobarea unirii românilor cu Biserica Romei. Ultimul a spus "noi destul am tudumănit şi o instanţie la împărat am dat contra instanţei aceeia, dară nimica am isprăvit, că rezoluţie tot s-au dat" (traducerea lui Gheorghe Şincai, Opere III, Hronicul Românilor şi al mai multor neamuri, ed. F. Fugariu, Bucureşti 1969).
Actul de unire din 1697 a fost remarcat de la început de mediile politice şi religioase din Transilvania, indiferent de poziţia acestora faţă de unire. Johannes Filstich, rectorul gimnaziului săsesc din Braşov, a notat că "în anul 1696 (!) Teofil, episcopul valahilor, părăsi cu o mare parte a neamului valah credinţa grecească şi trecu la cea romano-catolică" (Arh. Stat Braşov, mss.). Martin Felmer, rectorul gimnaziului săsesc din Sibiu, repetă afirmaţia spunând că episcopul valahilor a făcut unirea propusă (Martin Felmer, Schriften, ed. Adolf Armbruster, Bucureşti 1974, pag. 165). De asemenea pastorul lutheran din Sebeş, Andreas Gunesch, a notat că în luna mai 1697 "Valachici nostri ab Ecclesia graeca et orientale deficientes transeunt ad romano catholicam" (Johannes Trautsch, Chronicon, Coronae 1848).
Alt contemporan cu evenimentele, Andreas Illia, nota că "Hic Teophilo Valachorum id temporis Anthisti autor fuit a 1696 ut ejurato cum suis schismate romane Ecclesia reconciliaretur". (Cf. Şincai, 1969, pag. 231)
Ca şi în cazul unirilor precedente, situaţia care urmează este confuză. Deşi declaraţia a fost facută publică şi trimisă la Viena, şi în ciuda diplomei leopoldine din 1692, mitropolitul român rămâne de facto sub jurisdicţia bisericii calvine. Mai mult, Teofil Seremi moare subit în iulie 1697, fiind suspectată o otrăvire. [5]
[modifică] Definitivarea unirii, sub Atanasie Anghel
Mai mult, ambiguitatea situaţiei din 1697 se răsfrânge şi asupra următorului mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, care merge să fie hirotonit episcop la mitropolia ortodoxă de la Bucureşti, primind daruri de la Constantin Brâncoveanu şi o instrucţiune din partea patriarhului Dositei al Ierusalimului.
Este însă evident că ideea unirii era din ce în ce mai acceptată în Mitropolia Ardealului, pe măsură ce consecinţele ei practice erau înţelese, şi pe măsură ce partea catolică îşi materializa promisiunile. Astfel, în 2 iunie 1698, cardinalul Kollonich de Esztergom confirmă privilegiile stabilite in 1697. Pe acest fond, Atanasie Anghel convoacă un nou sinod în octombrie 1698, unde unirea e recunoscută. Documentul ce consemnează rezultatul sinodului, numit Manifestul de unire, este considerat astăzi îndeobşte ca fiind actul unirii cu Biserica Romei. El este datat 7 octombrie 1698 şi semnat de 38 de protopopi ai Bisericii Româneşti din Transilvania. Ca şi în 1697, o zonă de umbră rămâne, Atanasie Anghel nesemnând manifestul (care este însă semnat de ceilalţi participanţi şi poartă sigiliul mitropoliei). Documentul este contestat de unii istorici datoriă unor vicii procedurale, iar uneori chiar validitatea sa este pusă sub semnul întrebării (şi pentru faptul că diversele hotărîri de unire nu fac referinţă unele la altele, în ordine cronologică).
Atanasie Anghel nu va retracta niciodată public unirea (deşi surse ortodoxe spun că unirea a fost renegată pentru jumatate de an în 1711), însa situaţia rămâne în continuare ambigua. In 1700, mitropolia ortodoxa din Alba Iulia, pastorită de Atanasie Anghel, primeşte o danie importanta de la Constantin Brâncoveanu, ce va fi retrasa abia in 1701, după ce un nou sinod valideaza unirea în 1700 şi după vizita sa la Viena din 1701, in urma căreia face o declaraţie oficială care arată că Mitropolia Ardealului nu mai este supusă celei din Bucuresti. Din 1701, este clar pentru toată lumea că unirea este definitivă.
Atanasie Anghel a fost întâi mustrat iar apoi caterisit şi anatematizat de Patriarhiile de la Constantinopol şi Ierusalim, în sinod, ca şi de Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. La 3 iulie 1702, Patriarhul Ierusalimului Dositei şi mitropolitul Teodosie scriau românilor din Transilvania că au dat anatemei pe "mincinosul mitropolit şi vânzătorul de credinţă şi noul Iudă, Atanasie". Politica Vienei în Transilvania şi eforturile de catolicizare forţată au stârnit nu numai nemulţumirea românilor. Răscoala curuţilor condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, izbucnită în 1703, a adunat alături pe români, unguri, ruteni, slovaci şi alte naţionalitâţi. Românii, slovacii şi rutenii erau presaţi din răsputeri să se accepte unirea cu Roma. Eforturi similare se făceau şi printre unguri, pentru întoarcerea lor de la Calvinism la Romano-catolicism. Alte probleme erau de sorginte social-economică. Această răscoală s-a încheiat abia în 1711. În tot acest timp Atanasie Anghel a avut parte de o mulţime de greutăţi. Ajutoare din Ţara Românească nu mai putea primi, iar cele de la Viena veneau foarte greu, din pricina răscoalei. Pe lângă aceasta, locul "intendentului calvin" fusese luat de "teologul iezuit", care avea o misiune similară, doar că îndreptată spre Vatican. El fusese însărcinat de cardinalul Leopold Kollonich cu puteri ce depăşeau chiar şi actele sinodale redactate de iezuiţi: participa la sinoadele anuale ale protopopilor, însoţea pe episcop în vizitele canonice, cenzura cărţile tipărite la Alba Iulia, cerceta corespondenţa episcopului, îşi dădea avizul asupra candidaţilor la hirotonie, verifica gestiunea episcopului, instruia pe episcop în chestiunile teologice şi chiar avea drept de mustrare în cazul vreunei abateri.
Însuşi Samuil Micu recunoaşte că "vlădicul se putea zice a theologului vicareş", adică "episcopul era subalternul (locţiitorul) teologului" iezuit. Când în 1707 Francisc Rakoczy ocupă Alba Iulia, iar Atanasie se retrage cu imperialii la Sibiu, se reînfiinţează Mitropolia Ortodoxă Română a Transilvaniei, fiind hirotonit mitropolit Iov Ţirca (cel care candidase in acelasi timp cu Atanasie Anghel pentru mitropolia Ardealului). Ulterior venirea imperialilor îl sileşte să se retragă în Maramureş, unde va lucra o vreme ca episcop. În 1711 însă, Atanasie Anghel, împreună cu sinodul, anulează în iulie unirea cu Roma. Toate stăruinţele teologului iezuit Gabriel Hevenessi sunt zadarnice, până când, după câteva luni, izbuteşte să obţină sprijin imperial. Abia atunci, într-un sinod restrâns, controlat de iezuiţi, Atanasie Anghel face o nouă mărturisire de credinţă în favoarea unirii cu Roma, împreună cu câţiva protopopi.
Atanasie Anghel moare tânăr, la 19 august 1713. Cuvântările de înmormântare sunt rostite de doi iezuiţi, în ungureşte şi latineşte. [6][7]
[modifică] Organizarea efectiva -- Decretul papal "Indulgentum esse" din 1716
După moartea lui Atanasie Anghel au trecut trei ani până la instalarea noului episcop greco-catolic. Conform art. 12 al Diplomei Leopoldine referitoare la Biserica Unită, pentru alegerea noului episcop a fost convocat sinodul electoral, care trebuia să propună trei candidaţi dintre care curtea imperială urma să aleagă unul. Prima întrunire de acest fel a avut loc la trei luni după moartea lui Atanasie Anghel, adunarea propunându-l pe teologul iezuit Francisc Szunyogh, care însă a refuzat alegerea. Sinodul electoral din 1713 l-a propus pe iezuitul Francisc Venceslau din Boemia, fost secretar al episcopului Atanasie, care însă nu a putut fi confirmat din cauza opoziţiei imparatului, care il considera laic, si nu cleric. La cererea impăratului, românii l-au propus în 1714 pe Ioan Giurgiu Patachi, un român din comitatul Solnoc, preot misionar romano-catolic, care a fost apoi acceptat de împărat si numit la 23 decembrie 1715.
Episcopia română unită s-a mutat acum din Alba Iulia la Făgăras. Motivul era dublu, cităm din sursa mentionata mai jos:
- Reînfiinţând iarăşi la Alba Episcopia romano-catolică, scoasă de reformaţi la 1566 şi ţinând cont de hotărîrea conciliului Lateran din 1215, că în aceeaşi localitate nu pot rezida doi episcopi catolici, Episcopia română unită a fost mutată la Făgăraş, aproape de domeniul de la Sâmbăta de Jos.
- Începându-se zidirile noii cetăţi a Albei Iulii, căzând în perimetrul lucrărilor printre altele au fost demolate şi "Mitropolia Bălgradului cu Biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la 1600 făcută. Terenul primit în cartierul Maieri al oraşului şi suma de 1300 florini necompensând paguba făcută, odată cu diploma din 23 decembrie 1715 prin care îl numise pe episcopul I.G.Patachi, împăratul a înzestrat episcopia cu moşiile, domeniile fiscale, de la Sâmbăta de Jos, districtul Făgăraşului şi de la Gherla.
Astfel, abia la 1721 a fost aprobată de către Roma numirea lui I. Giurgiu Patachi (prin bula papală Rationi Congruit). Înainte de hirotonirea ca arhiereu, acesta a trecut de la ritul latin la cel oriental, devenind călugăr bazilian în Agram, unde a fost sfinţit episcop. La 17 august 1723 a fost instalat festiv în catedrala "Sfântul Nicolae" din Făgăraş. După abia patru ani de episcopat, la 29 octombrie 1727, I.G.Patachi a încetat din viaţă în vârstă de abia 45 de ani. [8]
Petru Maior nota că episcopul Ioan Giurgiu Patachi a încercat ca "unele obiceiuri papistăşeşti să bage între români", adică să latinizeze ritul bizantin. După moartea lui Patachi în 1727, episcopia a fost condusă cinci ani de către teologi iezuiţi.
[modifică] Inocenţiu Micu-Klein si inceputul miscarii revendicative (1732-1744)
Născut la 1700 lângă Sibiu, ucenic al Colegiului academic iezuit din Cluj şi al Univerităţii din Târnavia (Slovacia) Ioan-Inocenţiu Micu părea omul ideal pentru continuarea activităţii iezuite în Transilvania. Ca atare, a fost numit epsicop în 1732, fiind făcut totodată baron şi membru al Dietei Transilvaniei. In aceasta calitate, Klein incearcă să determine aplicarea prevederilor documentului de unire din 1701 in ceea ce priveste drepturile românilor uniţi. Pentru a obţine aceste drepturi, trimite mai multe memorii atât curţii din Viena. Ele au fost trimise până la urmă Guvernului Transilvaniei pentru ca acesta să se pronunţe asupra lor. În răspunsul din 17 iunie 1735, Guvernul Transilvaniei, printre altele, notează:
"Pe faţă, în adunări şi în convorbiri particulare, popii înşişi sau preoţii declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire şi pentru lepădarea de la schismă (=Ortodoxie), ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pământ, de servicii şi de contribuţie; se vede aceasta şi din faptul că în realitate se servesc toţi de cărţi schismatice(=ortodoxe), din care vorbesc poporului şi slujesc Liturghia, în care se neagă în chip făţiş că Sfântul Duh purcede de la Fiul şi nu se adaugă nici în Simbolul niceean filioque; ...absolut nici unul dintre popi nu învaţă şi nu instruieşte poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se iveşte vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuţie proprie de ordin lumesc, se refugiază toţi la imunitatea unirii ca la o ancoră sacră."
Această poziţie este mărturisită deschis în şedinţa Dietei Transilvaniei din 30 septembrie 1737, când Inochentie Micu spune pe faţă: "Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi acele foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice".
Dieta Transilvaniei s-a opus sistematic memoriilor lui Inocenţiu Micu. In plus, Inochentie Micu avea să constate că se urmarea în continuare convertirea şi asimilarea românilor, inclusiv a celor uniţi. La sinodul din 1742 se observă că minoritatea română uniţă din secuime este treptat impinsă spre romano-catolicism şi maghiarizare. Observând acest proces, sinodul din 1742 a încercat, fără succes, să obţină interzicerea trecerii uniţilor la romano-catolicism. O nouă dietă a Transilvaniei a hotărît, în 1744, ca nobilii români uniţi să fie recunoscuţi, dar nu ca atare, ci ca parte a naţiunii recepte în teritoriul locuit. Astfel, cei din zonele administrate de unguri erau declaraţi automat unguri, cei din zonele secuieşti secui, cei din zonele săseşti saşi. Protestele lui Inocenţiu Micu au fost oprite cu injurii şi ameninţări (inclusiv cu aruncarea pe fereastră).
Chemat la Viena, Inocenţiu Micu organizează la 25 iunie/6 iulie 1744 un mare sinod la Blaj. La încheierea lucrărilor, episcopul întreabă sinodul dacă păstrează unirea cu Roma în cazul în care li se refuză drepturile. Majoritatea răspunde că vor părăsi unirea şi dacă li se acordă acele drepturi.[necesită citare]
Inocenţiu Micu a fost chemat la Viena pentru a da explicaţii cu privire la tulburările din Transilvania legate de întoarcerea unor comunităţi la legea grecească ("ortodoxie"). De la Viena a fugit însă la Roma, unde va muri după 24 de ani de exil. Fuga s-a datorat atât speranţelor puse în justiţia papală cât şi fricii de corupţia de la Viena (I. Lupaş nota, pentru această perioadă, că "Mărturiile vremii de atunci arată că nici straturile de sus ale societăţii ocrotite de tronul împărătesc al Vienii nu erau mai puţin pornite spre stricăciune morală decât cele din preajma Porţii Otomane.")
[modifică] Opoziţia împotriva unirii
Adversarii unirii cu Roma erau pe de o parte stările protestante din Transilvania, iar pe de altă parte mitropolia ortodoxă din Karlowitz (aflată în teritoriul controlat de austrieci). După numeroase influenţe venite mai ales din partea mitropolitului sârb din Karlowitz, o parte a românilor transilvăneni au decis să abandoneze ascultarea canonică faţă de episcopiul român de la Blaj, primind pe preoţii sârbi trimişi de la Karlowitz.
Calugarul ortodox Visarion Sarai a fost trimis de mitropolitul ortodox de la Karlowitz să vină în Transilvania. Întâi la Lipova, apoi la Dobra, Deva, Orăştie, Sălişte etc. a făcut agitaţii publice împotriva unirii cu Roma. Numeroşi români au încuviinţat predica sihastrului şi l-au sprijinit, într-o mişcare a cărei amploare a îngrozit autorităţile. A fost arestat, împreună cu cei trei aromâni care îl însoţeau şi închis în temniţa de la Sibiu. De aici a fost mutat în alte închisori, la Deva, Timişoara, Osiek şi Raab, pentru ca în final să fie mutat la temuta închisoare Kufstein din Tirol, unde i s-a pierdut urma.
Maria Terezia a trimis pe episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci să facă o vizită canonică în Transilvania şi un referat. Acesta a arătat că unirea există mai mult cu numele, întrucât românii nu vor să primească preoţii uniţi, că cer aducerea lui Inocenţiu Micu drept episcop etc.
Temându-se de agravarea situaţiei, după 13 (treisprezece) ani de obstrucţionări Maria Terezia dă în 13 iulie 1759 un edict de toleranţă, prin care se tolerează credincioşii ortodocşi iar episcopului unit i se interzice persecutarea lor.
[modifică] Tulburările religioase după mijlocul veacului al XVIII-lea
Continuarea persecuţiilor a dus, la sfârşitul lui 1759 la izbucnirea primei răscoale împotriva unirii cu Biserica Romei. Arestarea ieromonahului Sofronie de la Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de ţărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul Sofronie a organizat în 10 august 1760 sinodul de la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor şi averilor confiscate, eliberarea credincioşilor şi clericilor închişi pentru credinţă, libertate religioasă. Memoriile trimise Curţii de la Viena şi Guvernului Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuţiile au continuat, provocând întinderea răscoalei. În 1760 ţăranii răsculaţi au atacat Blajul, centrul Bisericii Române Unite, silindu-l pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.
Încă din 20 octombrie 1760 Maria Terezia anunţase că va forma o comisie care să cerceteze plângerile românilor şi că va elibera pe cei arestaţi pentru credinţă. În 14-18 februarie se organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Krilovic, Sinodul de la Alba Iulia. Hotărârile în 19 puncte au fost înaintate autorităţilor. Ele cuprindeau atât soluţii pentru încetarea tulburărilor cât şi măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe şi de întărire a moralităţii şi credinţei. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Nicolae Adolf de Buccow, care a fost numit comandant al tuturor forţelor armate din Transilvania, sporite cu acest prilej cu noi unităţi de cavalerie şi infanterie. Odată cu el a fost adus şi un episcop ortodox sârb, pe nume Dionisie, care va rămâne episcopul ortodox al Bisericii Ortodoxe din Ardeal până la 1767.
Pe 1 mai 1761 generalul a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă să părăsească Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare. Sofronie a făcut acest sacrificiu, trecând în Muntenia unde îşi va sfârşi zilele într-un schit din Argeş.
[modifică] Înfiinţarea regimentelor grănicereşti româneşti
Generalul Nicolae Adolf de Buccow a organizat regimentele de grăniceri de la Orlat şi Năsăud. Grănicerii urmau să beneficieze de o serie de privilegii precum scutirea de toate impozitele în afară de "darea capului", declararea lor ca oameni liberi, acordarea unei diurne pe timpul serviciului militar. Pe 10 mai 1763 grănicerii bistriţeni şi năsăudeni din două batalioane de infanterie au fost adunaţi la Salva pentru a depune jurământul în faţa lui Buccow şi a episcopului Petru Aron.
Unele răscoale şi mişcări de pribegie au avut loc pe toată frontiera, până în 1783, când împăratul Iosif al II-lea a permis şi ortodocşilor să facă parte din regimentele de grăniceri.
Această situaţie tulbure a ţării fusese favorizată şi de faptul că, după moartea episcopului Dionisie Novacovici, cu excepţia unei scurte prezenţe a episcopului sârb Sofronie, scaunul de episcop al românilor ardeleni ortodocşi a rămas vacant până în 1783.
[modifică] Episcopii uniţi cu Roma în a doua jumătate a secolului XVIII
În 1782 a fost numit şi în 1784 instalat ca episcop pe protopopul celib Ioan Bob, din Târgu Mureş. Acesta a păstorit până în 1830.
La 8 noiembrie 1781 împăratul Iosif al II-lea a semnat edictul de toleranţă, prin care catolicii, protestanţii şi ortodocşii din imperiu deveneau egal îndreptăţiţi. Edictul interzicea discriminarea pe motive religioase, permitea oricărei comunităţi de măcar 100 de familii să îşi zidească propria biserică, de asemenea să îşi întreţină preot şi învăţător. Se permiteau trecerile de la o religie la alta, dar cu anumite restricţii. De pildă, dacă într-o familie tatăl era ortodox şi mama unită sau romano-catolică, băieţii erau acceptaţi ca ortodocşi, dar fetele erau obligatoriu de religia mamei. Dacă tatăl era unit sau romano-catolic şi mama ortodoxă, toţi copiii, indiferent de sex, trebuiau să fie uniţi sau romano-catolici.
Pe 16 ianuarie 1782 însă împăratul a completat edictul cu o serie de prevederi suplimentare, astfel încât cei care doreau să părăsească credinţa catolică să fie obligaţi să urmeze un curs de şase săptămâni de catehizare catolică, trebuind să plătească un zlot pe zi referentului.
Ca urmare a prevederilor edictelor românii din unele sate din Făgăraş şi Hunedoara au trecut la ortodoxie, punându-se sub ascultarea episcopilor sârbi rezidenţi în sudul Transilvaniei.
[modifică] Ioan Bob
În 1784 fusese instalat la Blaj Ioan Bob, fost protopop greco-catolic de Târgu Mureş. Acesta a dus o politică de catolicizare şi de înstrăinare de interesele românilor, fie ele şi privite prin prisma uniaţiei. În acelaşi timp însă, o serie de cărturari greco-catolici au început să privească dincolo de propaganda oficială. Ei au înţeles unele avantaje culturale aduse de uniaţie, dar şi marile dezavantaje: dezbinarea românilor şi subordonarea faţă de o organizaţie străină.
Este vorba în primul rând de Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Ei au încercat din răsputeri să colaboreze cu episcopul Ioan Bob, dar politica sa duplicitară şi catolicizantă a făcut să eşueze încercările lor.
[modifică] Şcoala Ardeleană şi Supplex Libellus Valachorum
Cea mai importantă realizare a cărturarilor români ardeleni de la sfârşitul sec. XVIII a fost, desigur, Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. La realizarea lui au lucrat nu doar Gherasim Adamovici, episcopul românilor ortodocşi, medicul Ioan Piuaru Molnar, şi alţi ortodocşi, ci şi episcopul unit al Oradiei, Ignatie Darabant, protopopul unit Ioan Para, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul a fost trimis în 1791 la Viena, fiind de aici trimis Dietei Transilvaniei, care l-a respins. Excepţie a făcut "liberul exerciţiu al cultului ortodox", care era deja impus de edictele lui Iosif II dar încă nerespectat în Transilvania. Sinodul ortodox de la Sibiu protestează împotriva acestei hotărâri, arătând că Supplex Libellus Valachorum "iaste lucru a tot neamului rumănesc şi cerând acordarea principalei cereri, egala îndreptăţire cu celelalte naţionalităţi. Această hotărîre a sinodului de la Sibiu a fost susţinută de episcopul ortodox şi la Viena, şi în celelalte împrejurări.
[modifică] Episcopii uniţi din secolul al XIX-lea
[modifică] Ioan Lemeni
După doi ani de la vacantarea scaunului episcopal este ales de împărat - cel care alegea de altfel episcopii dintre candidaţii propuşi de cultul respectiv - Ioan Lemeni (la 15 mai 1832). Acesta fusese profesor la Blaj, protopop în Cluj, apoi canonic şi vicar episcopal în Blaj. El a desfărşurat câteva acţiuni pentru obţinerea de drepturi naţionale împreună cu episcopul Vasile Moga de la Sibiu, dar fără a renunţa vreo clipă nici la politica de catolicizare a uniaţiei şi nici de trecere forţată a ortodocşilor la greco-catolicism. Ca urmare, a intrat, împreună cu Vasile Raţiu, rectorul seminarului din Blaj, vinovat de multe abuzuri şi alţi câţiva, în conflict cu Simion Bărnuţiu şi alţi profesori.
În timpul revoluţiei din 1848 a avut o activitate puternică filo-maghiară, opunându-se Marii Adunări de la Blaj din 14 mai 1848 şi făcând o puternică propagandă împortiva ei. Ca urmare, chiar greco-catolicii sunt nevoiţi să-l reclame la Viena, obţinând suspendarea sa în noiembrie 1848. Profitând de tulburări, va sta însă în scaun până în 1850, când se retrage la Viena.[9][10]
[modifică] BRU în perioada interbelică
[modifică] Persecuţia din timpul regimului comunist
Suprimarea Bisericii Române unite cu Roma a avut loc în anul 1948, în conformitate cu ordinele transmise de către Kremlin. Anterior suprimării Bisericii Unite în România au fost desfiinţate bisericile greco-catolice din Ucraina şi Cehoslovacia. Biserica greco-catolică din Cehoslovacia (prezentă în special în Slovacia), a fost singura căreia în timpul regimului comunist i s-a permis la sfârşitul anilor '70 să revină treptat în legalitate. Bisericile din România şi Ucraina au rămas prigonite până la căderea regimului comunist.
În cazul României s-a considerat de către autorităţile sovietice de ocupaţie că situaţia Bisericii catolice de rit bizantin (numită popular "Biserica greco-catolică") va fi mult mai uşor de rezolvat, dat fiind că în ianuarie 1939 se semnase între Mitropolitul unit Alexandru Nicolescu şi Mitropolitul ortodox al Ardealului Nicolae Bălan un protocol de unire. Acesta prevedea scaunele episcopale ce urmau a fi confirmate de Biserica Ortodoxă Română episcopilor uniţi ce se întorceau la Ortodoxie şi alte reguli ale unificării. Evenimentele din 1939 - inclusiv remanierea guvernului Miron Cristea în 1 februarie - şi 1940 au blocat proiectul, dar s-a avut încredere în posibilitatea reluării lui.
Biserica Ortodoxă Română, ea însăşi într-o situaţie critică, având deja un număr de episcopi arestaţi la domiciliu şi sute de preoţi închişi, s-a eschivat de la orice implicare în proiectul sovietic. Pentru regimul general al cultelor s-a dat Decretul 177/48. Acesta prevedea că dacă jumătate din membrii unei religii trec la altă religie întreg patrimoniul imobiliar trece la acea religie, urmând a se calcula o despăgubire pentru diferenţa cuvenită celor care nu au acceptat trecerea.
În 1 octombrie 1948 are loc la Cluj un sinod al protopopilor şi preoţilor greco-catolici hotărându-se în unanimitate revenirea la Ortodoxie. Sinodul a fost prezidat de protopopul uniat (devenit ortodox) Traian Belaşcu. În această toamnă s-au strâns liste de semnături din aproape toate parohiile greco-catolice, în toate hotărându-se trecerea nu la Catolicism ci la Ortodoxie. Listele de semnături au fost înaintate atât Departamentului Cultelor cât şi primăriilor locale, conform legislaţiei vremii. Participanţii la sinodul de la Cluj au fost excomunicaţi ulterior de episcopul Iuliu Hossu.
Pe 3 octombrie 1948 delegaţia protopopilor şi preoţilor greco-catolici vine la Bucureşti, înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a patriarhului Marina. În cadru solemn ei fac publică hotărârea sinodului de la Cluj şi înmânează procesul verbal şi hotărârea sinodului. În răspunsul Bisericii Ortodoxe Române se arată că reîntregirea şi religioasă a Neamului şi Bisericii este un vis de veacuri, se salută hotărârea sinodului de la Cluj, dar se aşteaptă şi răspunsul preoţilor şi credincioşilor uniţi la această hotărâre. Răspunsul a venit curând, sub forma acordului scris pentru unirea cu Biserica Ortodoxă Română a cca. 500 de parohii uniate şi liste cu semnăturile a zeci de mii de credincioşi uniţi. Procesul de trecere a uniaţilor la Ortodoxie a continuat şi în luna noembrie. Trebuie precizat că un rol important în mişcare l-au avut presiunile regimului bolşevic. Ca urmare şi presiunile autorităţilor de stat, în multe cazuri însoţite de ameninţări şi chiar arestări forţau trecerea la una din aceste două culte.
Ca urmare a actelor remise de uniaţi autorităţilor locale şi de stat, pe 1 Decembrie 1948 se decretează desfiinţarea Ritului bizantin al Bisericii Romano-catolice prin unirea sa cu Biserica Ortodoxă Română.
Nici un episcop român unit nu a trecut la Biserica Ortodoxă Română, refuzând orice sprijin din partea acesteia. Opoziţia episcopilor uniţi faţă de politica de stat a determinat arestarea lor de regimul comunist (care proceda astfel şi pentru opoziţii mult mai simbolice). Tratamentul aplicat de regimul comunist deţinuţilor politici a fost teribil. Între deţinuţii politici erau incluşi şi greco-catolicii care au refuzat să recunoască Decretul din 1 Decembrie 1948, membrii unor mişcări ortodoxe precum Oastea Domnului şi Rugul Aprins, clericii ortodocşi care au protestat împotriva comunismului, abuzurilor comuniste ori sovietice etc, membrii unor culte interzise de regimul sovietic (adventişii, de pildă) şamd.
Episcopul Vasile Aftenie a fost omorât în bătaie în beciurile Securităţii din Bucureşti, episcopul Ioan Suciu a fost lăsat să moară de foame în închisoarea din Sighet. Episcopului Iuliu Hossu i-a fost oferit scaunul Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei. Iuliu Hossu a refuzat. El a declarat "credinţa noastră este viaţa noastră", arătând astfel că nu consideră că Ortodoxia şi Uniaţia aparţin aceleaşi credinţe, ci unora diferite. A murit având domiciliu forţat la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani.
[modifică] Schisma uniată după 1989
După 1989, unul din primele acte normative ale noii puteri a fost Decretul-Lege nr. 9 din 1989, prin care se abroga Decretul 358 din anul 1948 privind situaţia fostului cult greco-catolic, prin care Biserica greco-catolica era scoasa in afara legii.
Decretul-Lege nr.126 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională din data de 24 aprilie 1990 confirma recunoaşterea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi prevedea că bunurile acesteia aflate în proprietatea statului (cu excepţia moşiilor) urmau a fi restituite Bisericii Române Unite. În ceea ce priveşte situaţia bisericilor şi a caselor parohiale aflate în posesia Bisericii Ortodoxe, aceasta urma să fie stabilită prin comisiile bilaterale de dialog, formate din reprezentanţi ai ambelor culte. Aceste comisii nu au reuşit să rezolve situaţiile conflictuale, cu excepţia Banatului, unde şi prin bunăvoinţa mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu s-au găsit soluţii convenabile ambelor părţi.
Biserica Unită cu Roma a avut iniţial o atitudine inflexibilă, solicitând "restitutio in integrum". Pe de altă parte, reprezentanţii Bisericii ortodoxe s-au opus tuturor solicitărilor de restituire.
Recensămintele din 1992 şi din 2002 au demonstrat indiscutabil că doar o minoritate din urmaşii greco-catolicilor din 1948 au revenit la Biserica Unită. De asemenea, recensământul din 2002, demonstrează o scădere a numărului greco-catolicilor (de la 223.327 în 1992 la 195.481 persoane în 2002). Acest fenomen nu este specific doar Bisericii unite (numărul ortodocşilor a scăzut cu un milion între 1992 şi 2002). Recensământul din 2002 a fost contestat de către reprezentanţii Bisericii Unite care au susţinut că rezultatele ar fi fost falisficate şi că în România ar fi de fapt între 600.000 (cifră prezentată de Laurenţiu Horia Moisin în interviul de la BBC din aprilie 2006) şi 750.000 greco-catolici (cifra din Anuarul Pontifical).
În multe cazuri credincioşii ortodocşi au preferat să demoleze lăcaşele construite de strămoşii lor şi să le reconstruiască, decât să fie nevoiţi să le cedeze greco-catolicilor.
[modifică] Note
- ↑ **J. Gill, The Council of Florence, Oxford 1961, p. 89, 250, 257 şi 394.
- ↑ **Cesare Alzati, Terra romena tra oriente e occidente, Milano 1982, p. 207-217;
- ↑ **Cesare Alzati, În inima Europei, Fundaţia Culturală Română, Cluj 1998, p. 153-155.
- ↑ **Ovidiu Ghitta, Naşterea unei Biserici, Presa Universitară Clujeană 2001, ISBN 973-610-025-1.
- ↑ * [1] - Biografia lui Teofil Seremi pe BRU.ro
- ↑ * Dictionnaire d'historire et de geographie ecclesiastiques. Paris, 1930 (sursa catolica)
- ↑ * Pacurariu (sursa ortodoxa)
- ↑ "Catolicism şi Ortodoxie Românească - scurt istoric al Bisericii Române Unite" de Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi Pr. Clemente Plăianu, in linie pe www.bru.ro.
- ↑ *Istoria Bisericii Române Unite în Crişana
- ↑ *Istoria Bisericii Române Unite în Vechiul Regat
[modifică] Legături externe
- Unirea cu Biserica Romei şi consecinţele acesteia
- Scurtă istorie a Bisericii Române, de Ioan Ploscaru, Timişoara 1994
- Greco-catolicismul la români, de Alexandru Cistelecan, Târgu Mureş 2001
- Dosar: Ridicarea Bisericii Române Unite la rang de Biserică Arhiepiscopală Majoră
- Emisiunea Memorialul Durerii din 3 aprilie 2005, despre drama Bisericii Greco-Catolice
- Interviul zilei din 25 aprilie 2005 realizat de BBC cu Laurenţiu Moisin, preşedintele Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi
| Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) | ||
|---|---|---|
| Episcopi | Atanasie Anghel | Ioan Giurgiu Patachi | Inocenţiu Micu-Klein | Petru Pavel Aron | Atanasie Rednic | Grigore Maior | Ioan Bob | Ioan Lemeni | Alexandru Sterca-Şuluţiu | |
| Mitropoliţi | Alexandru Sterca-Şuluţiu | Ioan Vancea | Victor Mihaly de Apşa | Vasile Suciu | Alexandru Nicolescu | Alexandru Rusu | interzicerea din timpul regimului comunist | Alexandru Todea | Lucian Mureşan | |
| Arhiepiscopi Majori | Lucian Mureşan | |
