Fonologie

Fonologia, numită şi fonetică funcţională, este o ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor dintr-o anumită limbă din punctul de vedere al valorii lor funcţionale. Analiza fonologică a unei limbi determină care sînt acele elemente fonetice ale limbii care au un rol în diferenţierea cuvintelor sau a categoriilor gramaticale ale acestora. Aceste elemente din vorbire care pot determina diferenţe la nivel semantic se numesc foneme.

Spre deosebire de fonetică, unde diferenţele dintre sunete sînt analizate indiferent de rolul lor semantic, fonologia ţine cont de percepţia sunetelor de către vorbitorii acelei limbi. Chiar dacă fonetic două sunete sînt diferite, şi poate în alte limbi această diferenţă este importantă pentru transmiterea corectă a sensului cuvintelor, dacă în limba avută în vedere aceste sunete nu sînt percepute ca diferite ele vor fi tratate ca unul şi acelaşi fonem.

De exemplu, în limba română cuvintele "haină", "heliu" şi "hidră" încep toate cu "h" şi vorbitorii limbii române nu găsesc nici o diferenţă între aceste sunete. Acest "h" este aşadar un fonem unic, notat de obicei cu simbolul /h/. O analiză fonetică va stabili totuşi că sunetele iniţiale din cuvintele amintite nu sînt identice, ele fiind articulate în locuri diferite pe calea vocală: "h" din "haină" este o consoană fricativă laringală notată fonetic [h], "h" din "heliu" este consoana fricativă velară [x], iar "h" din "hidră" este consoana fricativă palatală [ç]. Astfel de sunete care sînt diferite fonetic, dar identice fonemic, se numesc alofone. A se observa de asemenea că transcrierea sunetelor se face cu bare oblice atunci cînd se analizează perceperea lor de către vorbitori (fonemic) şi paranteze pătrate cînd se au în vedere sunetele ca atare (fonetic).

În afară de sunetele propriu-zise (consoane, vocale, etc.), fonologia se mai ocupă şi de alte aspecte ale vorbirii care au rol semantic, ca de exemplu:

Accentul, articularea mai puternică a anumitor vocale;
Cronemul, alungirea anumitor foneme vocalice sau consonantice;
Tonul, imprimarea unei anumite linii melodice fiecărei vocale în parte;
Intonaţia, imprimarea unei linii melodice cuvintelor sau grupurilor de cuvinte.

Nu toate limbile folosesc aceste elemente în diferenţierea cuvintelor. De exemplu cuvintele din limba română se pot diferenţia după accent, iar intonaţia joacă un rol clar în transmiterea informaţiei, dar nu are tonuri şi croneme.

[modifică] Istorie

Fonetica şi fonologia au avut o istorie comună multă vreme. Separarea lor se consideră că a avut loc în anul 1939, o dată cu publicarea postumă a lucrării Grundzüge der Phonologie (Principiile fonologiei) a lingvistului rus Nikolai Sergeevici Trubeţkoi. Acesta a definit fonemul ca fiind cea mai mică unitate distinctivă din structura unei limbi şi a adus numeroase contribuţii în analiza sistemelor fonologice ale unor limbi luate individual, precum şi în enunţarea unor legi fonologice generale şi universale.

Fonologia generativă, introdusă în 1968 de Noam Chomsky şi Morris Halle pentru studiul structurii fonetice a limbii engleze, constă în descrierea articulării sunetelor printr-o serie de elemente binare (cu numai două valori, + sau –) aflate sub incidenţa unei ierarhii de legi fonologice. Aceste legi dictează modul în care succesiunea de elemente binare (subterane) se transformă în articularea propriu-zisă (la suprafaţă). O consecinţă a fonologiei generative a fost scăderea importanţei care se acorda silabelor în favoarea fonemelor.

Un alt eveniment important în dezvoltarea fonologiei a avut loc în 1976, cînd John Goldsmith a propus în teza sa de doctorat o modifocare a fonologiei generative pe care el a numit-o fonologie autosegmentală şi a aplicat-o în analiza limbii igbo din Nigeria. Această teorie susţine că vorbirea nu este un şir liniar de foneme, ci se compune din mai multe straturi paralele de procese fonologice.