Relief petrografic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în luna februarie 2006. |
Complexul reliefului petrografic este constituit din totalitatea formelor de relief a căror geneză, evoluţie şi aspect exterior sunt condiţionate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvoltă.
Influenţa rocilor asupra reliefului se evidenţiază prin proprietăţile lor fizice şi chimice (duritate, permeabilitate, solubilitate), în raport cu eroziunea.
Cuprins |
[modifică] Relieful granitic
Acest tip de relief apare pe granite dar şi pe alte roci care se comportă asemănător faţă de agenţii modelatori, cum sunt: granulitele, dioritele, sienitele şi unele şisturi cristaline. Granitul rămâne însă roca specifică pe care se modelează formele tipice ale acestui relief. Fiind o rocă eruptivă de adâncime, holocristalină, granitul este dur dacă nu prezintă fisuri, şi compact. Datorita rigidităţii sale, masa granitului se fisurează în timpul mişcărilor tectonice, când este supusă la presiuni mari. Deşi este impermeabil ca rocă, din cauza reţelei de fisuri, capătă un anumit grad de permeabilitate. Din cauza eterogenităţii mineralogice (cuarţ, feldspat şi mică), granitul este supus mai uşor dezagregării şi alterării. Când este supus amplitudinilor termice importante (răciri şi încălziri bruşte şi repetate) se dezagregă. Granitul în schimb rezistă foarte mult la acţiunea de eroziune exercitată de apele curgătoare. Alături de acţiunea climei, o importanţă deosebită o prezintă în evoluţia morfologiei granitice, altitudinea reliefului. Relieful granitic tipic, se dezvoltă în special în regiunile cu altitudini joase, unde întâlnim predominant forme mamelonare, din care răsar (mai ales în regiunile cu climă tropicală) accidente de teren reprezentate prin blocuri, îngrămădiri haotice de bolovani, căpăţâni de zahăr. La altitudini mari se detaşează unele aspecte distincte, constituind relieful granitic de munţi înalţi. Acesta se înscrie prin forme piramidale, creste zimţate, coloane uriaşe, blocuri ascuţite. În privinţa răspândirii, relieful granitic este cunoscut bine în Europa: Munţii Jura, Masivul Central Francez, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră. În România este parţial întâlnit în Munţii Apuseni, în zonele granitice din Carpaţii Meridionali şi Orientali, în care predomină distrugerea rocilor ca rezultat al gelivaţiei, şi un alt gen specific zonei hercinice a Dobrogei, care reprezintă un relief peneplenizat.
[modifică] Forme de relief granitic
Datorită proprietăţilor fizice şi chimice şi a condiţiilor specifice de modelare, în granit se conturează următoarele forme:
[modifică] Arena granitică
Arena granitică apare în climatele calde şi în cele temperate. Ea rezultă ca urmare a dezagregării, fiind o pătură groasă de materiale colţuroase şi în general mărunte, care se desfăşoară ca o poală ce acoperă baza versanţilor protejând roca. Umiditatea excesivă permite aici instalarea turbăriilor, arena granitică funcţionând ca un sol poros, care se saturează de apă tocmai ca un burete. O dată formată, arena granitică este supusă procesului de alterare chimică, transformându-se treptat în argilă fină de tipul caolinului. Reţeaua de văi este mai puţin densă. Prezenţa fisurilor permite infiltrarea apei, reducând într-o măsură apreciabilă drenajul de suprafaţă. Râurile creează văi adânci cu versanţi de formă convexă. Văile au frecvent doar albie minoră propriu-zisă, lunca fiind puţin dezvoltată.
[modifică] Căpăţânile de zahăr
Căpăţânile de zahăr au forma de „cupolă”, cu înălţimi de câteva sute de metri (100-300 m). Se dezvoltă în condiţiile climatului tropical cu două anotimpuri: unul cald şi uscat, care contribuie la descompunerea rocii granitice şi altul umed, care uşurează transportul materialului dezagregat prin intermediul apelor. Căpăţânile de zahăr apar în peisajul geomorfologic al unor regiuni, cum sunt Guyana Franceză, Sudan, India, Madagascar.
[modifică] Taffonii
Taffoni – sunt nişte excavaţii semisferice (scobituri), ale căror diametre ating uneori câţiva metri. Aceste forme se întâlnesc pe pante puternice, unde roca este dezvelită. Pot fi văzuţi în Antile, Corsica, Sardinia. Se formează în climatele cu două anotimpuri: cald şi secetos (predomină dezagregarea) şi cel umed (predomină alterarea). În regiunile montane înalte, în condiţiile unui climat de tip periglaciar sau crionival, apar forme cu aspect ascuţit, cum sunt creste înguste şi adânc ferăstruite, vârfuri de tip piramidal, ace, blocuri în poziţie de suspendare, îngrămădiri de blocuri. Uneori se observă blocuri care stau în poziţie verticală, având forme ascuţite şi nu prea înalte, care seamănă cu siluetele unor oameni, motiv pentru care au fost denumite jandarmi. Aceste forme sunt frecvente şi pe andezite (de ex în Ignis), şisturi cristaline, gneissuri.
[modifică] Relieful dezvoltat pe gresii si conglomerate
Ambele roci au masa alcătuită din elemente sau particule cimentate. Gresiile sunt formate din granule de nisip, care prezintă o compoziţie granulometrică relativ omogenă; se distribuie în strate cu grosimi şi durităţi variabile. Conglomeratele formează un ansamblu cimentat alcătuit din particule de dimensiuni diferite, în special din pietrişuri sau galeţi, iar alteori din blocuri. În funcţie de natura cimentului există gresii calcaroase, silicioase, argiloase, glauconitice. Tipul de ciment poate imprima gresiei un grad mai mare sau mai mic de impermeabilitate. De exemplu, gradul cel mai ridicat de impermeabilitate îl prezintă gresia silicioasă, materialul constituent determinându-i masivitatea. În România, morfologia axată pe gresii este specifică zonei flişului cretacic şi paleogen (gresiile de Kliwa şi Tarcău). Tot în zona flişului, conglomeratele se înscriu prin forme semeţe şi o morfologie pseudocarstică. Un relief specific se întâlneşte în Ceahlău, Ciucaş, Bucegi.
[modifică] Forme de relief dezvoltate pe gresii
Când gresiile sunt dure şi intens diaclizate (cu crăpături), apar forme cu aspect semeţ, unde există un grad de fragmentare accentuat şi pante mari. Pe gresiile argiloase, formele de relief apar mai şterse, versanţii prezentând pante mai mici. Datorită permeabilităţii gresiilor, reţeaua de văi este în general rară, cu excepţia gresiilor dure. Văile prezintă în profil longitudinal şi transversal rupturi de pantă şi respectiv umeri. Unde se interpun în alternanţă bancuri mai dure, se pot forma poliţe sau trepte locale. Gresiile silicioase, cum sunt cele de Kliwa din Carpaţii Orientali, determină văi cu aspect de chei. Dacă gresia este dură, dar permeabilă, pe ea se dezvoltă un relief masiv ce se apropie ca înfăţişare de cel granitic, evoluând pe calea dezagregării fizice. La baza versanţilor are loc o acumulare de depozite nisipo-argiloase, alcătuind o trenă sau un tăpşan. În alte condiţii se depun grohotişuri.
Gresiile cu elemente sau ciment de natură calcaroasă, permit apariţia unor forme pseudocarstice (lapiezuri slab dezvoltate, doline, chei, grote).
Gresiile argiloase şi marnoase pot da alunecări de teren, organisme torenţiale.
[modifică] Forme de relief dezvoltate pe conglomerate
Conglomeratele alcătuite din elemente cristaline, puternic cimentate, fiind rezistente la eroziune, creează un relief impunător, cu versanţi abrupţi, profiluri ascuţite. În condiţiile climatului umed are loc o dezagregare intensă a acestei roci.
Conglomeratele cu ciment calcaros sau elemente calcaroase pot forma un pseudocarst reprezentat prin lapiezuri, doline, chei. Dacă conglomeratele sunt puţin argiloase, datorită şiroirii apar badlands-uri. Când un bloc de rocă mai dură protejează masa de materiale mai friabile de dedesubt, se individualizează coloane, stâlpi denumite şi piramide de pământ sau coafate.
[modifică] Relieful argilos
Argilele rezultă prin cimentarea sau consolidarea pelitelor, adică a unui material cu granulaţie foarte fină, mai mici de 2µ. Există mai multe argile, în funcţie de constituţia lor mineralogică. Cele mai sărace în silice formează caolinitul, iar cele mai bogate în silice poartă denumirea de montmorillonite. Între ele exista un tip intermediar numit illit. Argila în stare uscată este foarte avidă de apă. Când este saturată cu apă devine impermeabilă, iar prin gonflare îşi măreşte volumul, devine plastică şi alunecă pe pantă. Deci, înmagazinarea unei cantităţi de apă sau pierderea ei prin evaporare determină importante variaţii de volum. La un grad foarte ridicat de îmbibare cu apă, argila capătă caracter semifluid. La uscare accentuată, argila poate ajunge până la stricarea coeziunii particulelor componente, fiind uşor pulverizată de vânt.
Condiţiile climatice îşi imprimă în mod diferenţiat amprenta. Astfel în climatele temperate sunt prezente ravenele, ogaşele, torenţii şi multe tipuri de alunecări. În climatul subpolar, modelarea argilelor se face predominant prin procesul de solifluxiune. În România morfologia dezvoltată pe argile este prezentă în numeroase unităţi cum sunt: Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc, Câmpia Moldovei, Colinele Tutovei, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor, zona montană a flişului, zona subcarpatică.
[modifică] Forme de relief pe argilă
Una din trăsăturile de bază ale acestui tip de relief este dată de reţeaua hidrografică, care prezintă văi largi, marcate frecvent de mlaştini care uneori întrerup firul apei. Versanţii prezintă pante de obicei mici şi foarte mici, interfluviile având aspect rotunjit şi plat. Scurgerea apei provenită din precipitaţiile atmosferice se face repede, datorită comportării argilelor ca roci impermeabile, atunci când ele ajung la saturaţie. Se dezvoltă intens eroziunea lineară, în primul rând acolo unde lipseşte pătura vegetală. Apar ravene şi ogaşe, care evoluează repede către organisme torenţiale. În zonele cu climat subdeşertic şi mediteraneean, dezvoltarea ravenelor este foarte intensă; ele se ramifică puternic, formând excavaţii în labirint, foarte dese şi destul de adânci, de la câţiva metri, uneori până la câţiva zeci de metri şi separate între ele prin creste înguste. Aceste forme de relief sunt cunoscute sub numele de bad-lands –uri (pământuri rele), foarte dezvoltate în statul Dakota (S.U.A), de unde au primit denumirea. Trăsătura cea mai caracteristică a morfologiei dezvoltată pe argile este dată de alunecările de teren.
[modifică] Alunecările de teren
Alunecările produc importante degradări de terenuri, distrugerea unor căi de comunicaţie. Societatea omenească poate interveni în procesul genezei şi evoluţiei alunecărilor de teren, cu scopul prevenirii, încetinirii sau opririi declanşării acestora. În acest sens se pot delimita două categorii de măsuri: preventive şi curative sau de ameliorare.
Măsurile preventive urmăresc preîntâmpinarea producerii alunecărilor. Dintre acestea cităm: menţinerea învelişului vegetal pe versanţii înclinaţi; raţionalizarea păşunatului sau interzicerea acestuia pe pantele care indică alunecări în pregătire; practicarea arăturilor în sensul curbelor de nivel; uscarea argilei prin drenări de suprafaţă şi subterane, prin intermediul cărora apa să fie evacuată în afara regiunii cu potenţial de alunecare; modificarea naturii argilelor, prin injectări cu diferiţi lianţi.
Măsuri curative se aplică în situaţiile când alunecările s-au declanşat şi acţiunea lor trebuie limitată sau împiedicată. Ca primă măsură se impune captarea surselor de umezire a argilelor (izvoare, pânze de ape freatice) şi dirijarea lor dincolo de perimetrul zonei afectată de alunecări. Printr-o astfel de intervenţie, argilele încep să se usuce şi procesul de alunecare poate fi oprit. Numai după o asemenea măsură urmează şi amplasarea de ziduri sau diguri din beton, care să fie montate cu o talpă cât mai adancă în sol, concomitent cu împădurirea versanţilor şi interzicerea păşunatului.
[modifică] Relieful nisipos
Nisipul este o rocă detritică, necimentată, marea mobilitate şi permeabilitate fiind proprietăţile ei specifice. Nisipurile predominant cuarţifere au o mare mobilitate, pe când cele care conţin minerale diverse, pot forma un fel de liant (nisipuri micacee, feldspatice). În ultimul caz, ele pot fi modelate de şiroire, alunecări superficiale. Dacă nisipul nu conţine liant el este afectat de creeping sau spulberat de vânt. Apele din precipitaţiile atmosferice se infiltrează repede în masa nisipurilor, pătrunzând până la stratele de roci impermeabile. De aceea modelarea reliefului se face într-o măsură mică prin intermediul apelor curgătoare.
Aspectele cele mai variate şi tipice ale reliefului nisipos se întâlnesc în regiunile cu climat arid şi semiarid, şi în special în cadrul regiunilor deşertice, care oferă cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea acestei morfologii. A doua categorie de regiuni cu relief nisipos o constituie zonele de ţărmuri marine şi lacustre, în lungul cărora se dezvoltă o plajă. Urmează câmpiile acumulative, văile largi ale marilor râuri, cât şi unele zone unde nisipurile au fost scoase la zi de eroziunea apelor curgătoare.
În România cele mai frecvente orizonturi de nisipuri apar în Oltenia, Câmpia Vestică, lunca Dunării, litoralul Mării Negre.
[modifică] Forme de relief pe nisip
Pe nisip se dezvoltă un relief, în general instabil, cu linii şterse sau estompate, forme plate, cu pante mult reduse. Unde există nisipuri pure şi deci permeabile, apar văi seci, care numai în cazul căderii de precipitaţii atmosferice foarte bogate, prezintă apa în albiile lor. Dacă fundul văilor atinge, datorită adâncirii râurilor o rocă impermeabilă atunci reţinerea apei în albii este de durată sau chiar permanentă. În profil transversal văile sunt foarte lărgite, versanţii lini având poalele înecate cu material nisipos alunecat din părţile superioare. Profilele longitudinale ale văilor nu prezintă rupturi de pantă decât în cazul când se intersectează şi alte roci mai rezistente (gresii, marne).
În nisipuri apar concreţiuni cu formă sferică, denumite trovanţi, iar popular balatruci, dimensiunile lor ajungând la peste 1m în diametru, având o rezistenţă destul de mare, asemănătoare cu cea a gresiilor. Se găsesc în Dealul Feleacului – Cluj, la Costeşti – Vâlcea.
Nisipurile cuarţoase curate, prin mobilitatea lor mare permit alunecarea particulelor unele peste altele, creepingul fiind în acest caz un proces de modelare principal. Pentru nisipurile argiloase procesele care le modelează sunt solifluxiunea şi şiroirea. Când nisipurile cuprind în amestec şi pietrişuri, prin acţiunea şiroirii se formează piramide de pământ sau piramide coafate.
O trăsătură morfologică a nisipurilor o creează şi dunele, tipice pentru regiunile deşertice, unde vântul este agentul modelator de bază. Dunele mai sunt prezente şi în diferite părţi ale Globului, în lungul marilor râuri, pe ţărmurile mărilor şi lacurilor, acolo unde sunt nisipuri în stare de mobilitate sau există o vegetaţie săracă, specifică stepelor bântuite de vânturi.
Pe nisipuri se formează periodic o structură cu aspect ondulatoriu, constituită din creste paralele şi regulat distanţate. Aceste forme, denumite ripple-marks, se întâlnesc pe nisipurile plajelor şi în deşerturi; apar datorită acţiunii unui curent de aer sau de apă. Se pot distinge ripple-marks-uri asimetrice (produse de curenţii cu viteză şi direcţie oscilantă) şi simetrice (curenţii au viteză şi direcţii constante).
[modifică] Relieful dezvoltat pe loess
Loessul constituie o rocă detritică, alcătuită din particule foarte fine, cu dimensiuni de ordinul zecimilor şi sutimilor de milimetru, prezentându-se în stare uscată sub aspectul unei roci prăfoase, uşor cimentată, cu structură afânată. Datorită culorii sale brun-roscată-galbuie, loessul a primit denumirea şi de pământ galben.
Termenul de loess sau löss este german (löse), în traducere explicativă însemnând material sfărâmicios şi afânat, care se desface uşor. Mineralogic este alcătuit din cuarţ, argilă, calcar. În masa lui se afla goluri verticale denumite cornevine, considerate urme ale rădăcinilor plantelor ierboase .
Este o formaţiune specifică pliocenului, cu origine controversată:
- eoliană (prin acţiunea vântului, care transportă praful fin până la distanţe mari)
- deluvială (acţiunea apelor curgătoare, care au rol important în transportarea şi acumularea lui)
- pedologică sau eluvială (datorită prefacerilor pe care le suferă o scoarţă de alterare de tip eluvial, de pe cumpenele de ape şi versanţii cu înclinări mici)
- fluvio-glaciară (din acumulările fluvio-glaciare de la periferia calotelor de gheaţă, unde au acţionat intens apele provenite din topirea gheţarilor)
Ţinând seama de geneza diversificată, loessul se clasifică în următoarele tipuri:
- eolian, existent în general de-a lungul văilor, pe terase şi pe versanţi
- aluvial situat în cadrul văilor propriu-zise şi pe unele terase mai vechi
- fluvio-glaciar situat în zonele marilor câmpii deltaice şi fluvio-glaciare
- deluvial existent în regiuni de câmpii piemontane, câmpii joase, depresiuni, văi mult lărgite
- proluvial întâlnit în perimetrul conurilor de dejecţie
- eluvial pe sectoarele cumpenelor de ape, suprafeţele şi versanţii cu înclinare slabă
Aproape fiecare din tipurile genetice de loess prezintă caractere proprii, care pot fi puse în evidenţă pe baza analizelor complexe (mineralogice, granulometrice), aceste trăsături specifice fiind rezultatul condiţiilor distincte în care a avut loc formarea lor, dar şi prefacerilor suferite ulterior depunerii. Din acest punct de vedere, se disting:
- loessul primar sau propriu-zis
- loessul secundar - prezintă aceeaşi structură şi alcătuire fizico-mecanică ca şi loessul tipic, deosebirea constând în gradul de stratificare şi în faptul că este mai puţin omogen în privinţa alcătuirii litologice; de asemenea conţine numeroase forme fosile şi în special moluşte de apă dulce
- loessul remaniat (restratificat)
- loessul degradat sau levigat rezultă din alterarea părţii lui superioare, datorită proceselor de solificare, şi în mod deosebit dizolvării carbonaţilor; are o culoare galben-rosiatică din cauza oxidării fierului sau negricioasă, datorită humusului provenit din levigarea solului de deasupra; se caracterizează prin conţinut mai ridicat de argilă, plasticitate mai mare şi porozitate mai redusă;
- 1. depozitele loessoide nu reprezintă un loess propriu-zis tipic, ci materiale mult asemănătoare acestuia, bogat carbonatate, conţinând particule fine, prăfoase, de elemente argiloase, argila nisipoasă loessoidă şi nisip loessoid, fosile de apă dulce şi resturi de vegetaţie;
- 2. lehmurile sunt depozite care au rezultat prin dizolvarea carbonatului de calciu şi îmbogăţirea în oxizi de fier;
- 3. luturile loessoide constituie depozite stratificate aluviale sau lacustre, cu un bogat conţinut de nisipuri;
Din datele prezentate se constată ca loessul trebuie considerat ca o rocă a cărei transformare se desfăşoară continuu şi rapid, atât pe cale fizică unde participă intens şi procesele de sufoziune şi tasare, cât şi pe cale chimică, biologică. Porozitatea şi structura prăfoasă sunt caracteristice pentru aproape toate tipurile de loessuri şi depozite loessoide, acestea făcându-l să fie foarte rezistent în fata eroziunii. Loessul absoarbe apa cu multă uşurinţă, circulaţia acesteia fiind favorizată de marea densitate a canalelor şi porilor.
De la cele trei elemente componente de bază ale sale, cuarţ, argilă, calcar, loessul a împrumutat anumite însuşiri, care sunt deosebit de importante pentru geneza şi evoluţia formelor de relief.
Astfel cuarţul, prezent sub forma de nisip, contribuie la ridicarea gradului de permeabilitate.
Argila prin absorbţie de apă, măreşte volumul rocii, reduce spaţiile capilare şi permeabilitatea, cimentează uşor loessul şi îl face să reziste la eroziune.
Cel de al treilea element, CO3Ca îi dă loessului o accentuată solubilitate, dizolvările produse creând spaţii libere în rocă.
Pentru geneza şi evoluţia reliefului dezvoltat pe loess, prezintă importanţă în mod deosebit două procese – sufoziunea şi tasarea. În România loessul şi depozitele loessoide se întâlnesc în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest.
[modifică] Forme de relief pe loess<text>
Relieful dezvoltat pe loess prezintă forme destul de variate, dar de dimensiuni reduse şi puţin rezistente în timp. Apele curgătoare se adâncesc repede, săpând văi strâmte şi adânci de tipul cheilor, ai căror versanţi se prăbuşesc şi se surpă vertical. Asemenea văi se întâlnesc frecvent în China, iar la noi în Dobrogea. Desprinderea verticală sub formă de felii a loessului este o caracteristică distinctă pentru morfologie, ca de altfel şi prăbuşirea în trepte. Aceste prăbuşiri apar nu numai în cadrul versanţilor văii, ci şi în cadrul interfluviilor şi pe fruntea câmpurilor, acolo unde se deschid râpe. Sufoziunea şi tasarea sunt cauze principale ale producerii treptelor de prăbuşire.
Circulaţia lesnicioasă a apei în loess, determina levigarea şi deplasarea CO3Ca către baza rocii, mai umedă şi mai puţin permeabilă, favorizând apariţia unor concreţiuni calcaroase denumite păpuşi de loess sau broboane.
Ca rezultat al sufoziunii urmată de tasare, pe loess iau naştere mici excavaţii închise având contururi circulare sau ovale denumite crovuri sau găvane. Aceste forme sunt frecvente pe interfluviile acoperite cu loess din Câmpia Română, Dobrogea şi Banat. Lărgirea şi adâncirea continuă a crovurilor şi găvanelor, conduce cu timpul la formarea unor spaţii depresionare de dimensiuni mari, denumite padine. În cadrul lor se stabilesc aşezări, pâlcuri de pădure şi o vegetaţie ierboasă mai abundentă, fiind asemănătoare unor mici „oaze” pe întinsul zonelor de stepă.
Procesul de sufoziune creează la suprafaţă o pâlnie de sufoziune, continuată adânc cu un canal vertical, îngust, care străbate depozitul de loess pe toată grosimea lui. Datorită îngemănării pâlniilor se formează râpe de sufoziune, delimitate de versanţi abrupţi, închise la cele două extremităţi. Către obârşiile lor, râpele de sufoziune au legături prin hrube subterane cu alte pâlnii de sufoziune.
În loess şi depozite loessoide, din cauza umectării intense, se pot produce unele alunecări superficiale, mai ales atunci când apa de infiltraţie se opreşte în baza loessului, unde întâlneşte o rocă impermeabilă.
Datorită şiroirii pe versanţii de loess cu o structură mai compactă, se pot forma piramide sau coloane. Aceste forme, fiind destul de fragile, se distrug repede, în special după ploile abundente şi intense, cât şi în urma topirii zăpezilor.
[modifică] Relieful carstic
Totalitatea proceselor legate de circulaţia apei în roci solubile (calcar, dolomit, gips, sare) şi formele de relief la care dau naştere (de suprafaţă şi de adâncime) conturează noţiunea de carst. Acesta a fost studiat iniţial în Podişul Karst din Slovenia, termenul de karst indicând piatra sau stanca de calcar şi fenomenele grefate pe ea.
[modifică] Procesele şi condiţiile dezvoltării carstului
Apariţia şi dezvoltarea carstului sunt condiţionate de trei procese principale: coroziunea (dizolvarea sau disoluţia) apare ca proces principal, datorându-se apei şi bioxidului de carbon; eroziunea, prin scurgerea laminară sau turbulentă (evorsiune, turbionare, marmitaj) şi alterarea biochimică ce degajă acizi (azotic, sulfuric, fulvic).
În ceea ce priveşte condiţiile de carstificare, ele sunt de mai multe categorii.
a) Condiţii litologo-structurale includ: existenţa unor roci carstificabile (calcar, dolomite, cretă, gips, sare); solubilitatea rocii; puritatea, grosimea şi gradul de tectonizare al rocilor; structura; prezenţa sau absenţa unor formaţiuni detritice acoperitoare.
b) Condiţii hidrologice se refera la sursele care pot furniza apa, CO2 şi diferiţi acizi (apele ascendente, atmosfera, procesele biochimice, descompunerea resturilor organice). Apele ţinuturilor reci conţin mult CO2, fiind de 4 ori mai agresive decât cele din zona temperată. Totuşi în zonele temperată, mediteraneeană, precum şi cele subtropicală şi tropicală umede carstul se dezvoltă intens. Aici litiera prin descompunere generează diferiţi acizi care accelerează efectul coroziv.
c) Condiţiile morfologice facilitează sau diminuează intensitatea carstificarii prin: declivitatea pantelor, densitatea fragmentării, energia reliefului, expoziţia versanţilor.
d) Condiţiile climatice, fitogeografice şi omul constituie alte grupe de factori care influenţează carstificarea.
Izvoarele carstice sunt alimentate din: precipitaţii, cursuri autohtone şi alohtone, apă acumulată în golurile carstice. După specificul alimentării şi funcţionarii, se grupează în: efemere, periodice şi permanente.
a)Izvoarele efemere (ocazionale) functionează după ploi sau după topirea zăpezii şi sunt caracteristice carstului superficial.
b)Izvoarele periodice (cu sifonaj, intermitente) se caracterizează prin erupţii ale apei şi se subîmpart în: izbucuri şi estavele.
- izbucurile au la baza principiul sifonajului. În golurile carstice se acumulează apă până la un anumit nivel (de evacuare); de la acesta izvorul prezintă scurgere până când apa atinge nivelul de oprire, în golul carstic pătrunzând aer; se întâlnesc la Călugări (lângă Vaşcău), Bujor (Munţii Apuseni) şi Bigar (Munţii Banatului).
- estavelele funcţionează alternativ ca ponor (când apa este puţină, apele de suprafaţă se scurg prin fisuri în subteran) şi ca izbuc, când apa este multă şi debuşează pe orificiul fostului ponor, la suprafaţă, sub formă de izvor. La noi sunt cunoscute estavelele Ponoare (Podişul Mehedinţi) şi Ţarina (Podişul Vaşcăului).
c)Izvoarele permanente sunt legate de zona de profunzime. În cadrul lor se disting:
- izvoarele voclusiene sunt ascendente şi cu debit bogat, ca Vaucluse din Franţa, ce generează râul Sorg;
- izvoare submarine, alimentate din râuri ce pornesc din regiunile muntoase şi care debuşează sub nivelul mării; sunt larg răspândite pe ţărmul adriatic, în Peloponez şi Argolida (Grecia); prezenţa lor schimbă culoarea şi compoziţia apei şi produc bolboroseli;
- morile de mare sunt tipice pentru ţărmul dalmatic, în insule din Marea Egee. Apele dulci, ascendente, utilizând liniile de fisurare, antrenează şi pe cele marine care pătrund aici pe principiul atracţiei în goluri, şi amestecate ies la zi, sau ceva sub nivelul mării, sub forma de vârtejuri de mare presiune, ca ape salmastre.
[modifică] Exocarstul
Pe suprafaţa terenurilor calcaroase, îndeosebi atunci când sunt lipsite de o cuvertură de sol şi vegetaţie, pot fi întâlnite numeroase forme, începând cu cele mai mici, cu aspect de rigole sau caneluri şi terminând cu depresiuni întinse de ordinul kilometrilor pătraţi.
a)Lapiezurile sunt forme carstice elementare cu aspect de şănţuleţe (brazde) sau microdepresiuni (găuri) rezultate în urma coroziunii calcarului de către apa încărcată cu CO2 şi cu alţi acizi (humici, de regulă). Dimensiunile lor sunt de ordinul centimetrilor şi decimetrilor. În mod obişnuit sunt grupate şi intersectate între ele formând „câmpuri de lapiezuri”. Astfel de câmpuri apar în Munţii Vâlcan, Mehedinţi, Aninei, Locvei, Bihorului, Pădurea Craiului.
b)Dolinele sunt forme depresionare cu aspect circular sau oval, cu diametrul de ordinul metrilor şi zecilor de metri şi adâncimi de 2-4 – 50 m; sunt formate prin procese de dizolvare şi/sau prăbuşire în masa unor roci carstice; au fundul legat de un aven sau horn (comunicând cu reţeaua carstică subterană) sau umplut cu depozite coluviale argiloase (terra rossa în unele cazuri).
Fundul lor plat este acoperit cu argile de decalcificare. În dolinele în care materialele care pavează fundul sunt impermeabile se formează lacuri permanente sau temporare (Iezerul Ighiel din Munţii Trascău; Tăul lui Ghib din Munţii Codru Moma).
Dacă sunt puţin adâncite, cu versanţii estompaţi se numesc doline-farfurii; când canalul de drenare a apei este evident se numesc pâlnii carstice. Spre deosebire de primele, care apar îndeosebi datorită coroziunii superficiale, la secundele se conjugă procesele de coroziune cu cele de eroziune şi tasare. Dolinele de prăbuşire sau microavenele apar prin intervenţia în plus a proceselor gravitaţionale; acestea au pereţii abrupţi.
Cele mai mari doline din carstul romanesc se găsesc în Munţii Mehedinţi: Crovu Madvedului (diametrul 1000m, adâncimea 170m) şi Crovu Mare (diametru 500m şi adâncimea 150m).
c) „Orgile” geologice reprezintă „goluri” carstice de formă conică sau cilindrică, rezultate în urma lărgirii prin eroziune-coroziune, a liniilor rupturale sau a suprafeţelor de stratificaţie. Aceste „goluri”, după formare se umplu cu materiale necoezive, din scoarţa de alterare sau cuvertura de sol. De regulă, nu au reflectare în relief, fiind distinse numai în cadrul aflorimentelor. Diametrul lor este de câţiva metri.
d)Uvalele sunt forme depresionare, ovale sau circulare, cu dimensiuni de zeci şi sute de metri, formate din unirea mai multor doline. La cele puţin evoluate fundul este vălurit; la cele evoluate este neted, trecerea spre versanţi făcându-se prin trene proluviale sau de grohotiş. În cadrul lor pot debuşa izvoare, pot funcţiona estavele. La noi în ţară se întâlnesc în Munţii Apuseni, Munţii Mehedinţi şi Munţii Banatului.
e)Poliile reprezintă formele depresionare cele mai evoluate şi pot fi: alungite, rotunde, ovale sau neregulate; dimensiunile variază de la câteva sute de metri la câţiva zeci de km; sunt delimitate de versanţi abrupţi, având un fund plat, acoperit de aluviuni, în care s-au adâncit organisme fluviatile a căror apă dispare în ponoare (unele polii pot adăposti şi lacuri). La noi în ţară sunt cunoscute poliile Poiana Albă din Munţii Curmăturii, Beletina din Munţii Mehedinţi. La contactul calcarului cu alte roci s-a format polia Zatonul din Podişul Mehedinţi.
Din punct de vedere genetic sunt distinse 5 tipuri principale:
- 1. polii tectonice – dezvoltate pe sinclinale, grabene sau sisteme de linii rupturale;
- 2. polii de sufoziune - care se dezvoltă prin evacuarea fizico-chimică a calcarului, de obicei tectonizat;
- 3. polii rezultate prin îngemănarea uvalelor sau a dolinelor mari – au aspect lobat; sunt mai mici ca celelalte şi au fundul vălurit;
4. poliile de prăbuşire – care apar prin prăbuşirea tavanului unor peşteri;
5. polii cu origine complexă;
f)Avenele sunt nişte puţuri, de diferite dimensiuni, care comunică în partea inferioară cu o peşteră sau o galerie subterană. După geneză se diferenţiază avene : de coroziune şi eroziune, tectonice şi de prăbuşire. Au adâncimi foarte mari: Izvorul Tauşoarelor (415m), Avenul din Stanul Foncii (325m).
g)Văile şi râurile carstice După lungimea văilor şi stadiul de evoluţie se pot distinge următoarele tipuri de văi în carst: oarbe, chei, defilee şi canioane. Văile oarbe se termină spre avale, la baza unui abrupt, după care se continuă cu un sistem de galerii polietajate. Deasupra acestora se pot observa trepte antitetice. Cheile sunt văi înguste, adânci, cu fundul integral acoperit de apă. Ex: Cheile Râmneţilor (Munţii Trascău), Cheile Nerei, Cheile Bicazului. Când sunt mai largi şi mai alungite se numesc defilee. În cadrul lor apar sectoare de luncă şi terase înguste (defileul Dunării, Oltului). Canioanele sunt văi adânci, cu versanţi terasaţi cu umeri litologici sau trepte structurale (canionul Colorado). Cursurile alohtone ca şi cele autohtone, când traversează o zonă carstică, pot pierde parţial sau integral apa; iau naştere văile seci sau aproape seci – sohodolurile. Pe ele, de regulă apa se scurge numai în timpul averselor sau al topirii zăpezilor (exemplu: văile Sohodol – afluent al Tismanei, Runcu – Oltenia de nord; Roşia – Munţii Apuseni). De asemenea în cazul formarii cheilor prin prăbuşiri pot rămâne poduri naturale şi arcade. Podurile naturale (Ponoare din Podişul Mehedinţi) se dezvoltă de-a lungul văilor, iar arcadele (cele din cheile Hasdatelor) apar pe fostele galerii.
[modifică] Endocarstul
Endocarstul este o formă carstică de adâncime. Ajunse pe diferite căi în interiorul masivelor calcaroase, apele exercită o triplă actiune asupra rocilor carstificabile: eroziune-coroziune, transport şi depunere-concreţionare.
Peşterile sunt cavităţi naturale de dimensiuni relativ mari.
După existenţa şi circulaţia apei există: peşteri cu apă (râuri, lacuri); mixte (cu şi fără apă); receptoare (care deţin sub formă de lacuri, apa primită prin percolaţie); debitoare (care evacuează apa primită); receptoare-debitoare (care primesc şi cedează apa).
După poziţia gurii peşterii faţă de restul cavitaţii se disting peşteri: descendente, ascendente şi orizontale.
După temperatura aerului din ele, pot fi întâlnite peşteri: calde (cele ascendente) şi reci (cele descendente).
După căile de comunicaţie cu exteriorul există peşteri: cu o gură, cu două guri (cu dublă aeraţie) şi cu mai multe guri (poliaerate).
În cadrul tuturor peşterilor se dezvoltă diferite forme endocarstice. Genetic şi evolutiv distingem trei grupe principale: de eroziune şi coroziune; de precipitare chimică şi acumulare şi erozivo-acumulative sau mixte.
Formele de eroziune şi coroziune rezultă în urma antagonismului permanent dintre rocă şi apă, materializat prin sculptarea primeia. Apar astfel galeriile, coridoarele şi diverticolele. În cadrul galeriilor se dezvoltă porţiuni lărgite denumite săli. Scurgerea turbulentă sculptează excavaţii circulare sau ovale denumite marmite de fund, respectiv, laterale. Nivelele de marmitaj se extind sub forma unor terase în rocă. Pe pereţii, tavanul şi patul peşterilor pot fi întâlnite lapiezuri, forme concoidale (linguriţele şi farfurioarele turbionare), striuri de frecare.
Formele de precipitare chimică şi acumulare dau o gamă deosebit de complexă şi de variată; cea mai mare parte se datorează acumulării calciului şi aragonitului.
Formele de tavan. La baza rupturilor fine apar ţevişoare albe, ce gravitează pe tavan, denumite stilotite („macaroane” sau „stalactite pai”); evoluţia lor duce la apariţia unor forme conice, cu sifon denumite stalactite. Stalactitele cu desfăşurare înclinată, datorită curenţilor de aer care au influenţat direcţia precipitării se numesc anemolite. Tot pe tavan mai pot apărea depuneri de calcit sub forma unor mici creste, denumite filonete din calcit- sunt de culoare albă şi apar ca nişte vinişoare pe fondul cenuşiu al calcarelor. Tot pe tavan se formează draperii- formaţiuni calcaroase, formate pe linia unor fracturi; pot atinge dimensiuni de ordinul metrilor; micromorfologia sub forma de văluri îi este caracteristică.
Formele de perete (parietale) îmbracă aspecte felurite. Se disting: vălurile – scurgeri alcătuite din calciu alb, pur sau calcit şi argila iluvială roşcată sau din aragonit. Ele se unesc cu formele conice ce cresc pe podea (stalagmitele), generând coloane văl. Partea periferică a vălurilor poate prezenta mici cupe (cu cristale albe din calcit) denumite odontolite.
Formele de podea, între care cea mai obişnuită este stalagmita, cu aspect conic, lipsită de sifon, dezvoltată sub o stalactită. Îngroşarea şi alungirea stalagmitei dă domul stalagmitic sau stalgnatul.
Cu timpul stalactitele şi stalagmitele se unesc formând coloane.
La noi în ţară se cunosc peste 8000 de peşteri. Cele mai lungi peşteri din ţară sunt: Peştera Vântului din Munţii Pădurea Craiului (31.338m), urmată de Peştera Topolniţa din Podişul Mehedinţi (20.500m).
