Oltenia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic. (Vezi Wikipedia:Verificabilitate)

Oltenia, vechea provincie romană Dacia Malvensis, este teritoriul din sud-vestul României străbatut de râul Olt, delimitat de Dunăre la sud şi vest, de Carpaţii Meridionali la nord şi limesul roman (Turnu Măgurele, Roşiori, Piteşti, Curtea de Argeş)la est.

Cuprins 1 Judeţe în Oltenia 2 Oraşe din Oltenia 3 Istorie 4 Stema Olteniei

[modifică] Judeţe în Oltenia

• Judeţul Dolj
• Judeţul Gorj
• Judeţul Mehedinţi
• Judeţul Olt
• Judeţul Vâlcea

[modifică] Oraşe din Oltenia

Oraş	Judeţ	Populaţie
1 Craiova Capitala Olteniei, capitală judeţ	Dolj	304.142
2 Râmnicu Vâlcea capitală judeţ	Vâlcea	107.656
3 Drobeta Turnu-Severin port la Dunăre,capitală judeţ	Mehedinţi	104.035
4 Târgu Jiu capitală judeţ	Gorj	96.562
5 Slatina capitală judeţ	Olt	79.171
6 Caracal	Olt	34.603
7 Motru	Gorj	25.860
8 Balş	Olt	23.147
9 Drăgăşani podgorii	Vâlcea	22.499
10 Băileşti	Dolj	22.231
11 Corabia port la Dunăre	Olt	21.932
12 Calafat port la Dunăre	Dolj	21.227
13 Filiaşi	Dolj	20.159
14 Scorniceşti	Olt	13.751
15 Drăgăneşti-Olt	Olt	13.181
16 Dăbuleni podgorii	Dolj	13.052
17 Orşova port la Dunăre	Mehedinţi	12.967
18 Rovinari	Gorj	12.603
19 Strehaia	Mehedinţi	12.564
20 Bumbeşti-Jiu	Gorj	11.882
21 Târgu Cărbuneşti	Gorj	9.338
22 Călimăneşti-Căciulata Cozia turism	Vâlcea	8.923
23 Segarcea podgorii	Dolj	8.704
24 Turceni	Gorj	8.550
25 Brezoi	Vâlcea	7.589
26 Tismana turism	Gorj	7.578
27 Horezu	Vâlcea	7.446
28 Vânju Mare	Mehedinţi	7.074
29 Piatra Olt	Olt	6.583
30 Novaci	Gorj	6.151
31 Baia de Aramă	Mehedinţi	5.724
32 Ţicleni	Gorj	5.205
33 Băile Olăneşti turism	Vâlcea	4.814
34 Bechet port la Dunăre	Dolj	4.506
35 Ocnele Mari turism	Vâlcea	3.591
36 Băile Govora turism	Vâlcea	3.147
37 Bălceşti	Vâlcea
38 Berbeşti	Vâlcea
39 Băbeni	Vâlcea
40 Potcoava	Olt

[modifică] Istorie

Oltenia nu este o diviziune în sensul politic, nu a existat un regat medieval al Olteniei.Ea este o regiune istorică, în interiorul României, o regiune cu un rol determinant în latinitatea,independenţa şi unitatea poporului român şi care a constituit unul din leagănele civilizaţiei daco-romane şi romaneşti.

Pe teritoriul Olteniei locuiau, înainte de cucerirea romană, mai multe triburi geto-dace: pelii(Pelendava), sucii(Sucidava) , burii(Buridava), la cazanele Dunării era un alt trib şi este posibil să fi fost şi alte triburi sau reprezentanţi ai altor triburi în regiune.

Dar momentul de început al Olteniei ca regiune cu o notă distinctă este constituit de cucerirea romană. Oltenia este particularizată de restul României doar prin structura populaţiei, caracterizată printr-un grad de latinitate mult mai profund decât în restul regiunilor istorice.

Fapt evidenţiat de considerente istorice ce derivă din poziţia strategică aleasă de romani pentru colonizare. Vechea provincie romană Dacia Malvensis era o adevarată citadelă naturală, un vast teritoriu, de formă, aproximativ dreptunghiulară, străjuit de Dunare la sud, de Carpaţi la nord şi vest, iar la est de impenetrabilele păduri ale Teleormanului, unele dintre cele mai întinse din spaţiul european,întinzându-se pe axul sud-nord, de la(Turnu-Măgurele) până la Piteşti(denumire ce evocă fugarii din calea năvălitorilor care penetrau Muntenia) , iar de la vest la est, din preajma Roşiorilor, până pe teritoriul Bucureştiului de astăzi. Oltenia având în colţul sud-vestic, Drobeta(Turnu-Severin),în colţul sud-estic era Turris(Turnu-Măgurele), la nord-est Turnu Roşu, iar la nord-vest crestele munţilor Vâlcan.În fapt, limesul roman de valuri de pământ construit la marginea acestor întinse păduri, limes ce unea cu aproximaţie localităţile de azi, Turnu Măgurele-Roşiorii de Vede-Piteşti-Curtea de Argeş stă la baza terasamentelor căii ferate ce taie de la nord la sud,teritoriul vechii Ţări Româneşti, lucru care se poate observa uşor şi azi în ciuda modificărilor făcute la terasamentele căii ferate. Pădurile Teleormanului au început sa fie defrişate masiv abia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi după Razboiul de indenpendenţă în vederea obţinerii de terenuri arabile necesare împroprietăririlor cu pământ.Până atunci, doar Mihai Viteazul îndrăznise să taie un drum de care prin pădurile Teleormanului care să scurteze drumul între Craiova şi Bucureşti,restul fiind defrişări minore, locale.

Dacia Malvensis, după dărâmarea podului de la Drobeta, de către Aurelian(după unii, chiar Hadrian) era o regiune în care se putea pătrunde doar prin patru intrări: dinspre Banat, prin culoarul Cernei străjuit de castrul roman de la Ad Mehadium, care a dat şi numele judeţului Mehedinţi deşi, în prezent, Mehadia face parte din judeţul Caraş-Severin, din Transilvania prin valea Jiului ,prin pasul Lainici, străjuit de castrul de la Ad Mutriam şi pe valea Oltului, prin pasul Turnu Roşu, străjuit de castrul de la Arutella. Defileul Lotrului devenind accesibil abia în secolul al-XX-lea. Spre est era doar un drum de munte terasat de legionarii romani, străjuit de coline impădurite, care pleca dintre localităţile de azi Curtea de Argeş şi Piteşti, bifurcând-se, în afara provinciei, spre Câmpulung şi spre sudul Munteniei.Această relativă izolare de restul lumii a oferit locuitorilor o anumită protecţie naturală în faţa năvălirilor; Oltenia, nefiind niciodată pe axul central al năvălirilor popoarelor migratoare, cum s-a întâmplat cu Moldova,o adevarată poartă de intrare a invaziilor venite din stepe, sau cu Muntenia şi Dobrogea, adevărate culoare de trecere a migratorilor spre Imperiu.La fel, Transilvania,era descoperită pe intinse porţiuni,spre nord-vest,liderii locali fiind obligaţi să-şi construiască cetăţi şi forturi de apărare în jurul fiecărei aşezări pe care o doreau ferită de atacurile năvălitorilor.

Explicabile sînt şi numeroasele ruine daco-romane păstrate într-o stare mult mai bună în Oltenia decât în Transilvania, ruinele castrelor de la Drobeta, dar în special cele de la Sucidava şi Pelendava sînt într-o stare mult mai bună decât cele de peste munţi.Ele par mai degrabă a fi fost lăsate în paragină şi folosite ca materie primă pentru construcţiile din jur(cazul Pelendavei,unde o parte a zidurilor a constituit sursa de piatra şi cărămidă pentru construirea bisericii, cum apare scris chiar în pisania mânăstirii Coşuna, construită chiar lângă castru).

În afara lor, s-au păstrat alte numeroase situri daco-romane : Romula, Rusidava, Buridava, Castra Nova, Ad Mehadium, Ad.Mutriam, Arutella, Drobeta ş.a. De remarcat faptul că Oltenia a continuat să fie în legătură directă cu Imperiul şi după retragerea aureliană,împăratul Constantin cel Mare construieşte un pod peste Dunare la Corabia, unde se vede şi azi pilonul capului de pod de pe malul românesc, situaţie similară cu cea a podului de la Drobeta. Drobeta, dintr-un punct strategic iniţial, devenise primul centru urban din Oltenia romană şi al treilea din Dacia, după Sarmisegetuza si Apullum. În timpul lui Hadrian (117-138) oraşul a fost declarat municipium (121), când populaţia atinsese 14.000 de locuitori, iar în timpul lui Septimiu Sever (193-211) a fost ridicat la rangul de colonia (193) ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei. O colonia era un oraş prosper, cu temple, basilici, un teatru, un forum, un port, bresle de mesteşugari.Împăraţii romani, chiar şi in timpul scindării imperiului au continuat să refacă şi să întreţină cetăţile de la Dunăre. Ultimul împărat care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Justinian (527-565), a adăugat şi el un turn Drobetei.

Descoperirile arheologice au evidenţiat că, din punct de vedere al circulaţiei monetare, Oltenia are o situaţie perfect similară diocezei Daciilor, în special începând cu al doilea deceniu al secolului al VI-lea, fiind deci integrată lumii romane,datorită în cea mai mare măsură, prezenţei unei foarte numerose populaţii de origine latină. Din studiul istoriei legiunilor romane, se poate observa ca veteranii legiunilor a-V-a Macedonica şi a-XIII-a Gemina sînt lăsaţi la vatră şi primesc ca plată a serviciilor militare, loturi agricole in Dacia Malvensis, Caracalla împroprietăreşte chiar şi legionarii altor legiuni romane.Se datorează şi garnizoanelor militare, emisiunile din capitală sunt aici mult mai frecvente decât în provincii.Din contră, Muntenia este un teritoriu barbar, în care pătrunderea de monedă are mai mult caracter accidental, iar evoluţiile sunt decorelate tendinţelor din Imperiu sau din Oltenia.

Această diferenţă poate fi ilustrată şi pe ceramică.În Oltenia (unde formele de tradiţie romană reprezintă peste 90% din ceramică), în mare măsură este încă imatură in Muntenia la Soldat Ghivan (pentru care doar circa două cincimi din forme au această origine) şi este doar iniţiată la Străuleşti (unde formele de sorginte carpică sunt cele mai caracterizante).

Numismatica concluzionează mult mai apăsat apartenenţa la Imperiul târziu; studiul ceramistic a subliniat mai mult recursul la forme rezolute, dar caracterul roman al Olteniei rezultă din ambele serii de studiu.Vârful descoperirilor de monedă de aur, în Oltenia, datează din deceniul 527-537, ceea ce reflectă efortul de consolidare a limes-ului roman(limita estică a Daciei Malvensis pe aliniamentul localităţilor de azi Turnu Măgurele-Roşiori-Piteşti-Curtea de Argeş). Acest context favorabil (inclusiv prin fluiditate monetară) este cel pentru care ar trebui să presupunem vârful activităţilor economice, inclusiv al activităţior meşteşugăreşti, deci inclusiv al producţiei ceramice de atelier. Oscilaţii semnificative în jos, pentru circulaţia monetară din Oltenia, sunt evidenţiate în legătură cu invaziile, alte evenimente militare, mai puţin cunscute din izvoare, par să se fi produs în 589/590, 593/594 şi 597/598. Având în vedere că aceste scăderi preced invaziile în imperiu, deducem că deşi Oltenia nu s-a aflat niciodată pe direcţia loviturii principale a popoarelor migratoare, ea nu a scăpat complet atenţiei migratorilor, care au dorit probabil să prevină loviturile laterale. Evidenţa numismatică olteană iluminează, indirect, situaţia strategică a Munteniei, care a fost teritoriu de pasaj la fiecare dintre aceste evenimente.

Un alt indiciu al latinizarii avansate, il constituie diferenţele de infăţişare ale oltenilor, mai bruneţi, cu debit verbal mult mai alert si gesticulari frecvente, colerici, expansivi, caracteristici moştenite direct de la colonizarea masivă cu legionari a unui teritoriu în care populaţia geto-dacă a fost redusă din diferite motive(razboaiele daco-romane, luarea în sclavie a multor barbaţi daci, migrarea unei părţi a bastinaşilor spre dacii liberi. De fapt, primii coloni au fost aşezaţi în Oltenia de către Traian chiar înainte de construirea podului de la Drobeta, erau cohorte auxiliare din Spania, legionarii au primit pământuri în jurul Drobetei, constituind o enclavă, un cap de pod,menit să înlesnească construirea în deplină securitate a podului de peste Dunare.

Acest ansamblu al descoperirilor masive de monedă romană, unelte agricole, fibule si ustensile de tot felul, arme, castre, sugerează ca în regiune, romanizarea a fost extrem de accentuată.

Un alt indiciu, este utilizarea frecventă a perfectului simplu în vorbirea populară, perfectul simplu fiind un timp al verbului specific doar limbilor de origine latină.

Urmarea directă a acestui proces şi al relativei protecţii naturale,regiune perfect aleasă de împaraţii Romei, a fost apariţia unor formaţiuni statale pe teritoriul fostei Dacii Malvensis(Oltenia): voievodatele lui Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcas care, odată unficate sub Litovoi, apar ca destul de puternice pentru a respinge invaziile maghiare dinspre munţi,care ocupaseră Transilvania şi a celor tătare dinspre est,care reuşiseră să ocupe în perioada lui Litovoi, toată zona de câmpie din Muntenia şi toată Moldova.

Litovoi(după moartea lui Seneslau), Bărbat, Thocomerius(Iancu) şi Basarab I, domneau deja peste un voievodat care cuprindea toate cele patru mici voievodate, rămânându-le sarcina întemeierii primului stat românesc independent si extinderii lui peste toata Muntenia. Şansa s-a ivit după victoria asupra armatei maghiare la Posada , luarea Câmpulungului din mâinile saşilor şi înstăpânirea peste teritoriile din Muntenia, sudul Moldovei şi al sudului Basarabiei care erau,intermitent, sub stăpânirea tătarilor.

In epoca medievală, Oltenia este parte integrantă din Ţara Românească, cele două familii, Basarabii şi Craioveştii, precum şi ramurile lor, dominând, aproape în totalitate, linia domnitorilor din Ţara Românească. Oltenia avea o notă distinctă în raportul puterii, prin Marea Bănie de Craiova,care constutia inima românismului în cele trei principate valahe.Regiunea era administrată de un ban. Craiova era capitala unei regiuni distincte, dar care era parte integrantă din Ţara Românească. Mulţi bani ai Craiovei sau familii importante din urbe, devenind domnitori doar în virtutea poziţiei pe care o ocupau în aparatul administrativ al Craiovei, cel mai bun exemplu este cazul familiei Bibescu care a dat pe ultimii doi domnitori din Ţara Românească, domnii, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei.

O perioadă deosebită în istoria Olteniei, o constituie secolul al-XVIII-lea, când teritoriul din dreapta Oltului, fără fâşia malului stâng al Oltului(considerată şi ea ,o perioadă, tot un fel de Oltenie istorică,în virtutea existenţei separate de trupul tării), este trecut,în urma tratatului de la Passarovitz,sub stăpânire austriacă.Situaţia era agravată şi pe fondul transformării teritoriilor româneşti în teatru de război între habsburgi, ruşi şi turci.Astfel, datorită tentativei Habsburgilor de a instaura în Oltenia o administraţie proprie, sprijinită militar şi transformarea ei, într-o provincie imperială, lucru pe care nici turcii nu-l reuşiseră pe parcursul mai multor sute de ani, se dezvoltă o puternică mişcare de revoltă, care a cuprins toate segmentele societăţii,de la ţărani şi micii meseriaşi, până la comercianţi,mica şi marea boierime.Nemulţumirea populaţiei era provocată de caracterul militar al exploatării, precum şi de colectarea veniturilor provinciilor în visteria curţii imperiale. Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, habsburgii eşuează în tentativa de a prelua puterea de facto în provincie, fapt care îi determină să părăsească Oltenia. Craiova devine,între 1735-1770, capitala unei regiuni cufundate în anarhie, fără o apartenenţă statală reală, în care haiduci ca Iancu Jianu,făceau legea. Pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Oltenia devine sălaşul unor celebri haiduci şi panduri din Oltenia.

In 1821, Oltenia este locul de plecare al primei revoluţii moderne, revoluţie care avea sa însemne pentru ţările române, trecerea de la perioada medievală la epoca modernă. Deşi revoluţia lui Tudor Vladimirescu reuşeşte doar să restabilească domniile pamântene, ea constituie un moment de cotitură în istoria noastră. Tot Oltenia a fost sălaşul în care care s-a dezvoltat revoluţia paşoptistă, Craiova fiind prima capitală a revoluţiei pe care o pregateau oamenii "Fraţiei": Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Cosatache Romanescu, Cristian Tell înainte de a duce revoluţia la Bucureşti.

Tudor Vladimirescu a fost primul care a purtat steagul României, steag conceput de cărturarul Petrache Poenarul fiu al Olteniei, iar la Râmnicu Vâlcea s-au auzit pentru prima dată acordurile melodiei compuse de Anton Pann, imnul "Deşteaptă-te române". Oltenia a fost deasemenea, un foarte puternic centru unionist.

Chiar şi după Unirea Principatelor,Oltenia continuă să fie regiunea cea mai fierbinte,în perioada războiului de independenţă, căci Oltenia devine, din nou,regiunea cel mai puternic implicată în război, trecerea Dunării de către armata română are loc la Corabia, iar teatrul principal de desfăşurare al ostilităţilor (Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin)era plasat în vecinătatea Olteniei, pe malul drept al Dunarii.Populaţia a sprijinit material în modul cel mai direct războiul,în special familiile celor plecaţi la război,trecând efectiv Dunărea cu care de provizii pentru armata română care nu strălucea deloc la acest capitol, fapt foarte rar întâlnit în istoria războaielor moderne.

Deşi începută în Moldova, răscoala de la 1907 atinge cote paroxistice în Oltenia,trupele de jandarmi şi militari nu sînt suficiente, doar folosirea, în premieră, a artileriei şi bombardarea unor sate (în special, Baileşti şi satele din jurul Slatinei) reuşesc să stopeze răsculaţii. În primul război mondial, au loc lupte crâncene în marginea localităţilor importante din Oltenia,când armata română se retrăgea spre Moldova.Lupte la care populaţia civilă nu a ezitat nici un moment sa intervină,la Podul Jiu(lângă Târgu Jiu),la Robăneşti(langa Craiova), în pădurile Strehareţului (Slatina) şi pe valea Oltului (în apropiere de Râmnicu Vâlcea. La Podul Jiu, populaţia(printre care Ecaterina Teodoroiu) a reuşit chiar să oprească coloana germană, până acestora le-au sosit întăriri.Situaţia nu s-a repetat şi în Muntenia unde oraşele, inclusiv Bucureştiul, au fost cedate fără luptă.

Odată cu realizarea României Mari,sămânţa plantată de Traian a rodit potrivit destinului harăzit. Din trunchiul viguros, dezvoltându-se ramurile românismului şi a României Mari.

[modifică] Stema Olteniei

În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturului Munteniei şi bourului moldovenesc şi simbolul Olteniei,el a fost introdus pe fond roşu, un leu încoronat ieşea dintr-o coroana antică şi o stea, totul din aur.

Din 1921 ea a capatat forma de azi,în cartierul al treilea, pe fond roşu, un leu ieşind dintr-un pod(podul de la Drobeta, ambele de aur).

• Stema României- guvern

Însă stema medievală a Olteniei era leul pe fond albastru, foarte apropiată de stema Universitaţii Craiova, desigur fără balon.

• Coroana din prima variantă simboliza originea oltenească a regalităţii din principatele vechiului regat(chiar şi în Moldova, Muşatinii,Ştefan cel Mare erau tot basarabi).Simbolistica stelei, din păcate, nu a fost explicată de realizatorii paşoptişti şi semnificaţia ei a rămas neclară.

• Podul de la Drobeta din varianta actuală evocă cucerirea romană, latinitatea.Dar leul nu mai are coroanele regalităţii.

• Emblema medievală era mai simplă, doar leul cu o spadă,dar pe fond albastru şi întors spre est,probabil direcţia de unde veneau păgânii.