Thomas Cranmer
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Thomas Cranmer (2 iulie 1489 - 21 martie 1556) a fost arhiepiscop de Canterbury în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea şi Eduard al VI-lea. Lui se pare că i se datorează scrierea şi compilarea primelor două Cărţi de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru secole şi au influenţat limba engleză prin expresiile şi citatele din ele. El a fost unul din primii martiri anglicani, ars pe rug în 1556 pentru erezie. Este comemorat de Biserica Angliei pe 21 martie.
Cuprins |
[modifică] Tinereţea (1489-1533)
Cranmer s-a născut în 1489 în Aslacton, acum Aslockton, lângă Nottingham. Părinţii săi, Thomas şi Agnes (Hatfield) Cranmer, proveneau din partea de jos a nobilimii şi posedau, la moarte, doar atât pământ şi avere cât să-şi susţină fiul cel mai în vârstă. Din cauza acestei lipse de pământ, Thomas, care avea aptitudini pentru învăţătură, şi fratele său mai mic au îmbrăţişat o carieră ecleziastică.
În 1510, Cranmer a devenit membru al Colegiului Jesus, Cambridge. În 1515, pe când era încă la Cambridge, s-a căsătorit cu Joan, nepoata proprietăresei Tavernei Delfinul din apropiere; aceasta a dus la excluderea sa din colegiu, pe temeiul regulii că membrii acestuia trebuiau să rămână celibatari. În 1519, Joan Cramer a murit la naşterea unui copil; aceasta i-a îngăduit să fie re-acceptat în colegiu. Era cunoscut ca un student dedicat şi i s-a observat interesul pentru filozofia neortodoxă. A devenit doctor în teologie în 1523.
Ciuma l-a silit pe Cranmer să plece din Cambridge în Essex. Aici a intrat în atenţia lui Henric al VIII-lea, care stătea în apropiere. Regele şi consilierii săi au găsit în Cranmer un disponibil avocat al mult-doritului de Henric divorţ de Caterina de Aragon, iar Cranmer s-a implicat în cauză ca cercetător. El şi Foxe au compilat Collectanea Satis Copiosa (Culegerea suficient de numeroasă) în 1530, cuprinzând precedente istorice şi legale de cazuri ca acela al lui Henric, permiţându-i regelui să construiască o pledoarie academică pentru ruptura de Roma. Cranmer a fost trimis ca parte a ambasadei la Roma în 1530 şi în 1532 a devenit ambasador la împăratul german Carol al V-lea.
Cranmer şi-a întâlnit a doua soţie, Margareta, rudă prin alianţă cu savantul luteran Andrea Osiander, pe când îşi petrecea vara anului 1532 la Nürnberg.
[modifică] Arhiepiscop sub Henric al VIII-lea (1533-1547)
În ianuarie 1533, Henric a descoperit că Anne Boleyn, femeia pe care şi-o dorea ca soţie, era însărcinată. Aceasta a sporit urgenţa divorţului regelui, care s-a căsătorit în secret pe la sfârşitul lunii.
Pe 30 martie 1533, Cranmer a fost numit arhiepiscop de Canterbury, la moartea lui Warham. Cranmer a fost ales de Henric pentru a-i susţine politicile şi a găsi soluţii la probleme sale. Această numire făcută de Henric în lipsa acordului papal arată că îşi pierduse speranţa de a obţine divorţul din partea Romei.
Cranmer şi-a adus cu sine soţia, Margareta, când a devenit arhiepiscop, dar i-a păstrat prezenţa discretă pentru a nu deveni evidentă încălcarea regulii celibatului clerical.
În mai, Cranmer a declarat nulă căsătoria lui Henric cu Caterina de Aragon şi pe Anne Boleyn soţia legală a acestuia. Făcând aceasta, Cranmer acţiona direct împotriva poruncii papei. În septembrie, Anne a dat naştere celei de-a doua fiice a lui Henric, prinţesa Elisabeta, al cărei naş a devenit Cranmer.
Sub Henric, Cranmer a reuşit să ducă la îndeplinire unele măsuri care au dus pe parcurs la reforma Bisericii Angliei. Printre acestea se numără Cele zece articole, care enumerau reformele cu multă politeţe; de exemplu, se spunea nu că doctrina transsubstanţierii ar fi incorectă, ci că s-ar putea să fie. În 1538, Cranmer a condamnat vederile lui John Lambert când acesta a negat transsubstanţierea. Lambert a fost ars pe rug, dar Cranmer i-a adoptat mai târziu vederile.
Cranmer s-a opus de asemenea Celor şase articole ale lui Henric, care reafirmau celibatul clerical.
Atunci când a venit vremea desfiinţării mănăstirilor, lui Cranmer i s-au oferit foste proprietăţi clericale, cum ar fi Mănăstirea de maici cluniacă de la Arthington.
[modifică] Arhiepiscop sub Eduard al VI-lea (1547-1553)
La moartea lui Henric în 1547, Cranmer a devenit un sfătuitor indispensabil al fiului şi succesorului acestuia, Eduard al VI-lea, care, copil fiind, fusese crescut cu vederi protestante.
În timpul domniei lui Eduard, Cranmer a finalizat marea lucrare liturgică pe care o începuse în timpul domniei lui Henric, scriind o liturghie cu caracter protestant în limba engleză. Cartea de rugăciune comună, aşa cum a ajuns să fie cunoscută, era mult influenţată de teologi continentali, cum ar fi Petru Martirul, Martin Bucer (ambii invitaţi şi găzduiţi de Cranmer în Anglia) şi Hermann de Wied (arhiepiscop de Köln, a cărui Consultatio a fost sursa a numeroase elemente ale cărţii lui Cranmer). Cranmer a fost responsabil pentru primele două ediţii ale Cărţii de rugăciune comună. Prima ediţie, din 1549, era relativ conservatoare, deşi plină de inimitabila proză cranmeriană. A doua ediţie, din 1552, a fost mai radicală, reducând cu mult elementul sacrificial în euharistie, înlăturând cele mai multe rugăciuni pentru morţi şi numeroase ceremonii. Cartea de rugăciune comună pe care Biserica Angliei o utilizează şi acum în mod oficial a fost tipărită în 1662.
Cranmer a încurajat distrugerea icoanelor, activitate pe care mai târziu a descris-o ca "vesele întruniri".
Îngrijorat de nevoia de predicare elocventă şi de lipsa unor clerici educaţi, a compilat şi scris prima [[Carte de omilii], la fel ca şi Cele patruzeci şi două de articole care rezumă doctrina anglicană. Acestea, în general, au condus Biserica Angliei într-o direcţie mai protestantă. Cele treizeci şi nouă de articole, bazate pe cele patruzeci şi două şi adoptat în timpul domniei Elisabetei I, sunt încă recunoscute ca parte a tradiţiei anglicane pe care clericii din unele Biserici naţionale din Comunitatea anglicană jură să o susţină.
[modifică] Ultimii ani (1553-1556)
Eduard al VI-lea a murit în 1553, fiind urmat la tron de sora sa vitregă, Maria I. Maria era fiica primei soţii a lui Henric, Caterina de Aragon, o prinţesă spaniolă, şi fusese crescută în credinţa romano-catolică. În acord cu credinţele sale catolice, ea a început procesul contrareformei.
Pe 14 februarie 1556, Cranmer, ca protestant, a fost înlăturat din funcţie, închis şi acuzat de trădare. Cranmer, la urma urmei, fusese responsabil pentru înlăturarea mamei Mariei, Caterina de Aragon. A fost judecat şi condamnat, dar regina i-a cruţat viaţa. Totuşi, în continuare judecat pentru erezie şi găsit vinovat, a făcut câteva retractări, aşa cum a mărturisit mai târziu, pentru a evita execuţia. În ciuda acestor retractări care ar fi trebuit să-l absolve conform Legii ereziei promulgată de Maria, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug. Maria îl cruţase anterior, iar el cu greu a ajuns la hotărârea lui Northumberland, sfătuitorul lui Eduard, de a o înscăuna în schimb pe lady Jane Grey, deşi în cele din urmă a încuviinţat proclamaţia.
Potrivit lui John Foxe, pe 21 martie 1556, Cranmer a fost condus în procesiune în Biserica St. Mary, Oxford, unde urma să facă o declaraţia publică a retractărilor sale. În schimb, Cranmer şi-a retras retractările şi a denunţat din amvon doctrina catolică şi pe papă, spunând, conform relatărilor, "cât despre papă, îl refuz, ca duşman al lui Cristos şi anticrist, cu toată învăţătura sa falsă". După aceasta Cranmer a fost luat ca să fie ars pe rug.
- Atunci Cranmer a fost legat cu un lanţ de fier şi i s-a dat foc. Când s-a aprins lemnul şi focul a început să ardă lângă el, şi-a întins dreapta, cu care semnase retractarea, în flăcări, ţinând-o acolo ca oamenii să o poată vedea arzându-se în scrum înainte ca trupul să-i fie atins. Pe scurt, a fost atât de răbdător şi constant în mijlocul torturilor, că părea că nu se mişcă mai mult decât rugul de care fusese legat; ochii îi erau ridicaţi spre ceruri şi de multe ori a zis, atât cât i-a îngăduit vocea, "nevrednică dreaptă!" şi de multe ori folosind cuvintele lui Ştefan, "Doamne Isuse, primeşte-mi duhul", până ce, repeziciunea flăcărilor aducându-l la tăcere, şi-a dat duhul. (John Foxe, Cartea martirilor)
Anterior fuseseră arşi în acelaşi loc episcopii Ridley şi Latimer, pe 16 octombrie 1555. Aceste trei martiraje în Oxford sunt comemorate la Memorialul Martirilor, datând din vremea reginei Victoria.
[modifică] Vezi şi
- Religia în Marea Britanie
- Reforma Protestantă
- Celibatul clerical
- Papa Clement al VII-lea
- Cartea de rugăciune comună
- Martirii din Oxford
