Carst
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Relieful carstic Totalitatea proceselor legate de circulaţia apei în roci solubile (calcar, dolomit, gips, sare) şi formele de relief la care dau naştere (de suprafaţă şi de adâncime) conturează noţiunea de carst. Acesta a fost studiat iniţial în Podişul Karst din Slovenia, termenul de karst indicând piatra sau stanca de calcar şi fenomenele grefate pe ea.
[modifică] Condiţii de formare
Procesele şi condiţiile dezvoltării carstului Apariţia şi dezvoltarea carstului sunt condiţionate de trei procese principale: coroziunea (dizolvarea sau disoluţia) apare ca proces principal, datorându-se apei şi bioxidului de carbon; eroziunea, prin scurgerea laminară sau turbulentă (evorsiune, turbionare, marmitaj) şi alterarea biochimică ce degajă acizi (azotic, sulfuric, fulvic).
În ceea ce priveşte condiţiile de carstificare, ele sunt de mai multe categorii.
a) Condiţii litologo-structurale includ: existenţa unor roci carstificabile (calcar, dolomite, cretă, gips, sare); solubilitatea rocii; puritatea, grosimea şi gradul de tectonizare al rocilor; structura; prezenţa sau absenţa unor formaţiuni detritice acoperitoare.
b) Condiţii hidrologice se refera la sursele care pot furniza apa, CO2 şi diferiţi acizi (apele ascendente, atmosfera, procesele biochimice, descompunerea resturilor organice). Apele ţinuturilor reci conţin mult CO2, fiind de 4 ori mai agresive decât cele din zona temperată. Totuşi în zonele temperată, mediteraneeană, precum şi cele subtropicală şi tropicală umede carstul se dezvoltă intens. Aici litiera prin descompunere generează diferiţi acizi care accelerează efectul coroziv.
c) Condiţiile morfologice facilitează sau diminuează intensitatea carstificarii prin: declivitatea pantelor, densitatea fragmentării, energia reliefului, expoziţia versanţilor.
d) Condiţiile climatice, fitogeografice şi omul constituie alte grupe de factori care influenţează carstificarea.
[modifică] Sursa de apă
Izvoarele carstice sunt alimentate din: precipitaţii, cursuri autohtone şi alohtone, apă acumulată în golurile carstice. După specificul alimentării şi funcţionarii, se grupează în: efemere, periodice şi permanente.
a)Izvoarele efemere (ocazionale) functionează după ploi sau după topirea zăpezii şi sunt caracteristice carstului superficial.
b)Izvoarele periodice (cu sifonaj, intermitente) se caracterizează prin erupţii ale apei şi se subîmpart în: izbucuri şi estavele.
- izbucurile au la baza principiul sifonajului. În golurile carstice se acumulează apă până la un anumit nivel (de evacuare); de la acesta izvorul prezintă scurgere până când apa atinge nivelul de oprire, în golul carstic pătrunzând aer; se întâlnesc la Călugări (lângă Vaşcău), Bujor (Munţii Apuseni) şi Bigar (Munţii Banatului).
- estavelele funcţionează alternativ ca ponor (când apa este puţină, apele de suprafaţă se scurg prin fisuri în subteran) şi ca izbuc, când apa este multă şi debuşează pe orificiul fostului ponor, la suprafaţă, sub formă de izvor. La noi sunt cunoscute estavelele Ponoare (Podişul Mehedinţi) şi Ţarina (Podişul Vaşcăului).
c)Izvoarele permanente sunt legate de zona de profunzime. În cadrul lor se disting:
- izvoarele voclusiene sunt ascendente şi cu debit bogat, ca Vaucluse din Franţa, ce generează râul Sorg;
- izvoare submarine, alimentate din râuri ce pornesc din regiunile muntoase şi care debuşează sub nivelul mării; sunt larg răspândite pe ţărmul adriatic, în Peloponez şi Argolida (Grecia); prezenţa lor schimbă culoarea şi compoziţia apei şi produc bolboroseli;
- morile de mare sunt tipice pentru ţărmul dalmatic, în insule din Marea Egee. Apele dulci, ascendente, utilizând liniile de fisurare, antrenează şi pe cele marine care pătrund aici pe principiul atracţiei în goluri, şi amestecate ies la zi, sau ceva sub nivelul mării, sub forma de vârtejuri de mare presiune, ca ape salmastre.
