Istoria Bosniei şi Herţegovinei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[modifică] Antichitate
Teritoriul actual al Bosniei-Herţegovina a fost locuit în antichitate de către triburile ilire. Statul roman a ocupat teritoriul actual în urma unor conflicte care au durat aproximativ trei secole. În mod cert teritoriul era cucerit de către Imperiu în timpul domniei lui Octavianus Augustus, la începutul primului secol al erei creştine. Teritoriul actual al Bosniei-Herţegovina a fost parte a provinciilor Iliricum şi Dalmaţia.
În perioada administraţiei romane, pe teritoriul celor două provincii a avut loc un proces intens de colonizare şi romanizare a populaţiei ilire. Există anumite teorii care susţin că mulţi dintre coloniştii stabiliţi în Dacia proveneau din aceste provincii (în special din Dalmaţia). În anul 395, când Imperiul roman a fost divizat între Imperiul de răsărit şi cel de apus, linia de demarcaţie dintre acestea trecea prin actualul teritoriu al Bosniei-Herţegovina.
Odată cu prăbuşirea autorităţii imperiale în occident şi cu slăbirea ei în răsărit, teritoriul este stăpânit succesiv de ostrogoţi, alani şi huni. În timpul domniei împăratului bizantin Justinian, teritoriul reintră pentru scurtă vreme sub autoritatea Imperiului de răsărit. În secolele VI-VII are loc sosirea în masă şi stabilirea slavilor. Slavii s-au stabilit în valuri succesive. Cele mai importante triburi au fost sârbii şi croaţii. Stabilirea slavilor în Bosnia a fost unul din primele elemente determinante ale istoriei acestui stat.
[modifică] Evul Mediu
Informaţiile despre Bosnia-Herţegovina în perioada secolelor VII - X sunt fragmentare şi adeseori contradictorii. Teritoriul era în afara controlului marilor state din epoca (Imperiul bizantin sau Imperiul lui Carol cel Mare) iar slavii nu au creat până în secolele IX-X formaţiuni statale de tip feudal. Populaţia locală era creştină şi poate fi presupus că şi slavii stabiliţi în Bosnia au fost creştinaţi în mod treptat.
Din toponimie se poate deduce faptul că pentru o perioadă îndelungată pe teritoriul Bosniei a supravieţuit o importantă populaţie vorbitoare de limbă latină: o regiune din estul Bosniei se numeşte Romanija, iar una dintre localităţi, Vlasenica. Acest fapt a determinat pe unii istorici care susţin teze neo-roesleriene (Noel Malcolm- A Short History of Bosnia) să propună Bosnia drept locul de formare al poporului român. În lipsa informaţiilor documentare, se poate presupune că populaţia de limbă latină a fost asimilata de către cea slavă. Un proces similar, documentat, a avut loc pe coasta Adriatică, pe teritoriul actual al Croaţiei.
În secolul al X-lea, odată cu formarea statelor feudale ale sârbilor şi croaţilor, Bosnia devine obiect de dispută între acestea.
După încorporarea Croaţiei în Regatul Ungariei în anul 1102, Bosnia-Herţegovina este revendicată de către Ungaria. De asemenea, Imperiul bizantin aflat într-o nouă etapă de expansiune încearcă să anexeze Bosnia.
Un alt element major, marea schismă din 1054 va influenţa istoria Bosniei. Teritoriul se află la limitele ortodoxiei şi catolicismului. Din acest motiv, populaţia este divizată sub aspect confesional. În perioada respectivă se formează şi Biserica Bosniacă, o grupare considerată eretică atât de către ortodocşi cât şi de către catolici. Datele despre Biserica Bosniacă sunt foarte sărace şi sunt exclusiv prezentate de către clericii catolici. Unii autori (în special istoricii croaţi), susţin că membrii ei erau susţinători ai bogomilismului. Alţi autori (în special cei occidentali) susţin că Biserica respectivă respecta în principiu ritualul catolic însă ieşită de sub autoritatea Papei. În mod cert clasa feudală din Bosnia, deşi a profesat catolicismul, a păstrat legături strânse cu Biserica Bosniacă locală.
În această perioadă apar primele formaţiuni statale bosniace. Primul monarh, banul Kulin este instaurat pe tron în anul 1180 de către Imperiul bizantin, apoi în anul 1183 se aliază cu Regatul Ungariei. În timpul său statul bosniac ocupă apoximativ actualul teritoriu al Bosniei - Herţegovina. Tratatul între Bosnia şi Republica Dubrovnik, Carta Banului Kulin, defineşte teritoriul Bosniei, între râurile Una, Sava şi Drina, care marchează şi azi graniţele statului Bosnia-Herţegovina. Carta este considerată certificatul de naştere al statului bosniac.
După moartea sa, în anul 1204, Bosnia intră într-o perioadă de lupte interne între familiile aristocratice. Acestea iau sfârşit în anul 1322 când familia Kotromanici ocupă tronul Bosniei. Sub Ştefan II Kotromanici şi nepotul său Tvrtko, Bosnia atinge maxima întindere teritorială, ocupând teritoriul Herţegovinei (Humlie), teritorii din vestul Serbiei, Dalmaţia şi unele insule din Marea Adriatică. Tvrtko este recunoscut drept rege al Bosniei. După moartea sa în anul 1391, Regatul Bosniei intră din nou într-o perioadă de declin.
În aceeaşi perioadă, Imperiul otoman este în plină expansiune. În anul 1463, cea mai mare parte a Bosniei este cucerită de către Imperiul otoman. În anul 1481 este cucerit şi teritoriul Herţegovinei. Părţi din nordul Bosniei au rămas sub ocupaţia Regatului Ungariei până dupa bătălia de la Mohacs, când întregul teritoriu este cucerit de către Imperiul Otoman.
[modifică] Perioada ocupaţiei otomane
Ocupaţia otomană a reprezentat un alt moment definitoriu pentru istoria Bosniei. Principalul proces, început imediat după cucerirea otomană a fost convertirea unei mari părţi a populaţiei slave autohtone la islam. Convertirea în masă a slavilor din Bosnia la islam a fost un fenomen în general voluntar, spre deosebire de islamizarea albanezilor care a fost cel puţin încurajată de către autorităţile otomane.
Pentru explicarea acestui fenomen au fost propuse mai multe teorii. În general este acceptat faptul că în Bosnia catolicismul şi ortodoxia aveau o prezenţă slabă iar membrii Bisericii Bosniace, persecutată de către catolici şi considerată eretică de către ortodocşi, au preferat conversiunea la islam. Controversele confesionale vor fi avut, de asemenea, un rol important în a determina mulţi creştini să accepte islamul.
O altă cauză importantă a fost faptul că în Imperiul Otoman creştinii aveau un statut inferior celui al musulmanilor. Astfel creştinii nu aveau dreptul de a poseda pământ, de a încăleca un cal (sau o cămilă) şi nu aveau dreptul de a depune mărturie înaintea tribunalelor musulmane (sau, când aveau acest drept, mărturia lor valora mai puţin decât cea a unui musulman. În aceste condiţii, mulţi creştini, care nu erau foarte legaţi de religia lor, au preferat convertirea la noua religie dominantă.
Nu trebuie ignorat nici faptul că, în Bosnia, spre deosebire de Serbia, Bulgaria sau Grecia, majoritatea feudalilor locali au preferat convertirea la islam pentru a-şi păstra domeniile. Aceşti feudali locali, numiţi "beg" au dominat viaţa socială şi politică în Bosnia până spre sfârşitul secolului XIX.
Un factor care a fost mult supraestimat a fost sistemul de devşirme (tributul de sânge), prin care turcii recrutau băieţi din rândul populaţiilor creştine din Imperiu pentru corpul de armată al ienicerilor. Deşi practica a lăsat amintiri dureroase în rândul populaţiei creştine din Balcani în fapt a fost abandonată în secolul XVII şi nu poate explica singură conertirea masivă, care a avut loc doar în Bosnia.
Dată fiind convertirea masivă a populaţiei locale la Islam, aceasta a păstrat limba slavă (cunoscută până la războaiele care au marcat destrămarea Iugoslaviei drept sârbo-croată). Procesul de islamizare este documentat de registrele financiare ale Imperiului otoman. Acestea arată cum, pe parcursul a trei generaţii, o familie adopta islamul, astfel că era eliminată din lista celor care trebuiau să plătească jizya (taxa pe cap de locuitor pe care trebuiau să o plătească evreii şi creştinii care trăiau în statele musulmane). La populaţia locală s-au adăugat în decursul celor patru secole de ocupaţie otomană şi musulmani veniţi din restul imperiului însă aceştia s-au asimilat în masa populaţiei locale.
În general numele de familie ale musulmanilor bosniaci se formează după aceeaşi structură ca şi a celor ale sârbilor şi croaţilor, prin utilizarea sufixului -ici (fiul lui). Uneori numele indică o anumită ascendenţă (de exemplu numele fostului preşedinte Izetbegovici arată clar că unul din strămoşii săi era un feudal local numit Izet).
În acelaşi timp o parte importantă a populaţiei locale rămâne fidelă celor două biserici creştine, catolică şi ortodoxă. Biserica Catolică din Bosnia supravieţuieşte datorită călugărilor franciscani, prezenţi în special în regiunea Herţegovinei Occidentale (la vest de oraşul Mostar), iar cea ortodoxă are o prezenţă largă pe tot teritoriul Bosniei.
Administraţia otomană a fost iniţial ostilă Bisericii Catolice, care avea o ierarhie în afara hotarelor Imperiului Otoman şi a favorizat Biserica Ortodoxă. Astfel, paşa Mehmed Sokolovici, un ienicer, creştin din Bosnia la origine, a impus numirea unei o rude a sa (frate sau nepot), Makarie Sokolovici, ca patriarh de Peci (oraş din Kosovo), cea mai înaltă demnitate ecleziastică sârbă din acel moment. Ulterior, Patriarhia de la Peci a fost desfiinţată, iar favorizarea Bisericii Ortodoxe s-a redus de-a lungul secolelor.
În general în timpul ocupaţiei otomane, populaţia musulmană era majoritară în oraşe, iar cea creştină trăia în sate, fiind de obicei şerbi pe proprietăţile feudalilor musulmani.
Datele statistice despre proporţiile populaţiei pe teritoriul Bosniei sunt contradictorii şi puţin demne de încredere până în secolul XIX. În general este admis că o proporţie oscilând între 40% şi 80% din populaţie era musulmană în secolul XVI, când Imperiul otoman la apogeul puterii sale a lansat ofensiva spre Europa Centrală, care a culminat cu primul asediu al Vienei, din anul 1529. După cucerirea Ungariei, mulţi musulmani au dobândit proprietăţi funciare în câmpia Panonică şi au părăsit Bosnia.
În perioada otomană se stabileşte în Bosnia o importantă comunitate evreiască sefardă, în special în Sarajevo şi Travnik.
În secolul XVII, odată cu intrarea Imperiului otoman în defensivă şi pierderea teritoriilor Ungariei şi Slavoniei, un mare număr de musulmani revin în provincie. Bosnia devine o provincie de frontieră a Imperiului otoman şi are un rol important în arhitectura defensivă. Actuala frontieră între Croaţia şi Bosnia a fost timp de secole frontiera dintre Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic.
În perioada dominaţiei otomane se dezvoltă viaţa urbană (Sarajevo şi Travnik sunt capitalele Bosniei), dar şi oraşe precum Mostar sau Tuzla. Sunt construite monumente arhitectonice precum podul de la Mostar (distrus în anul 1993) sau moscheile din Sarajevo şi Banja Luka.
Statutul populaţiei creştine se înrăutăţeşte în mod constant odată cu adâncirea crizei Imperiului otoman. Mulţi creştini părăsesc Bosnia pentru a se instala pe teritoriile Dalmaţiei sau ale Imperiului austriac. Cei care rămân sunt reduşi la un statut de servitute, muncind pe latifundiile feudalilor musulmani în schimbul a jumătate din recoltă. Exista şi o clasă de musulmani fără pământ, însă aceştia erau fie soldaţi, fie colectori de impozite.
În general creştinii sunt ţinuţi într-o stare de inferioritate, iar drepturile acordate cultelor creştine sunt nesocotite. Bisericile creştine nu pot fi mai înalte decât minaretele moscheilor, nu este permisă folosirea clopotelor, toate acestea contribuie la înlăturarea oricărei urme de ataşament faţă de sistem şi creştinii încep să caute protectori externi. Catolicii caută sprijinul Austriei, iar ortodocşii iniţial pe cel al Rusiei. De o importanţă deosebită pentru ei este răscoala sârbilor din Serbia şi formarea principatului autonom al Serbiei în anul 1815, recunoscut de către Imperiul otoman.
În secolul XIX declinul Imperiului era visibil. În aceste condiţii, sultanii de la Istanbul încercă să introducă o serie de reforme, vizând modernizarea administraţiei, armatei, ameliorarea statutului non musulmanilor, însă se loveşte de rezistenţa feudalilor locali. Rezistenţa este deosebit de puternică în Bosnia, unde paşalele locale pot conta pe sprijinul populaţiei musulmane locale. După o serie de răscoale ale feudalilor locali, Imperiul şi aceştia jung la un modus vivendi, în special sub administrarea lui Omer paşa Latas (un sârb convertit la islam). În anul 1862 Imperiul otoman şi Serbia încheie un tratat prin care populaţia musulmană de pe teritoriul principatului sârb este expulzată în Imperiul otoman. Mulţi dintre aceşti musulmani (în mare majoritate slavi musulmani) se stabilesc pe teritoriul Bosniei.
Condiţiile economice din Bosnia la jumătatea secolului XIX erau mai rele chiar decât în zonele vecine din Imperiul otoman, din Serbia sau Muntenegru. Reglementările legislative menite să asigure egalitatea în drepturi între musulmani şi non-musulmani erau aplicate cel mult parţial, iar obligaţiile feudale rămăseseră neschimbate. Transportul feroviar era aproape inexistent, iar drumurile erau rămase la nivel medieval. Creşterea populaţiei creştine a determinat înrăutăţirea situaţiei acesteia, deoarece terenurile disponibile pentru arendă erau tot mai reduse. Lipsa unei industrii a determinat creşterea nemulţumirii rurale.
În aceste condiţii în anul 1875 izbucneşte răscoala populaţiei creştine din provincie. Serbia şi Muntenegru (două entităţi statale distincte în acel moment) au declarat război în 1876 Imperiului otoman ca răspuns la reprimarea răscoalei însă au fost învinse. Cu toate acestea, Congresul de la Berlin din 1878 a decis ca administrarea provinciilor Bosnia şi Herţegovina să fie preluată de către Austro-Ungaria. În mod formal, aceasta nu era o anexare, teritoriul continua să facă parte din Imperiul otoman, moneda otomană ar fi urmat să fie utilizată pe teritoriul Bosniei iar sultanul să fie recunoscut drept suveran.
Cu toate acestea, în 1878 perioada dominaţiei otomane asupra Bosniei-Herţegovina ia sfârşit şi începe perioada stăpânirii austro-ungare.
[modifică] Bosnia-Herţegovina în timpul dominaţiei austro-ungare
Dubla Monarhie a ocupat din punct de vedere militar Bosnia-Herţegovina în 1878, însă a nu a anexat teritoriul. Principalul motiv pentru care teritoriul a fost ocupat a fost teama de a nu fi anexat de către Serbia sau Muntenegru, profitând de slăbiciunea Imperiului otoman.
Austro-Ungaria a redactat primele recensăminte exacte ale populaţiei din Bosnia-Herţegovina. Recensământul din 1879 (la care populaţia a fost recensată pe baza religiei) indică următoarele proporţii: ortodocşi 42,88%, musulmani 38,75%, catolici 18,08% alţii (în special evrei) 0,31%.
În general proporţiile au rămas neschimbate până în anul 1910, când a fost realizat ultimul recensămât al populaţiei de către autorităţile austriece.
Inrarea trupelor austriece a fost întâmpinată cu ostilitate de către musulmani, care s-au revoltat până în anul 1883 (când ultima rezistenţă a fost înfrântă).
Populaţia creştină aşteptase cu multă încredere schimbarea administraţiei însă atât catolicii cât şi ortodocşii au fost dezamăgiţi de măsurile adoptate.
Austro-Ungaria nu exercita în mod formal suveranitatea asupra teritoriului, prin urmare a existat, iniţial, o mare reticenţă în a investi în dezvoltarea economică. Pentru a nu adânci tensiunile între cele două componente ale Monarhiei (atât Austria cât şi Ungaria aveau graniţă cu Bosnia) şi tensiunile etnice deja existente s-a luat decizia ca administrarea Bosniei să fie făcută "în comun", de fapt fiind coordonată de către ministrul de finanţe, unul din cei trei miniştri comuni ai Imperiului. O altă decizie care avut un impact negativ a fost cea de a se asigura un echilibru între veniturile şi cheltuielile administraţiei în Bosnia şi Herţegovina.
Această decizie a limitat în mod fatal resursele aflate la dispoziţia administraţiei. În aceste condiţii şi autorităţile austro-ungare au menţinut sistemul de proprietate din timpul Imperiului otoman, inclusiv obligaţiile feudale ale ţăranilor creştini. De asemenea, a fost menţinut sistemul comunitar de educaţie (fiecare dintre cele trei comunităţi religioase avea propriul sistem de educaţie).
Lipsa unui statut clar al Bosniei-Herţegovina a determinat probleme în legătură cu dreptul aplicabil. Deoarece Ungaria şi Austria aveau sisteme juridice diferite, în Bosnia-Herţegovina s-a aplicat Codul militar de justiţie (armata era una din instituţiile comune ale Monarhiei) şi au fost menţinute în mare măsură instanţele bazate pe dreptul islamic.
Un alt obstacol în calea dezvoltării economice l-a constituit faptul că Bosnia a devenit victima tensiunilor dintre cele două componente ale Monarhiei. Ungaria a blocat în mod constant construirea unor căi ferate care să realizeze legătura cu Dalmaţia (aflată în componenţa Austriei). Această opoziţie a frânat dezvoltarea economică a provinciei.
Un alt proces esenţial în aceasă perioadă este finalizarea procesului de identificare etnică a comunităţilor creştine din Bosnia cu sârbii şi croaţii din afara provinciei. Desigur, un sentiment de înrudire existase şi înainte de ocupaţia austriacă (între ortodocşii din Herţegovina orientală şi muntenegreni sau între catolicii din Herţegovina occidentală şi croaţii din Dalmaţia), însă în secolul XIX, ca urmare a răspândirii tiparului şi a înfiinţării societăţilor culturale naţionale, procesul este finalizat, identificarea ortodocşilor cu sârbii şi a catolicilor cu croaţii fiind ireversibilă.
În aceeaşi perioadă musulmanii din Bosnia încep să-şi pună problema identităţii lor naţionale. În perioada Imperiului otoman (stat în care apartenenţa religioasă, nu cea etnică determinau statutul persoanei) musulmanii se identificau şi erau identificaţi drept "turci bosnieci" deşi doar o proporţie redusă a lor vorbea limba turcă şi toţi aveau ca limbă maternă, limba sud-slavă comună cu sârbilor şi croaţilor (cunoscută până în 1991 drept sârbo-croată). La începutul secolului XX se creează prima organizaţie politică a populaţiei musulmane, Mişcarea pentru Autonomia Culturală şi Religioasă în Bosnia şi Herţegovina, devenită în 1906 Organizaţia Naţională Musulmană, partid politic care a a sigurar timp de trei decenii reprezentarea populaţiei musulmane.
Administraţia austriacă a încercat să promoveze ideea unei identităţi bosniace comune (bosniaştvo) însă ideea a fost respinsă de către sârbi şi croaţi şi privită cu serioase rezerve de către musulmani.
În această perioadă atât sârbii cât şi croaţii au încercat să-i convingă pe musulmani că sunt sârbi, respectiv croaţi trecuţi la islam în perioada ocupaţiei otomane. Deşi eforturile au rămas în general fără succes, anumiţi intelectuali musulmani s-au arătat sensibili la această propagandă şi s-au implicat în mişcările naţionaliste sârba sau croată sau au îmbrăţişat ideea constituirii unui stat comun al slavilor din sud, idee tot mai populară în rândul slavilor sudici din Dubla Monarhie la începutul secolului XX.
La începutul secolului XX, Bosnia a devenit principalul obiectiv al aspiraţiilor teritoriale ale Regatului Serbiei. Populaţia sârbă reprezenta majoritatea relativă în provincie şi o parte din musulmani erau partizani ai identităţii sârbe. În plus, populaţia sârbă era frustrată de menţinerea obligaţiilor feudale şi de atitudinea autorităţilor austriece, care considerau că loialitatea faţă de Monarhie era cel mult îndoielnică astfel că exercitau un control strict asupra sistemului de învăţământ şi activităţilor organizaţiilor sârbe.
Nemulţumirile populaţiei sârbe au sporit în anul 1908, când Austro-Ungaria a anexat în mod oficial Bosnia-Herţegovina, în mod evident pentru a contracara revendicările teritoriale ale Regatului Serbiei. Deşi anexarea nu a modificat situaţia internă din Bosnia, a radicalizat în special pe intelectualii sârbi care au format societăţi secrete precum Tânăra Bosnie, Unificare sau Moarte sau Mâna Neagră (adeseori cu sprijinul armatei Serbiei), pentru a promova înlăturarea ocupaţiei austriace şi unirea cu Regatul Serbiei. Războaiele balcanice care au dus la dublarea teritoriului Regatului Serbiei au încurajat şi mai mult mişcarea naţionalistă sârbă.
În anul 1914, un grup de tineri naţionalişti (cinci sârbi şi un bosniac musulman) au hotărât să-l asasineze pe moştenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand aflat în vizită la Sarajevo. La data de 28 iunie 1914, Gavrilo Princip, unul dintre conspiratori a reuşit să-l asasineze pe arhiducele Franz Ferdinand şi pe soţia acestuia. Succesiunea de evenimente determinate de atentat au dus la izbucnirea primului război mondial.
În urma declanşării războiului dintre Austro-Ungaria şi Serbia şi Muntenegru, autorităţile austriece au privit cu deosebită suspiciune populaţia locală sârbă şi au organizat forţe militare auxiliare formate în special din bosnieci musulmani. Deşi incidentele între forţele auxiliare şi sârbii din Bosnia nu au atins gravitatea faptelor din al doilea război mondial, evenimentele din această perioadă au marcat o înrăutăţire a relaţiilor dintre comunităţi.
În anul 1915, forţele armate ale Regatului Muntenegru au început o ofensivă contra armatei austro-ungare şi au ajuns aproape de Sarajevo, fără a reuşi însă să cucerească oraşul. Armata austro-ungară a respins ofensiva muntenegreană înlăturând orice ameninţare militară asupra provinciei.
În anul 1918, ca urmare a dezmembrării Imperiului austro-ungar, Bosnia şi Herţegovina devine parte a Statului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenit ulterior, în 1929, Regatul Iugoslaviei. Pentru Bosnia-Herţegovina începe o nouă perioadă a istoriei sale.
În general pentru Bosnia şi Herţegovina perioada dominaţiei austro-ungare a constituit o perioadă de intrare în modernitate, însă reformele Monarhiei au fost incomplete, au păstrat o structură socială în mod evident perimată şi au determinat o dezvoltare inegală a provinciei.
[modifică] Bosnia-Herţegovina în Regatul Iugoslaviei
În 1918 Bosnia şi Herţegovina intră în componenţa Regatului Sârbo-Croato-Sloven (care s-a transformat în 1929 în Regatul Iugoslaviei), în calitate de provincie regală, condusă direct de monarh.
În 1921 provincia este desfiinţată, în contextul politicii de centralizare a noului regat. Viaţa politică a Regatului era dominată de conflictul între sârbi şi croaţi. Bosnia a devenit astfel fie obiect al negocierilor între politicienii sârbi şi croaţi, fie prilej de dispută între aceştia.
Musulmanii bosniaci au acceptat în general noul statut al provinciei. Partidul lor, Organizaţia Iugoslavă Musulmană, a făcut parte din majoritatea guvernelor Iugoslaviei interbelice. Regatul iugoslav a conservat structura socială însă a înlăturat multe din obligaţiile feudale şi a efectuat anumite reforme agrare limitate. Deşi primul ministru Paşici a propus exproprierea latifundiilor beilor bosnieci, monarhia iugoslavă a refuzat această propunere.
Bosnia a fost una dintre cele mai sărace regiuni ale Iugoslaviei, însă, spre deosebire de zonele vecine (Serbia, Croaţia şi Muntenegru), mişcarea comunistă nu a fost deosebit de populară în perioada interbelică. În regiunea Herţegovine occidentale a fost foarte puternică mişcarea naţionalistă croată Ustaşa, condusă de Ante Pavelici. Ustaşa îmbina naţionalismul croat extrem cu anumite revendicări sociale, ceea ce a dus, pentru o scurtă perioadă, la o anumită apropiere de Partidul Comunist Iugoslav.
În anul 1929, Regatul Iugoslaviei a fost divizat în unităţi teritoriale numite banovine care nu respectau delimitările provinciilor istorice în încercarea de a crea un stat cât mai omogen. Teritoriul Bosniei-Herţegovina a fost divizat între patru dintre aceste banovine.
Ca urmare a discuţiilor între conducerea statului iugoslav şi principala forţă politică reprezentând poporul croat, Partidul Ţărănesc Croat, în anul 1939 este încheiat acordul Cvetokici - Macek, prin care se creează Croaţia, ca o unitate teritorială distinctă, înglobând o parte semnificativă din teritoriul Bosniei: regiunea din nord cunoscută sub numele de Posavina, Herţegovina occidentală şi centrală cu oraşul Mostar şi părţi din Bosnia centrală, inclusiv fosta capitală a Bosniei, Travnik.
În anul 1941, ca urmare a loviturii de stat prin care guvernul iugoslav care aderase la Pactul Tripartit a fost înlăturat, forţele Axei (Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria) au atacat Iugoslavia împărţind între ele teritoriul acestui stat. Croaţia şi-a proclamat independenţa sub denumirea Statul Independent Croat, în fruntea statului fiind întronat un membru al familiei regale italiene, însă puterea fiind exercitată de către liderul mişcării Ustaşa, Ante Pavelici. Întregul teritoriu al Bosniei - Herţegovina a fost inclus în Statul Independent Croat.
[modifică] Bosnia-Herţegovina în al doilea război mondial
Al doilea război mondial a constituit un moment determinant pentru istoria Bosniei. Mulţi istorici consideră că evenimentele din perioada celui de-al doilea război mondial explică războiul din Bosnia din 1992 - 1995.
Bosnia a fost inclusă în Statul Independent Croat (NDH). Conform doctrinei oficiale a NDH, musulmanii au fost declaraţi "croaţi de religie islamică". Statul Croat a declanşat o politică oficială de prigonire a sârbilor şi evreilor. Conform poziţiilor oficiale o treime din sârbi urmau să fie convertiţi la catolicism, o treime expulzaţi şi o treime ucişi. Autorităţile NDH au urmărit transpunerea în realitate a acestor directive.
Pe teritoriul Bosniei-Herţegovina, în regiunile în care mişcarea Ustaşa beneficia de un sprijin susbtanţial (în special în Herţegovina occidentală), atât autorităţile NDH, cât şi clericii catolici (în special franciscanii) au organizat represiuni sângeroase contra sârbilor şi evreilor sau convertiri forţate la catolicism. O parte a populaţiei musulmane a acceptat includerea în Statul Naţional Croat şi a participat la atrocităţile comise contra sârbilor, deşi identificarea cu cauza naţională croată a fost întotdeauna minoritară în rândul populaţiei musulmane bosniace. În anul 1943, germanii au format Divizia SS Handjar, compusă din musulmani bosniaci. Divizia a fost utilizată în luptele contra partizanilor şi pe frontul din Franţa după debarcarea în Normandia.
În aceste condiţii, sârbii, care constituiau majoritatea relativă a populaţiei din Bosnia au organizat rezistenţa contra Statului Naţional Croat şi a trupelor germane prezente în regiune.
Principalele mişcări de rezistenţă au fost cetnicii, conduşi de generalul sârb Draja Mihailovici şi partizanii conduşi de Iosip Broz Tito.
Cetnicii erau în general fideli regelui Petru al doilea al Iugoslaviei şi guvernului monarhic în exil. Deşi se identificau cu naţionalismul sârb, cetnicii au inclus în rândul lor şi musulmani (în special în estul Bosniei, unde populaţia locală musulmană a manifestat până în 1992 o anumită simpatie şi chiar identificare cu etosul naţionalist sârb) şi croaţi (foarte puţini, în general foşti ofiţeri ai Armatei Regale Iugoslave, priviţi cu neîncredere de către autorităţile NDH). Cetnicii constituiau o mişcare descentralizată, deşi toţi declarau susţinerea faţă de generalul Mihailovici. Unii cetnici susţineau crearea unui viitor stat sârb pur etnic din care urmau să fie expulzaţi musulmanii şi croaţii. Aceste vederi nu erau susţinute decât de o minoritate, însă au contribuit la înstrăinarea potenţialelor simpatii ale populaţiilor non sârbe. Cetnicii urmau o strategie de hărţuire a trupelor germane şi ale Statului Croat, pregătindu-se pentru o viitoare debarcare a trupelor aliate în Balcani şi evitând bătăliile de anvergură. Această strategie era bazată pe experienţa din primul război mondial a armatei sârbe, când un sfert din populaţia masculină a Serbiei a pierit pe câmpul de luptă. Generalul Mihailovici, participant la luptele din primul război mondial fusese marcat de această experienţă şi a avut un rol determinant în impunerea strategiei de amânare a confruntărilor directe cu germanii şi forţele NDH.
Cetnicii din Bosnia au comis masacre contra populaţiei civile, cel mai important fiind cel al populaţiei musulmane de la Foca (estul Bosniei) şi, spre sfârşitul războiului au cooperat în anumită măsură cu trupele germane şi cu unităţile NDH contra partizanilor. Până în anul 1944 aliaţii l-au recunoscut pe generalul Mihailovici drept aliat în lupta contra germanilor.
Cealaltă mişcare de rezistenţă contra Axei a fost constituită de partizanii conduşi de Iosip Broz Tito.
Mişcarea de partizani s-a constituit imediat după invazia Iugoslaviei şi în scurtă vreme şi-a stabilit cartierul general în Bosnia, profitând de relieful muntos al regiunii, care oferea un adăpost foarte bun pentru forţele de gherilă.
Marele avantaj al partizanilor a fost faptul că promovau o ideologie internaţionalistă care apărea ca un mijloc de a depăşi diviziunile interetnice acutizate în perioada interbelică şi în timpul războiului. Pentru musulmani oferea posibilitatea afirmării ca o comunitate aparte, fără a-i obliga să se declare sârbi sau croaţi, astfel că mulţi dintre ei s-au alăturat sau au sprijinit mişcarea de partizani fără a fi neapărat comunişti.
Partizanii au ocupat teritorii din interiorul Bosniei - Herţegovina şi au reuşit să creeze o administraţie civilă în acestea. În anul 1942 are loc prima reuniune a organizaţiei umbrelă a mişcării de partizani Consiliul Antifascist de Eliberare a Iugoslaviei (AVNOJ) în oraşul Bihaci, din nord-estul Bosniei (zonă cu populaţie majoritar musulmană) în care se proclamă sprijinul pentru democraţie, drepturile grupurilor etnice, respectul pentru proprietatea privată şi dreptul la iniţiativa economică privată, conturându-se astfel viitoarele principii ale socialismului titoist.
A doua reuniune a Consiliului are loc în noiembrie 1943, în Bosnia Centrală, în oraşul Jajce adoptă o serie de hotărâri importante: proclamă Consiliul drept instituţie executivă a Iugoslaviei şi pe Iosip Broz Tito drept prim ministru, demite guvernul regal aflat în exil la Londra şi proclamă o Iugoslavie federală formată din republicile Serbia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Slovenia. Data de 29 noiembrie a fost sărbătoarea oficială a Iugoslaviei comuniste.
Guvernul iugoslav proclamat la Jajce a fost recunoscut de către Marea Britanie, care în scurtă vreme după aceea a întrerupt legăturile cu cetnicii lui Mihailovici.
Anul 1943 marchează şi importante victorii ale partizanilor asupra cetnicilor în Herţegovina. În acelaşi an, partizanii reuşesc, în bătălia de la Sutjeska să scape din încercuirea trupelor germane şi să ocupe porţiuni ale litoralului dalmat.
Partizanii au comis, la rândul lor abuzuri asupra celor percepuţi ca rivali (în special naţionaliştii sârbi sau croaţi) şi asupra cultelor religioase, dar aliaţii au ignorat aceste abuzuri, lupta contra germanilor constituind prioritatea momentului.
În anul 1945 forţele germane sunt alungate din Bosnia-Herţegovina şi din Iugoslavia. Iosip Broz Tito proclamă statul comunist iugoslav format din cele şase republici (inclusiv Bosnia şi Herţegovina) şi abolirea monarhiei. Bosnia intră într-o nouă fază a istoriei sale.
[modifică] Bosnia-Herţegovina în timpul perioadei comuniste
Prin declaraţia de la Jajce din 1943, Bosnia-Herţegovina a fost proclamată ca republică a noii Federaţii Iugoslave în limitele administrative din perioada Imperiului Otoman. Aceste limite administrative au fost menţinute, iar în anii 50, a primit acces la Marea Adriatică prin portul Neum.
În perioada iniţială a regimului comunist, represiunea contra opoziţiei interne, în special forţele ustaşilor şi cetnicilor care rămăseseră prezente în Bosnia a fost însoţită de o politică economică stalinistă. Iugoslavia a fost prima ţară comunistă care a iniţiat colectivizarea agriculturii. Această politică a fost continuată şi după ruptura dintre Stalin şi Tito din anul 1948 deoarece Tito a dorit să dovedească faptul că a rămas fidel principiilor comuniste.
În Bosnia, regiune, devastată de război, cu o mare populaţie rurală, aceasta a determinat nemulţumiri care s-au acumulat şi au culminat cu răscoala de la Cazin din anul 1950, când săteni musulmani şi sârbi au atacat sediile instituţiilor administrative locale şi au distrus sediul cooperativei agricole.
Incidente de acest gen s-au multiplicat în anii 1949 - 1951. Deşi toate (inclusiv răscoala de la Cazin), au fost reprimate de forţele de poliţie secretă ale regimului comunist (OZNA), faptul că nemulţumirea atinsese cote foarte mari, iar la acţiunile contra regimului participau şi foşti partizani, inclusiv persoane care se alăturaseră mişcării în anul 1941 ("primii luptători" cum erau numiţi), a determinat conducerea comunistă a Iugoslaviei să oprească acţiunea de colectivizare şi să permită, chiar dacă restricţionat, dreptul de proprietate privată asupra pământului. S-a realizat exproprierea totală a latifundiilor aristocraţiei musulmane şi stingerea ultimelor obligaţii feudale ale ţăranilor.
În cadrul fostei Iugoslavii, Bosnia era una din republicile sărace, astfel că, în conformitate cu preceptele comuniste s-a acordat o atenţie deosebită industrializării. Deoarece Bosnia dispune de resurse de cărbune, s-a acordat o atenţie deosebită industriei grele, inclusiv industriei de armament. Aceasta a fost dezvoltată deoarece Bosnia - Herţegovina era situată în centrul fostei Iugoslavii şi nu avea frontieră cu nici un stat de pe teritoriul cătruia ar fi putut fi lansat un atac armat. Fondurile pentru industrializare erau obţinute prin transferul de resurse dinspre regiunile mai prospere (Slovenia, Croaţia şi Serbia) spre cele mai sărace. Industrializarea a determinat creşterea populaţiei urbane. Sarajevo, Zenica, Tuzla, Mostar devin oraşe în care populaţia creşte spectaculos şi cetăţenii aparţinând diferitelor comunităţi interacţionează în măsură mai mare decât în comunităţile rurale.
Partidul Comunist Iugoslav promovează o politică de înţelegere interetnică prin reprimarea severă a naţionalismelor (sunt urmărite şi pedepsite sever cele mai mici manifestări de naţionalism real sau perceput ca atare de către autorităţi), încurajarea iugoslavismului şi a "unităţii şi frăţiei" (bratsvo i jedinstvo - slogan oficial al Iugoslaviei comuniste) între popoarele Iugoslaviei.
În mod cert, în special în mediul urban, această politică, însoţită de o politică de descurajare a religiei (după o perioadă iniţială de persecuţie), a determinat creşterea căsătoriilor mixte şi a persoanelor care se declarau în recensăminte drept iugoslavi.
Problema etnică a continuat să marcheze istoria Bosniei - Herţegovina şi în timpul perioadei comuniste. Musulmanii din Bosnia au oscilat între solicitarea recunoaşterii lor ca popor component al Iugoslaviei şi aderarea la identitatea iugoslavă. În acelaşi timp, sârbii şi croaţii din Bosnia au urmărit să le fie recunoscut rolul în republică şi să nu fie "reduşi" la statutul de minoritate.
Recunoaşterea statutului de popor a fost făcută treptat; în anul 1961 după abandonarea promovării identităţii iugoslave de către conducerea comunistă (din teama de a nu promova aspiraţiile de dominare a Iugoslaviei de către sârbi) s-a acceptat ca musulmanii bosnieci să se declare musulmani ca grup etnic, iar în anul 1971 se acceptă recunoaşterea poporului musulman, popor component al Bosniei şi al Federaţiei Iugoslave. Deşi liderii politici comunişti sau intelectualii musulmani bosniaci ar fi preferat recunoaşterea sub denumirea de "popor bosniac", s-a acceptat denumirea de "musulman", acordată pentru a preveni protestele sârbilor şi croaţilor. În cadrul acestui aranjament s-a acceptat ca sârbii şi croaţii dn Bosnia să fie consideraţi drept "popoare constitutive" ale republicii.
Ca urmare a acestor acorduri, Bosnia-Herţegovina a fost condusă printr-un sistem în care posturile de conducere erau distribuite pe baza unui algoritm atent calculat membrilor tuturor celor trei comunităţi etnice.
În anii '70 dezvoltarea economică a republicii este evidentă. La aceasta contribuie mai mulţi factori: în primul rând transferurile de resurse operate de la nivel federal care contribuie la industrializarea Bosniei, faptul că producţia pentru apărare avea desfacerea asigurată şi faptul că, începând cu anul 1969, regimul comunist iugoslav liberalizează regimul paşapoartelor şi permite cetăţenilor să plece să lucreze în special în Europa occidentală. Sarajevo devine unul din cele mai importante centre culturale ale Iugoslaviei.
Aceste elemente precum şi creşterea căsătoriilor mixte în mediul urban, cuplate cu politica de represiune a naţionalismului au putut crea iluzia că, în Bosnia-Herţegovina problema etnică a fost rezolvată.
Iluzia a început să se destrame în anii '80 imediat după moartea fondatorului Iugoslaviei comuniste, Iosip Broz Tito. La începutul anilor 80 Iugoslavia, a cărei creştere economică se bazase în mare măsură pe împrumuturi externe a trebuit să facă faţă ca şi celelalte state est europene unei crize a datoriilor externe. Pe fundalul crizei economice s-au intensificat grevele muncitorilor industriali (acestea nu au avut însă caracter politic, spre deosebire de Polonia).
Pe de altă parte, dispariţia lui Tito a dus la o criză de autoritate, cu atât mai mult cu cât sistemul instituit prin Constituţia din 1974 nu lăsase instituţii cu atribuţii clare la conducerea statului iugoslav. Pe acest fond s-a părut că represiunea slăbise, ceea ce a dus la exprimarea unor idei care fuseseră interzise anterior. Nemulţumirile comunităţilor naţional- religioase au fost astfel exprimate cu forţă la începutul anilor '80 în toată fosta Iugoslavie.
În acest context, autorităţile au declanşat represiunea contra manifestărilor de disidenţă. Elocvente în acest sens sunt procesul intentat lui Alija Izetbegovici şi altor lideri musulmani bosniaci pentru "propagandă ostilă" în anul 1983. Izetbegovici a fost acuzat pentru publicarea lucrării "Declaraţia Islamică", lucrare scrisă într-un stil metaforic care poate fi interpretată atât ca o exprimare a dorinţei de instaurare a unui stat musulman, cât şi ca un apel de reformă internă a comunităţii musulmane. În urma procesului Izetbegovici a fost condamnat la 16 ani de închisoare (a fost graţiat ulterior).
În anul 1984, de asemenea, a avut loc procesul unui profesor de la Universitatea din Sarajevo, acuzat de activitate contrarevoluţionară, Vojislav Seselj (aflat în prezent în detenţie la Haga sub acuzaţia de a fi comis crime de război între 1992-1995). Ambele procese au fost monitorizate de Amnesty International. Seselj expria temerile sârbilor din Bosnia, care după 1961 au pierdut statutul de principal grup etnic în republică. Recensămintele din 1971 şi 1981 indică scăderea atât în număr absolut cât şi ca proporţie a numărului sârbilor.
În acelaşi timp, croaţii din Bosnia au început să-şi exprime nemulţumirile legate de subreprezentarea în cadrul instanţelor de conducere la nivel republican, în special în cadrul sistemului judiciar, acuzând un complot sârbo-musulman menit să le bareze afirmarea.
Nemulţumirile diferitelor grupuri etnice şi criza generală a societăţii iugoslave nu mai puteau fi ascunse.
Cu toate acestea, pentru un observator extern situaţia putea părea calmă. În anul 1984 Sarajevo a găzduit Olimpiada de iarnă iar în anii '80 Sarajevo şi-a menţinut statutul de "capitală culturală" a Iugoslaviei.
Pe măsură ce regimul se liberaliza, soluţiile propuse de regimul comunist, chiar şi de cel relativ liberal din Iugoslavia nu mai apăreau capabile să răspundă problemelor apărute.
Având în vedere experienţa războiului din anii 1992-1995 şi dificultăţile perioadei de după pacea de la Dayton, mulţi locuitori ai Bosniei se raportează la perioada comunistă, în special la cea a lui Tito cu o anumită nostalgie.
[modifică] Războiul din Bosnia
[modifică] Preliminariile războiului
Spre deosebire de celelalte regimuri comuniste, Liga Comuniştilor din Iugoslavia a permis desfăşurarea alegerilor pluraliste în anul 1990 la nivel de republică. În Bosnia partidele s-au format la nivelul comunităţilor etnice. Astfel în anul 1990 Alija Izetbegovici şi Ejup Ganici au format Partidul Acţiunii Democratice (SDA) reprezentând comunitatea musulmană, sârbii s-au reunit în special în cadrul Partidului Democratic Sârb (SDS) condus de Radovan Karagici, iar croaţii în cadrul Comunităţii Democratice Croate (HDZ), partid organizat ca o secţie bosniacă a HDZ din Croaţia.
Primele alegeri pluraliste au avut loc în anul 1990. Cele trei partide naţionaliste au câştigat în mod clar majoritatea în parlamentul de la Sarajevo. Sistemul electoral prevedea instituirea unei Preşedinţii rotative care a fost condusă de către Alija Izetbegovici. În anul 1991 ca urmare a proclamării independenţei Sloveniei şi Croaţiei au început războaiele din fosta Iugoslavie. În mod evident instituţiile federale au încetat să funcţioneze în vara anului 1991. Deşi Bosnia a încercat să evite implicarea în ceea ce apărea la momentul respectiv drept un război civil au apărut inevitabile două alternative, fie proclamarea independenţei, fie rămânerea în cadrul unei federaţii cu Serbia, Muntenegru şi Macedonia.
În anul 1991, preşedintele Izetbegovici a încercat să ajungă la un acord cu Belgradul privind reorganizare pe baze confederale a unui stat post iugoslav, însă toate aceste convorbiri nu au dus la nici un rezultat. În paralel, în luna martie 1991, Slobodan Miloşevici şi Franjo Tudjman, preşedinţii Serbiei şi Croaţiei au avut o întâlnire la Karageorgevo, în Serbia unde au avut convorbiri asupra divizării Bosniei între Serbia şi Croaţia şi ar fi ajuns la un acord în acest sens. Deşi existenţa acordului a fost negată multă vreme, acesta a fost confirmat de către ultimul premier iugoslav Ante Markovici (croat), care a depus mărturie înaintea tribunalului de la Haga.
În octombrie 1991 Bosnia - Herţegovina îşi proclamă suveranitatea. Declaraţia este urmată de un referendum, boicotat de sârbii bosniaci, în care croaţii şi musulmanii bosnieci votează pentru desprinderea de Iugoslavia.
În luna aprilie 1992 se proclamă independenţa Bosniei - Herţegovina, iar două zile mai târziu sârbii proclama independenţa propriului lor stat, Republica Sârba a Bosniei şi Herţegovina, cunoscută sub numele de Republica Srpska.
[modifică] Războiul din Bosnia (1992-1995)
Independenţa Bosniei-Herţegovina a fost proclamată la data de 5 aprilie 1992, recunoscută la data de 6 aprilie, iar noul stat a fost recunoscut şi admis în Organizaţia Naţiunilor Unite în mai 1992. Republica Srpska şi-a proclamat independenţa la data de 7 aprilie 1992, dar nu a fost recunoscută. În anul 1991 croaţii din Bosnia proclamaseră comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca misiune apărarea croaţilor din Bosnia.
În anul 1992 au început operaţiunile militare. În primul operaţiunile militare au fost marcate de intenţia forţelor sârbilor bosniaci de a ocupa un teritoriu cât mai mare, contiguu cu teritoriile ocupate de către sârbii din Croaţia. Iniţial forţele armate ale sârbilor bosniaci aveau avantajul preluării armamentului armatei iugoslave deşi se aflau în inferioritate numerică faţă de bosniaci şi croaţi. În anul 1992, forţele sârbe au desfăşurat în regiunile ocupate acţiuni de expulzare a populaţiei civile musulmane şi croate. Acţiunea de purificare etnică deşi nu a avut loc doar în teritoriile ocupate de către sârbi, a fost pracitcată pe un teritoriu extins, pe scară largă şi mediatizată intens astfel că a şocat opinia publică internaţională, compromiţând orice revendicări politice ale sârbilor bosniaci.
Ca urmare a operaţiunilor militare şi a expluzărilor de populaţie la sfârşitul anului 1992, Republica Srpska a ocupat aproximativ 70% din suprafaţa Bosniei-Herţegovina, în estul şi nordul statului. Teritoriul controlat de forţele guvernamentale fidele guvernului de la Sarajevo se reducea la enclave asediate şi la un teritoriu controlat împreună cu forţele militare ale croaţilor bosniaci în centrul Bosniei. Organizaţia Naţiunilor Unite desfăşoară forţe de menţinere a păcii (UNPROFOR), însă acestea au un mandat limitat astfel că nu au fost capabile să împiedice comiterea unor atrocităţi de către combatanţi.
Anul 1993 reprezintă momentul culminant al războiului din Bosnia deoarece alianţa iniţială dintre bosniaci şi croaţi se destramă şi au loc câteva conflicte paralele.
Astfel, în Bosnia centrală, izbucneşte un război deosebit de violent între croaţi şi bosniaci, conflict care se extinde şi în Herţegovina Occidentală. Oraşul Mostar divizat de râul Neretva între o secţiune croată şi una bosniacă este teatrul unor confruntări violente.
În acest conflict se înregistrează alianţe locale între sârbi şi croaţi în luptele contra musulmanilor (la asediul oraşului Sarajevo participă şi forţele croate din localitatea Kiseliak, iar artileria sârbă bombardează partea bosniacă din Mostar).
În conflictul din Bosnia centrală îşi fac apariţia unităţile de combatanţi musulmani străini (mujahedinii) care acţionează în unităţi independente şi comit crime de război contra populaţiei civile. Această atitudine influenţează şi unităţile armatei bosniace. Corpul armatei bosniace din Zenica (supranumit chiar de către musulmanii bosnieci corpul Allah Akbar) adoptă o atitudine agresiv islamică şi încearcă să impună populaţiei civile respectarea literală a preceptelor Islamului (inclusiv prin distrugerea magazinelor care vând alcool şi carne de porc). Aceste unităţi reuşesc să înfrângă forţele armate croate din centrul Bosniei şi sa creeze teritorii care leagă oraşele aflate sub controlului guvernului de la Sarajevo dominat de musulmanii bosnieci.
Pe de altă parte, în alte zone (Tuzla sau Maglaj) croaţii continuă să lupte alături de armata guvernamentală bosniacă, dominată de musulmanii bosnieci împotriva forţelor Republicii Srpska.
În nord-vestul Bosniei, în regiunea Velika Kladuşa, Fikret Abdici, ales în cadrul Preşedinţiei colective ca reprezentant al musulmanilor bosnieci, alături de Alija Izetbegovici proclamă regiunea autonomă a Bosniei de vest (ulterior Republica Bosniei de vest) şi începe conflictul cu forţele guvernamentale grupate în jurul oraşului Bihaci. Abdici are cel puţin o înţelegere tacită cu forţele sârbilor din Kraina, care înconjoară teritoriul ocupat de forţele sale şi au evitat orice conflict cu el.
În 1993 sunt propuse planul de pace Vance-Owen si Stoltenberg-Owen, care prevedeau divizarea Bosniei-Herţegovina în unităţi teritoriale dominate de fiecare din cele trei grupuri etnice. Deşi profund nemulţumiţi, conducătorii guvernului de la Sarajevo acceptă planul, însă parlamentul Republicii Srpska refuză ratificarea acestuia.
În 1994 principalul eveniment este încheierea acordului de pace de la Washington dintre croaţi şi musulmanii bosnieci care prevede crearea Federaţiei Bosnia-Herţegovina, reunind teritoriile controlate de cele două comunităţi, încetarea ostilităţilor şi crearea unei confederaţii cu Croaţia. În fapt între forţele de pe teren se instaurează un armistiţiu şi fiecare parte continuă să controleze teritoriile ocupate, fără a se înregistra un progres în constituirea vreuneia din structurile statale prevăzute de către acordul de la Washington.
În anul 1995 armata Republicii Srpska a început ofensiva contra enclavelor musulmane din estul Bosniei (Srebrenica, Zepa şi Gorajde), reuşind sa ocupe Srebrenica şi Zepa. La ocuparea oraşului Srebrenica forţele armate şi paramilitare ale sârbilor au omorât 7000 de bărbaţi musulmani act recunoscut drept genocid de către Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie.
În anul 1995, în cadrul operaţiunii Furtuna, forţele armatei croate înving Armata Republicii Srpska Kraina, formaţiunea statală secesionistă din Croaţia şi ocupă teritoriul acesteia. Ca urmare a acestei ofensive teritoriul ocupat de Fikret Abdici este ocupat de armata guvernului central bosniac iar în luna august 1995, forţele armate bosniace, croate şi ale croaţilor din Bosnia lansează o ofensivă concertată asupra teritoriilor ocupate de sârbi în Croaţia şi Bosnia. NATO sprijină această ofensivă prin transmiterea de informaţii şi prin lovituri aeriene. Sârbii încearcă să ia ostatici din rândul forţelor NATO şi să-i folosească drept scuturi umane însă aceste acţiuni nu au efectul scontat. Ofensiva este întreruptă doar după ce Statele Unite adresează un ultimatum tuturor părţilor şi să înceapă convorbirile de pace. Ostilităţile de pe teren încetază şi la data de 1 noiembrie preşedinţii Croaţiei, Serbiei şi Bosniei-Herţegovina încep convorbirile de pace la baza militară de la Dayton, Ohio, Statele Unite ale Americii. La data de 21 noiembrie este acceptat setul de documente cunoscut sub numele de acordul de la Dayton care este semnat de către cele trei părţi la data de 14 decembrie la Paris de către cei trei preşedinţi.
Acordul marchează încetarea războiului din Bosnia şi începerea unei noi etape pentru în istoria Bosniei independente.
[modifică] Bosnia-Herţegovina după Acordul de pace de la Dayton
Acordul de la Dayton a marcat încheierea operaţiunilor militare însă reconstrucţia postbelică a Bosniei este deosebit de dificilă. Acordul prevedea crearea unei structuri statale descentralizate formată din două entităţi:
- Federaţia Bosnia şi Herţegovina (formată din teritoriile controlate de bosnieci şi croaţi) pe 51% din teritoriul întregii republici şi
- Republica Srpska, teritoriul controlat de sârbi, 49% din teritoriul Bosniei - Herţegovina.
Oraşul Brcko, având o poziţie strategică deosebit de importantă, deoarece unea teritoriile controlate de sârbi a fost lăsat în administrarea Republicii Srpska însă statutul său a fost determinat ulterior. Pentru implementarea acordurilor a fost creată o forţă internaţională de menţinere a păcii IFOR, înlocuită ulterior de o forţă mai redusă SFOR (Stabilisation Force) care, la rândul său a fost înlocuită de o forţă formată în principal din trupe europene, EUFOR.
Pentru supravegherea aplicării acordurilor a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant al Comunităţii Internaţionale, având puteri extinse inclusiv dreptul de a revoca oficiali aleşi din entităţi sau la nivel statal.
Primii ani postbelici au fost marcaţi de încercările de reconstrucţie a ţării. Deşi comunitatea internaţională a donat sume importante de bani pentru aceasta, distribuţia s-a făcut în mod discirminatoriu (până în anul 2000 aproximativ 90% din asistenţă a fost dirijată spre teritoriul controlat de autorităţile centrale din Federaţia Bosnia - Herţegovina). Lipsa unor instituţii locale solide a făcut ca mare parte din ajutoare să fie deturnate, iar Bosnia a devenit un teren propice pentru înflorirea criminalităţii organizate. Deşi au existat temeri privind transformarea Bosniei într-o bază a fundamentalismului islamic, realitatea a demonstrat că, deşi fundamentalismul este prezent în mod indiscutabil în societatea locală, marea majoritate a musulmanilor bosnieci a respins, cel puţin până în prezent această interpretare a religiei islamice.
O anumită posibilitate de evoluţie a societăţii pare să fi venit odată cu includerea Bosniei-Herţegovina în procesul de asociere şi stabilizare al Uniunii Europene şi dobândirea statutului de potenţial candidat la Uniunea Europeană. Bosnia-Herţegovina rămâne însă un stat fragil, cu instituţii neconsolidate, dependent de asistenţa internaţională şi în care reconstrucţia societăţii este abia la începuturile sale.
[modifică] Bibliografie
- Robert J. Donia, John V. Fine jr.: "Bosnia Herzegovina - A Tradition Betrayed", ed. C. Hurst & Co (Publishers) Ltd, 1994. ISBN 1850652112
- Robert J. Donia: "Islam under the Double Eagle, The Muslims of Bosnia-Herzegovina 1878 - 1914", East European Quarterly, 1981. ISBN 0914710729
- Misha Glenny: "The Fall of Yugoslavia: The Third Balkan War", ed. Penguin, 1996. ISBN 0140235868
- Misha Glenny: "The Balkans: Nationalism, War & the Great Powers, 1804-1999", ed. Penguin, 2001. (0140233776)
- Noel Malcolm: "A Short History of Bosnia", ed. Pan Books, 2002. ISBN 0814755208
Istoria: Albania • Andorra • Armenia • Austria • Azerbaijan • Belarus • Belgia • Bosnia şi Herţegovina • Bulgaria • Croaţia • Cipru • Republica Cehă • Danemarca • Elveţia • Estonia • Finlanda • Franţa • Georgia • Germania • Grecia • Islanda • Irlanda • Italia • Letonia • Liechtenstein • Lituania • Luxemburg • Republica Macedonia • Malta • Marea Britanie • Moldova • Monaco • Muntenegru • Norvegia • Olanda • Polonia • Portugalia • România • Rusia • San Marino • Serbia • Slovacia • Slovenia • Spania • Suedia • Turcia • Ungaria • Ucraina • Vatican
Teritorii: Åland • Muntele Athos • Akrotiri şi Dhekelia • Insulele Faroe • Gibraltar • Guernsey • Jan Mayen • Jersey • Insula Man • Svalbard
