Transferuri de populaţie în Uniunea Sovietică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Transferurile de populaţie în Uniunea Sovietică pot fi clasificate în următoarele categorii generale:
- deportarea categoriilor de populaţie "antisovietice", clasificate uneori ca "duşmani al clasei muncitoare/proletariatului/poporului;
- deportarea unor grupuri naţionale;
- transferul în lagăre de muncă şi
- organizarea migrării în sens invers, pentru repopularea teritoriilor epurate etnic.
De cele mai multe ori, destinaţiile transferurilor erau zone îndepărtate, nepopulate. Vezi şi Colonizările involuntare în Uniunea Sovietică.
Cuprins |
[modifică] Deportările membrilor unor anumite categorii sociale
Culacii au reprezentant cea mai numeroasă categorie socială care a fost deportată. Deportarea celor denumiţi oficial culaci a inclus mai multe valuri importante, care au continuat până la începutul anului 1950.
Deportările pe criterii etnice au fost justificate pe motive politice şi sociale, de exemplu ale polonezilor din teritoriile anexate în 1939 din estul Poloniei, care sunt în zilele noastre zonele vestice al Belarusului şi Ucrainei.
Mai multe secte religioase, cea mai importantă fiind Martorii lui Iehova, au fost declarate antisovietice, iar membrii lor au fost deportaţi.
[modifică] Transferurile unor grupuri etnice
Mutarea în masă a unor grupuri etnice, potenţial dăunătoare sovietelor, a fost o tehnică folosită foarte des de Stalin cât timp a fost la putere. Victimele acestor transferuri au fost polonezii (1934), coreenii (1937), ucrainienii, evreii, lituanienii, letonii, estonii (1940-1941 şi 1945-1949), germanii de pe Volga (1941), balkarii, cecenii, inguşii (1944), calmîcii (1944), turcii meşketieni (1944), tătarii din Crimeea (18 mai 1944). Un mare număr de culaci, indiferent de naţionalitate, au fost relocaţi în Siberia şi Asia Centrală.
În timpul şi după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a ordonat o serie de deportări la o scară nemaintâlnită, care au afectat profund compoziţia etnică a Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportaţi în Siberia şi în republicile central-asiatice. Separatismul, împotrivirea la legile sovietice, colaborarea cu invadatorul nazist erau cele mai des citate motive oficiale pentru deportări, deşi nu se poate neglija o dorinţă secretă de purificare etnică a anumitor regiuni, aşa cum a fost cazul Crimeii şi a trătarilor băştinaşi.
Deportările au început cu polonezii din Belarus, Ucraina şi Rusia Europeană, (vezi Minoritatea poloneză din Uniunea Sovietică), atingând apogeul în 1932-1936. Coreenii din Orientul Îndepărtat Sovietic au fost deportaţi în 1937. Au urmat germanii de pe Volga şi alte naţionalităţi din Crimeea şi nordul Caucazului. Alte minorităţi au fost alungate din zona de coastă a Mării Negre: bulgarii, grecii şi armenii. Din zonele nou cucerite în Polonia au fost deportaţi 400.000 de oameni. La fel s-a întâmplat şi în ţările baltice, de unde au fost deportaţi peste 200.000 de oameni. Din regiunea Cernăuţi şi din RSS Moldovenească au fost deportaţi românii, estimările fiind între 200.000 şi 400.000 de oameni. În conformitate cu ultimele recensăminte, în Rusia trăiesc 20.000 de români, iar în Kazahstan trăiesc peste 180.000, victime ale deportărilor, sau urmaşi ai acestora. Numărul celor care au pierit în timpul deportărilor este uriaş: s-a estimat că 60% dintre balticii deportaţi au murit şi aproape jumate dintre tătarii din Crimeea au pierit de foame în primele 18 luni de exil. În total se apreciază că au murit 40% dintre toţi cei care au fost deportaţi.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, populaţia germană din regiunea Kaliningrad a fost înlocuită cu cetăţeni sovietici, în special cu ruşi.
În februarie 1956, Nikita Hruşciov, în discursul său secret Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale, a condamnat deportările şi încălcarea principiilor leniniste, apreciind că ucrainienii nu au avut parte de deportare "numai pentru că erau prea mulţi şi nu exista un loc în care să fie deportaţi". Guvernul său a inversat cursul numeroaselor deportări staliniste, deşi, nici până în anul 1991, tătarilor crimeeni, turcilor meşketieni şi germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă în masă pe pământurile strămoşilor lor. Deportările au avut un efect profund asupra cetăţenilor neruşi din URSS şi situaţia lor continuă să fie o problemă politică majoră – amintirea deportărilor în masă a jucat un rol major în mişcările separatiste din ţările baltice, Tatarstan şi Cecenia.
[modifică] Transferul în lagărele de muncă forţată
Transferurile în lagărele de muncă, Gulag, şi sistemul colonizărilor obligatorii au fost plănuite în conformitate cu cerinţele politicii de populare ale zonelor îndepărtate şi nelocuite din URSS. Proporţia uriaşă a acestor colonizări forţate a dus la părearea politicienilor occidentali conform căreia creşterea economică a Uniunii Sovietice s-a bazat în mare parte pe munca sclavilor din Gulaguri. În acelaşi timp, în mai multe ocazii, au existat cazuri de transferuri de forţă de muncă făcute prin mijloace non-violente, prin intermediul "recrutărilor" (вербовка). Forţa de muncă din bazinele miniere Donbass şi Kuzbass a fost completată prin astfel de mijloace. (Pentru a face o comparaţie istorică, în Imperiul Rus, minerii din minele de stat (bergalî, "бергалы", din limba germană Bergauer) erau recrutaţi dintre tinerii care doreau să nu facă serviciul militar care, într-o anumită perioadă era de 25 de ani).
Au fost mai multe campanii pentru transferul de forţă de muncă:
- Douăzeci şi cinci miist
- Campania câmpurilor virgine
- Transferul de forţă de muncă în industria petrolieră din Baku. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, în octombrie 1942, datorită ameninţării germane, aproximativ 10.000 de muncitori din industria petrolieră din Baku şi împrejurimi au fost transferaţi către zone cu potenţial petrolier: zona "Baku Secundară " (câmpurile petroliere Volga-Ural), Kazahstan şi Sahalin, în condiţiile în care şi naziştii urmăreau să cucerească zona petrolieră din Azerbaijan.
[modifică] Tabel cronologic
Cifrele cu privire la populaţie sunt rotunjite.
- Aprilie 1920: 45.000 de cazaci ai armatei de pe râul Terek deportaţi în Ucraina şi nordul Rusiei Europeană, în conformitate cu decizia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Despre descazacizare, din 21 ianuarie 1919.
- 1930: "Curăţarea" regiunilor vestice de graniţă: 18.000 de "elemente socialmente periculoase" dintr-o fâşie de 22 km de lângă frontiera RSS Ucrainiană şi RSS Bielorusă au fost deportaţi în Siberia de vest şi Orientul Îndepărtat Rusesc.
- 1930-1936: mai multe valuri de deportare a culacilor din "regiunile complet colectivizate", dar şi din alte regiuni.
- 1933: Migraţia a 200.000 nomazi kazahi în timpul foametei din 1933, din Uniunea Sovietică în China, Mongolia, Iran şi Afganistan.
- Februarie-mai 1935: Deportarea a 30.000 finlandezi - ingrieni din zona de graniţă a regiunii Leningrad în regiunea Vologda, RSS Tadjică, RSS Kazahă şi Siberia de vest.
- Februarie-martie 1935: Deportarea a 42.000 de polonezi şi germani din zonele de graniţă ale RSS Ucrainiană şi din regiunile Kiev şi Vinniţa în regiunile răsăritene ale Ucrainei.
- Mai 1936: Deportarea a 45.000 de polonezi şi germani din RSS Ucrainiană în RSS Kazahă.
- Iulie 1937: Deportarea a 2.000 kurzi din regiunile de graniţă din sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Turkmenia, Uzbekistan şi Tajikistan) în RSS Kirkiză şi RSS Kazahă.
- Septembrie-octombrie 1937: Deportarea totală a coreenilor (172.000) din regiunile de graniţă a Siberiei răsăritene şi Orientului Îndepărtat în RSS Kazahă şi RSS Uzbecă.
- Septembrie-octombrie 1937: Deportarea a 9.000 de chinezi şi "harbinitini" (ruşi din Harbin) din Orientul Îndepărtat sudic în Kazahstan şi Uzbekistan.
- Ianuarie 1938: Deportarea iranienilor din regiunile de graniţă a Azerbaidjanului în Kazahstan.
- 1938: Deportarea a 6.000 de evrei iranieni din zonele de sud ale Turkmeniei în deşerturile turkmene nordice.
- Februarie 1940: Deportarea a 140.000 de polonezi (deportarea osadnicilor) din noile teritorii cucerite în vestul Belarusului şi Ucrainei în nordul Rusiei Europene, Urali şi Siberia.
- Aprilie 1940: Deportarea a 61.000 polonezi (diferite categorii sociale) din vestul Ucrainei şi Belarusului în Kazahstan şi Uzbekistan.
- Iunie 1940: Deportarea a 75.000 polonezi refugiaţi din Polonia în Belarus şi Ucraina sovietice în nordul Rusiei Europene, Ural şi Siberia.
- Iulie 1940: Deportarea "persoanelor de etnie străină" (инонациональностей) din regiunea Murmansk în RSSA Karelo-Finnică şi în ţinutul Altai.
- 22 mai , 1941: Deportarea a 11.000 de membri ai familiilor de "contrarevoluţionari şi naţionalişti" din vestul Ucrainei în sudul Kazahstanului, ţinutul Krasnoiarsk, regiunea Omsk şi regiunea Novosibirsk.
- 12 iunie, 1941 Deportarea a 30.000 de membri ai familiilor de "contrarevoluţionari şi naţionalişti" din regiunile Cernăuţi şi Ismail răpite României şi încorporate în Ucrainei şi din proaspăt formata RSS Moldovenească în Kazahstan, RSSA Komi, regiunea Krasnoiarsk şi în regiunile Omsk şi Novosibirsk.
- 14 iunie 1941: Deportarea "elementelor antisovietice" din proaspăt anexatele ţări baltice(Ordinul nr. 001223 al Comisariatului Poporului Pentru Securitatea Statului):
- Iunie 1941: Deportarea a 21.000 "nationalişti" din Belarusul occidental.
- Septembrie-octombrie 1941:
- Deportarea a 439.000 germani din zona râului Volga şi din regiunile Saratov şi Stalingrad) în Kazahstan, şi ţinuturile Krasnoiarsk şi Altai şi regiunile Novosibiksk şi Omsk.
- Deportarea a 91.000 de finlandezi şi germani din regiunea Leningrad în Kazahstan şi ţinuturile Krasnoiarsk şi Altai şi regiunile Novosibiksk şi Omsk.
- Deportarea a 36.000 germani din Moscova, regiunile Moscova şi Rostov în Kazahstan.
- Deportarea a 138.000 germani din ţinuturile Krasnodar şi Ordjonikidze, regiunea Tula, RSSA Kabardino-Balkară şi RSSA Ossetia de Nord în ţinutul Krasnoiarsk, regiunea Irkutsk şi în Kazahstan.
- Deportarea a 110.000 germani din Zaporoje, ţinuturile Stalinsk şi Voroşilovgrad în Kazahstan şi în regiunea Astrahan.
- Deportarea a 5.000 germani din regiunea Voronej în regiunile Novosibirsk şi Omsk.
- Deportarea a 46.000 germani din republicile transcaucaziene în Kazahstan.
- Deportarea a 6.000 germani din RSSA Dagestan şi RSSA Ceceno-Inguşă în Kazahstan.
- Martie-aprilie 1942: Deportarea a 9.000 finlandezi şi germani, ca şi a "elementelor social-periculoase", din Leningrad şi regiunea Leningrad în regiunea Irkutsk, ţinutul Krasnoiarsk şi în Iakuţia
- Aprilie 1942: Deportarea a grecilor, românilor şi alte câteva naţionalităţi din Crimeea şi Caucazul de nord.
- Iunie 1942: Deportarea a germanilor, românilor, tătarilor şi grecilor cu cetăţenie ne-sovietică din ţinutul Kransnodar Krai şi regiunea Rostov.
- August 1943: Deportarea a 500 de "bandiţi" karaciai din Regiunea Autonomă Karaciai-Cerkesă
- Noiembrie 1943: Deportarea completă a karaciailor (70.000) în Kazahstan şi Kîrgîstan.
- Decembrie 1943: Deportarea calmîcilor din RSSA Calmîcă în ţinuturile Altai şi Krasnoiarsk şi în regiunile Omsk şi Novosibirsk.
- Februarie 1944: Deportarea completă a cecenilor (393.000) şi inguşilor (91.000) din RSSA Ceceno-Inguşă şi Daghestan în RSS Kazahă şi RSS Kirkiză.
- Martie 1944: Deportarea completă a balkarilor (38.000) din RSSA Kabardino-Balkară în RSS Kazahă şi RSS Kirkiză.
- Martie 1944: Deportarea a 3.000 calmîci din regiunea Rostov în regiunile Omsk şi Novosibirsk.
- Mai 1944: Deportarea balkarilor (~100) din Georgia în RSS Kazahă şi RSS Kirkiză.
- Primăva 1944: Căutarea şi deportarea tuturor cecenilor, inguşilor, calmîcilor, karaciailor şi balcarilor (~4,200) din totate republicile sovietice în în RSS Kazahă şi RSS Kirkiză.
- Mai 1944: Deportarea a 182.000 tătarilor din Crimeea în Uzbekistan şi în alte câteva regiuni.
- Iunie 1944: Deportarea a 1.000 calmîci din regiunea Stalingrad în regiunea Sverdlovsk.
- Iulie 1944: Deportarea a 1.800 adevăraţi creştini ortodocşi ("истинно-православные христиане") din regiunile Riazan, Voronej şi Oriol în regiunile Tomsk şi Tiumen şi în ţinutul Krasnoiarsk.
- Iunie-iulie 1944:Deportarea grecilor, bulgarilor, armenilor şi turcilor din Crimeea (~42.000) în Uzbekistan.
- Noiembrie 1944: Deportarea a 92.000 meşi, kurzi şi hemşini din sudul Georgiei şi a 1.000 de lazşi din RSSA Adjară în republicile sovietice Uzbekă, Kazahă şi Kirkiză.
- Iunie 1948: Deportarea a grecilor şi Daşnaxului armenesc (58.000 ) de pe coasta Mării Negre în Kazahstan.
- 1948-1949: Deportarea unor familii de "bandiţi" din diferite republici.
- Martie 1951: Decretul pentru expulzarea a 9.400 martori ai lui Iehova, dintre care aproximativ 4.000 de copii din Ţările Baltice, RSS Moldovenească şi vestul Ucrainei şi Belarusului.
- Decembrie 1951: Deportarea a 35.000 culaci din teritoriile anexate în ţările baltice, Ucraina vestică şi Belarusul vestic în ţinutul Krasnoiarsk, Iakuţia, regiunea Tiumen şi Kazahstan.
[modifică] Vezi şi:
- Operaţiunile de masă ale NKVD
- Colonizările involuntare în Uniunea Sovietică
- Deportarea calmîcilor din 1944
- Transferurile de populaţie nazisto-sovietice
- Rusificare
- Transferul de populaţie
- Evacuarea Prusiei Răsăritene
[modifică] Bibliografie
- Polian, Pavel (Павел Полян), Deportations in the USSR: An index of operations with list of corresponding directives and legislation, Academia Rusă de Ştiinţe.
- Павел Полян, Не по своей воле... (Pavel Polian, Împotriva voinţei lor... O istorie şi geografie a migraţiei forţăte în URSS), ОГИ Мемориал, Moscova, 2001, ISBN 5-94282-007-4
[modifică] Wikisource
- Decretul Comitetului Apărării de Stat No. 5859ss: Despre tătarii din Crimeea (Vezi şi Trei răspunsuri la decretul No. 5859ss)
