Teodor Beza
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Calvinism | |
 |
|
| Ioan Calvin | |
|
Specific |
|
|
Influenţe |
|
|
Biserici |
|
|
Popoare |
|
Teodor Beza (Théodore de Bèze sau de Bèsze) (24 iunie 1519 - 13 octombrie 1605) a fost un teolog francez creştin protestant şi cărturar care a jucat un rol important în Reformă. A fost un discipol al lui Ioan Calvin şi a trăit cea mai mare parte a vieţii în Elveţia.
[modifică] Tinereţea
Teodor Beza s-a născut la Vezelay, în Burgundia. Tatăl său, Pierre de Beze, guvernator regal de Vezelay, descindea dintr-o influentă familie burgundă; mama sa, Marie Bourdelot, era cunoscută pentru generozitatea sa. Tatăl lui Beza avea doi fraţi: Nicholas, membrul al Parlamentului de la Paris, şi Claude, abate la mănăstirea cisterciană Froimont în dioceza Beauvais. Nicholas, care era necăsătorit, a fost atât de încântat de Theodore în timpul unei vizite la Vezelay încât, cu permisiunea părinţilor, l-a luat la Paris pentru a-l educa. De la Paris, Teodor a fost trimis la Orléans în decembrie 1528 pentru a putea învăţa de la faimosul profesor german Melchior Wolmar. A fost primit în casa lui Wolmar, iar ziua aceea o va sărbători mai târziu ca o a doua zi de naştere.
Tânărul Beza şi-a urmat în curând profesorul la Bourges, unde cel din urmă fusese chemat de ducesa Margareta de Angouleme, sora lui Francisc I. Bourges era unul din locurile din Franţa în care inima mişcării de Reformă bătea cel mai tare. Când, în 1534, Francisc I a dat edictul împotriva inovaţiilor ecleziastice, Wolmar s-a întors în Germania şi, în acord cu dorinţa tatălui său, Beza s-a întors la Orléans pentru a studia dreptul, petrecând acolo patru ani (1535-1539). Acest studiu nu îl atrăgea prea tare, bucurându-se mai mult de cititul clasicilor Antichităţii, ca Ovidiu, Catullus şi Tibullus. Şi-a dobândit licenţa în drept pe 11 august 1539 şi, aşa cum dorea tatăl său, a mers la Paris, unde a început să practice. Rudele sale obţinuseră pentru el două beneficii, ale căror venituri se ridicau la 700 de coroane de aur pe an, iar unchiul său promisese că îl va face succesorul său.
Beza a petrecut şapte ani fericiţi la Paris şi a obţinut în curând o poziţie proeminentă în cercurile literare. Pentru a se sustrage tentaţiilor cărora era expus, s-a logodit în anul 1544 cu o fată de origine umilă, Claudine Denoese, logodna fiind cunoscută doar de doi prieteni, însă Beza promisese că o va face publică de îndată ce i-o vor permite circumstanţele. Publică o colecţie de poeme latineşti, Juvenilia, care îl făcură faimos, fiind considerat ca unul din cei mai buni poeţi în latină ai vremii sale.
Dar în curând a căzut bolnav, ceea ce l-a îndemnat să se convertească. Atunci a hotărât să rupă relaţiile vremii şi a mers la Geneva, oraşul de refugiu pentru evanghelicii francezi, unde a sosit împreună cu Claudine pe 23 octombrie 1548.
[modifică] Profesor la Lausanne
A fost primit călduros de Ioan Calvin, care îl întâlnise deja în casa lui Wolmar, şi s-a căsătorit în mod solemn şi public în biserică. Beza nu avea deocamdată o ocupaţie, aşa că a mers la Tübingen pentru a-şi vede fostul profesor, Wolmar. În drum, l-a vizitat pe Viret la Lausanne, acesta reţinându-l şi numindu-l ca profesor de greacă la academia din loc.
În ciuda muncii intense care îi revenea, Beza a găsit timp pentru a scrie o dramă biblică, Abraham Sacrifiant (publicată în 1550 la Geneva), în care contrasta catolicismul cu protestantismul; lucrarea a fost bine primită. În iunie 1551, a adăugat câţiva psalmi Psaltirii franceze începute de Marot, lucru în care a avut iarăşi succes.
Cam în acelaşi timp, a publicat Passavantius, o satiră directă împotriva lui rău-famatului Pierre Lizet, fost preşedinte al Parlamentului din Paris şi principalul originator al "camerei de foc" (chambre ardente), care, fiind în acea vreme (1551) abate la St. Victor, lângă Paris, dorea să dobândească faimă ca învingător al ereziei prin publicarea unui număr de scrieri polemice.
Mai serioase au fost alte două controverse în care a fost implicat Beza la acea vreme. Prima se leagă de doctrina predestinării şi controversa lui Calvin cu Jerome Hermes Bolsec. A doua se referă la arderea pe rug a lui Michael Servetus la Geneva pe 27 octombrie 1553. În apărarea lui Calvin şi a magistraţilor genevezi, Beza a publicat în 1554 lucrarea De haereticis a civili magistratu puniendis, tradusă apoi în franceză în 1560.
[modifică] Călătorii pentru cauza protestanţilor
În 1557, Beza s-a interesat în mod special de valdenzii Piemontului, persecutaţi de guvernul francez, şi în favoarea lor a călătorit cu Farel la Berna, Zürich, Basel, Schaffhausen, de acolo la Strasbourg, Mumpelgart, Baden şi Goppingen. În Baden şi Goppingen, Beza şi Farel au trebuit să pronunţe opinia lor şi cea valdenză despre sacramente, iar pe 14 mai 1557, au prezentat o declaraţie scrisă în care îşi formulau în mod clar poziţia. Această declaraţie a fost bine primită de teologii luterani, însă puternic dezaprobată în Berna şi Zürich.
În toamna anului 1557, Beza a întreprins o a doua călătorie cu Farel la Worms, via Strasbourg, pentru a mijloci la prinţii evanghelici ai Imperiului în favoarea fraţilor persecutaţi la Paris. Cu Melanchthon şi alţi teologi adunaţi la Colocviul de la Worms, Beza a discutat unirea tuturor creştinilor protestanţi, dar această propunere a fost respinsă hotărât de Zürich şi Berna. Ştiri mincinoase ajungând la urechile prinţilor germani, cum că ostilităţile din Franţa împotriva hughenoţilor încetaseră, nu a fost trimisă nici o solie la curtea Franţei, iar Beza a întreprins o altă călătorie în interesul hughenoţilor, mergând cu Farel, Johannes Buddaeus şi Gaspard Carmel la Strasbourg şi Frankfurt, unde s-a hotărât trimiterea unei solii la Paris.
[modifică] Stabilirea la Geneva
Întorcându-se la Lausanne, Beza a fost foarte tulburat. Împreună cu mulţi clerici şi profesori din oraş şi împrejurimi, Viret se hotărâse în sfârşit să întemeieze un consistoriu şi să introducă disciplină ecleziastică capabilă de excomunicare, în special de la celebrarea Euharistiei. Dar bernezii nu doreau un guvernământ bisericesc calvinist; aceasta a cauzat numeroase dificultăţi, iar Beza s-a hotărât că ar fi mai bine să stabilească la Geneva (1558).
Aici a ocupat la început postul de profesor de greacă în nou-înfiinţata academie, iar după moartea lui Calvin şi acela de teologie; în plus, era obligat să predice. A terminat revizuirea traducerii Noului Testament făcută de Olivetan, începută câţiva ani înainte. În 1559, a întreprins o altă călătorie în interesul hughenoţilor, de această dată la Heidelberg; cam în acelaşi timp a trebuit să-l apere pe Calvin împotriva lui Joachim Westphal şi Tileman Hesshusen în Hamburg.
Mai importantă decât această activitate polemică a fost propria confesiune de credinţă a lui Beza. A fost la origine pregătită pentru tatăl său ca justificare a acţiunilor sale şi a fost publicată în formă revizuită pentru a promova cunoştinţele evanghelice în rândul compatrioţilor lui Beza. A fost tipărită în latină în 1560 cu o dedicaţie pentru Wolmar.
[modifică] Evenimentele din 1560-1563
În acest răstimp, lucrurile luaseră o asemenea întorsătură în Franţa că protestantismului îi părea hotărât cel mai fericit viitor. Regele Anton al Navarrei, cedând cererile urgente ale nobililor evanghelici, îşi declarase disponibilitatea de a asculta un învăţător proeminent al Bisericii. Beza, nobil francez şi conducător al academiei din metropola protestantismului francez, a fost invitat la Castelul Nerac, însă nu a putut planta sămânţa credinţei evanghelice în inima regelui.
În anul următor (1561), Beza i-a reprezentat pe evanghelici la Colocviul de la Poissy şi a apărat principiile credinţei evanghelice într-o manieră elocventă. Colocviul nu a avut nici un rezultat, dar Beza, cap şi avocat al tuturor congregaţiilor reformate din Franţa, şi-a câştigat în acelaşi timp respect şi ură. Regina a insistat pentru un nou colocviu, care s-a deschis la St. Germain pe 28 ianuarie 1562, la unsprezece zile după proclamarea faimosului Edict din ianuarie care oferea importante privilegii celor de credinţă reformată. Dar colocviul s-a sfârşit când a devenit evident (după masacrul de la Vassy din 1 martie) că partea catolică se pregătea să elimine protestantismul.
Beza emise în grabă o scrisoare circulară (25 martie) către toate congregaţiile reformate ale Regatului, iar el împreună cu Condé şi trupele aceluia a trecut în Orléans. Era necesar să se procedeze repede şi puternic, însă nu existau nici soldaţi şi nici bani. La cererea lui Condé, Beza a vizitat toate oraşele hughenote pentru a le obţine pe ambele; de asemenea, a scris un manifest în care cerea dreptate pentru cauza reformată. Ca unul din mesageri meniţi să strângă soldaţi şi bani de la coreligionarii săi, Beza a fost numit să vizite Anglia, Germania şi Elveţia. A mers la Strasbourg şi Basel, însă a avut parte de eşec. Apoi s-a întors la Geneva, pe 4 septembrie. Nu se afla acolo de mai mult de 14 zile când a fost chemat încă o dată la Orléans de D'Andelot. Campania a avut mai mult succes, însă publicarea Edictului de pacificare acceptat de Condé (12 martie 1563) l-a umplut cu oroare pe Beza şi întreaga Franţă protestantă.
[modifică] Succesor al lui Calvin
Pentru douăzeci şi patru de luni, Beza fusese absent din Geneva, şi intersele academiei şi bisericii de acolo, precum şi în special starea de sănătate a lui Calvin, făceau necesară întoarcerea sa, neexistând nimeni altcineva care să ia locul reformatorului, incapabil să mai poarte povara ce îi revenea. Calvin şi Beza au convenit să îşi împartă îndatoririle alternativ în fiecare săptămână, însă moartea lui Calvin a survenit curând după aceea (27 mai 1564), iar Beza a devenit succesorul său.
Până în 1580, Beza a fost nu numai moderateur de la compagnie des pasteurs, dar şi sufletul instituţiei de învăţământ din Geneva pe care Calvin o fondase în 1559, constând dintr-un gimnaziu şi o academie. Atât cât a trăit, Beza a rămas interesat de educaţia superioară. În calitate de consilier, se bucura de respectul magistraţilor şi pastorilor. Geneva îi este îndatorată pentru fondarea unei şcoli de drept în care au predat pe rând François Hotman, Jules Pacius şi Denis Godefroy, cei mai eminenţi jurişti ai acelui veac.
[modifică] Cursul evenimentelor după 1564
Ca succesor al lui Calvin, Beza s-a bucurat de un succes deplin, nu numai în îndeplinirea muncii sale, ci şi în pacificarea Bisericii Geneveze. Magistraţii îşi însuşiseră ideile lui Calvin, iar guvernământul în chestiunile spirituale, ale cărui organe erau "predicatorii Cuvântului" şi consistoriul, fusese întemeiat pe o bază solidă. Nici o controversată doctrinară nu s-a iscat după 1564. Discuţiile se ocupau de chestiuni de natură practică, socială sau ecleziastică, cum ar fi supremaţia magistraţilor asupra pastorilor, libertatea în predicare şi obligaţia pastorilor de a se supune majorităţii societăţii pastorilor (la compagnie des pasteurs).
Beza nu îşi impunea voinţa asociaţilor săi şi nu lua măsuri dure împotriva colegilor nejudicioşi sau impulsivi, deşi uneori se ocupa de aceste cazuri ca mediator; şi totuşi, întâmpina adeseori o opoziţie atât de extremă încât ameninţa să demisioneze. Deşi era înclinat să ia partea magistraţilor, ştia cum să apere drepturile şi independenţa puterii spirituale când se ivea ocazie, deşi nu îi acorda o influenţă atât de puternică precum făcuse Calvin.
Activitatea sa a avut o mare amploare: a mediat între compagnie şi magistratură; cea din urmă îi cerea sfatul chiar în chestiunile politice; coresponda cu toţi liderii Reformei din Europa. După Masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu (1572), şi-a folosit influenţa pentru a le oferi refugiaţilor o primire ospitalieră la Geneva.
În 1574, a scris De jure magistratuum ("Dreptul magistratului"), în care protesta împotriva tiraniei în chestiunile religioase şi afirma că e legitim ca un popor să se opună practic unui magistrat nevrednic, chiar folosind arme sau destituindu-l, dacă este necesar.
Pe scurt, fără a fi un mare dogmatician, asemenea maestrului său, nici un geniu creator pe tărâm ecleziastic, Beza dispunea de calităţi care l-au făcut faimos ca umanist, exeget, orator şi lider în chestiuni politice şi religioase, calificându-l pentru a fi călăuza calviniştilor din întreaga Europă. În diversele dispute în care a fost implicat, Beza arăta deseori un exces de iritare şi intoleranţă, din cauza cărora au suferit mai ales Bernardino Ochino, pastorul congregaţiei italiene din Zürich (datorită unui tratat care conţinea unele afirmaţii controversate despre poligamie), şi Sebastian Castellio din Basel (datorită traducerile Bibliei efectuate de el în latină şi franceză).
Cu Franţa reformată, Beza a păstrat relaţii din cele mai strânse. A fost moderatorul Sinodului General întrunit în aprilie 1571 la La Rochelle şi a decis să nu abolească disciplina bisericească sau să recunoască guvernământul civil drept cap al Bisericii, aşa cum cereau predicatorul parizian Jean Morel şi filozoful Pierre Ramus; a decis de asemenea să confirme încă o dată doctrina calvinistă despre Cina Domnului (cu expresia "substanţa trupului lui Cristos") împotriva zwinglianismului, ceea ce a cauzat o discuţie foarte neplăcută între Beza, Ramus şi Bullinger.
În anul următor (mai 1572), a avut un rol important în Sinodul Naţional de la Nîmes. A fost interesat de controversele ce priveau Confesiunea augustană în Germania, în special după 1564, despre persoana lui Cristos şi sacramente, şi a publicat câteva lucrări împotriva lui Westphal, Hesshusen, Selnecker, Johannes Brenz şi Jakob Andrea. Aceasta l-a făcut urât, mai ales după 1571, tuturor luteranilor care aderau la luteranism în opoziţie cu Melanchthon.
[modifică] Colocviul de la Mumpelgart
Ultimul conflict polemic important al lui Beza cu luteranii exclusivişti a fost la Colocviul de la Mumpelgart, 14-27 martie 1586, la care a fost invitat de contele luteran Frederic de Württemberg, la dorinţa nobililor francezi care se refugiaseră la Mumpelgart. Intenţionata uniune care era scopul colocviului nu a fost pusă niciodată pe ordinea de zi; totuşi, colocviul a cauzat schimbări serioase în Biserica Reformată.
Când s-au publicat actele colocviului, aşa cum au fost editat de Jakob Andrea, Samuel Huber, din Burg, lângă Berna, aparţinând facţiunii luteranizante a clericilor elveţieni, a fost atât de revoltat de doctrina supralapsariană a predestinării prezentată la Mumpelgart de Beza şi Musculus că a crezut de cuviinţă să îl denunţe pe Musculus la magistraţii din Berna ca inovator în doctrină. Pentru a rezolva această chestiune, magistraţii au stabilit un colocviu între Huber şi Musculus (2 septembrie 1587), în care cel dintâi a susţinut harul universal, iar cel din urmă harul particular. Colocviul rămânând fără rezultat, o dezbatere a fost fixată la Berna pentru 15-18 aprilie 1588, în care apărarea sistemului de doctrină i-a revenit lui Beza. Cei trei delegaţi ai cantoanelor elveţiene care au prezidat dezbaterea au declarat la final că Beza dovedise învăţătura prezentată la Mumpelgart ca fiind cea ortodoxă, iar Huber a fost demis din funcţie.
[modifică] Ultimele zile
După această dată, activitatea lui Beza s-a restrâns tot mai mult la problemele căminului său. Credincioasa sa soţie Claudine murise fără copii în 1588, câteva zile înainte de plecarea sa la Disputaţia de la Berna. Patruzeci de ani trăiseră fericiţi împreună. Beza s-a căsătorit, la sfatul prietenilor, cu Catharina del Piano, o văduvă genoveză, pentru a avea un ajutor la bătrâneţe. Până la şaizeci şi cinci de ani, Beza s-a bucurat de o sănătate excelentă, dar apoi o scădere graduală a vitalităţii a devenit perceptibilă. A continuat însă să predea până în ianuarie 1597.
Cea mai tristă experienţă a bătrâneţii sale a fost convertirea regelui Henric al IV-lea la catolicism, în ciuda înflăcăratelor exortaţii ale lui Beza (1593). În mod destul de ciudat, în 1596 iezuiţii se pare că au răspândit vestea în Germania, Franţa, Anglia şi Italia cum că Beza şi Biserica din Geneva se întorseseră în sânul catolicismului; Beza a replicat cu o satiră ce releva faptul că păstra încă înflăcărarea gândirii şi vigoarea expresiei.
A murit în Geneva. Nu a fost îngropat ca şi Calvin în cimitirul general Plain-Palais, ci, la ordinul magistraţilor, în Mănăstirea St. Pierre, ca nu cumva savoiarzii să-i răpească trupul şi să îl ducă la Roma.
[modifică] Scrieri umaniste şi istorice
În activitatea literară a lui Beza, ca şi în viaţa sa, trebuie făcută distincţie între perioada umanistă (încheiată cu publicarea volumului Juvenilia) şi cea ecleziastică. Dar producţii mai târzii ale sale, ca umanistul, sarcasticul, satiricul Passavantius şi Complainte de Messire Pierre Lizet... dovedesc că în anii maturităţii s-a întors câteodată la prima sa dragoste. La bătrâneţe, a publicat Cato censorius (1591) şi a revizuit Poemata, din care a eliminat excentricităţile tinereţii.
Dintre lucrările sale istoriografice, dincolo de Icones (1580), care are numai o valoare iconografică, pot fi menţionate faimoasa sa Histoire ecclesiastique des Eglises reformes au Royaume de France (1580) şi biografia lui Calvin, aşa cum poate fi numită ediţia sa de Epistolae et responsa (1575) ale lui Calvin.
[modifică] Lucrări teologice
Toate aceste studii umaniste şi istorice sunt însă întrecute de scrierile sale teologice, conţinute în Tractationes theologicae. Concepţia sa despre viaţă este deterministă şi baza gândirii sale religioase este recunoaşterea predestinariană a necesităţii în existenţa temporală ca efect al unei voinţe divine absolute, eterne şi imutabile. Una din consecinţe este că până şi căderea rasei umane el o consideră esenţială planului divin cu lumea. Beza elucidează în formă tabulară vederile religioase care emană dintr-o gândire fundamental supralapsariană. Acestea le-a adăugat instructivului său tratat Summa totius Christianismi.
[modifică] Noul Testament în Greacă al lui Beza
Nu de mai mică importanţă sunt contribuţiile lui Beza la studiile biblice. În 1565, a elaborat o ediţie a Noului Testament în Greacă, însoţită în coloane paralele de textul Vulgatei şi de o traducere proprie (publicată deja în 1556). Acestora li se adăugau adnotări, de asemenea publicate anterior, însă de această dată mult îmbogăţite şi mărite.
În pregătirea acestei ediţii a textului grecesc, dar mai mult în pregătirea celei de-a doua ediţii, din 1582, Beza se poate să se fi slujit de două manuscrise foarte valoroase. Unul din ele e cunoscut ca Codex Bezae sau Cantabrigensis, pe care l-a făcut mai târziu cadou Universităţii din Cambridge; al doilea e Codex Claramontanus, pe care Beza l-a descoperit la Clermont (acesta se află acum la Biblioteca Naţională din Paris).
Nu acestor surse, însă le-a fost Beza cel mai mult îndatorat, ci ediţiei anterioare a eminentului Robert Estienne (1550), ea însăşi bazată în mare măsură pe una din ediţiile mai târzii ale lui Erasmus. Eforturile lui Beza în această direcţie au fost extrem de utile posterităţii, iar acelaşi lucru se poate afirma la fel de bine despre traducerea făcută de el în latină şi de notele prodigioase care o însoţeau. Traducerea latină a fost publicată de atunci de peste o sută de ori.
Deşi unii deplâng doctrina lui Beza despre predestinare ca exercitând o influenţă prea puternică asupra interpretării pe care el o face Scripturii, nu există dubiu că el a ajutat mult la o înţelegere mai clară a Noului Testament.
