Gheorghi Jukov
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Gheorghi Konstantinovici Jukov (în limba rusă: Георгий Константинович Жуков) (1 decembrie stil nou/19 noiembrie stil vechi 1896– 18 iunie 1974), comandant militar şi politician sovietic, este considerat de mulţi ca fiind unul dintre cei mai mari comandanţi ai celui de-al doilea război mondial.
Cuprins |
[modifică] Cariera antebelica
Jukov s-a născut într-o familie ţărănească în satul Strelkovka, raionul Maloiaroslaveţ, gubernia Kaluga (în zilele noastre raionul Jukovo, regiunea Kaluga). A plecat de mic ca ucenic la o fabrică din Moscova. În 1915 a fost încorporat în armata ţaristă ca soldat într-un regiment de dragoni şi a luat parte la luptele primului război mondial. Jukov a fost decorat de două ori cu ordinul Crucea Sfântului Gheorghe şi a fost avansat la gradul de sergent pentru vitejia arătată în luptă. A intrat în rândurile Partidului Bolşevic după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, originea socială modestă fiind o calitate foarte apreciată la dosarul personal. După ce s-a vindecat de tifos, a lupta în războiul civil şi a fost decorat cu Ordinul Steagul Roşu de Luptă pentru înfrângerea unei răscoale ţărăneşti puse la cale de contrarevoluţionarii albi.
Până în 1923, Jukov a fost promovat la comanda unui regiment, iar în 1930 la comanda unei brigăzi. A fost unul dintre cei mai hotărâţi susţinători ai noii teorii a luptei de vehicule blindate şi a fost remarcat pentru capacitatea de planificare amănunţită, disciplina strictă şi severitatea sa. A reuşit să supravieţuiască epurărilor staliniste a principalilor comandanţi ai Armatei Roşii din perioada 1937-39.
În 1938, Jukov a fost numit la comanda Corpul I de Armată Mongolă cu care a luptat împotriva Armata din Kwantung japoneză pe frontul stabilit de-a lungul frontierei dintre Mongolia şi statul marionetă Mancukuo (controlat de Japonia), în războiul nedeclarat care a durat din 1938 până în 1939. Ceea ce a început ca hărţuiri obişnuite de frontieră – japonezii testând capacitatea sovieticilor de apărare a graniţelor – a evoluat rapid până la stadiul de război pe scară largă, niponii aruncând în luptă 80.000 de soldaţi, 180 de tancuri şi 450 de avioane.
Totul a culminat cu bătălia de la Halhin Gol. Jukov a cerut întăriri masive şi după ce le-a primit, pe 15 august 1939, a dat ordinul de declanşare a unui atac care părea că este unul clasic, frontal. Însă el a ţinut în rezervă două brigăzi de tancuri, pe care, într-o manevră îndrăzneaţă si încheiată de succes, le-a ordonat să avanseze pe cele două flancuri ale niponilor. Fiind sprijinite foarte eficient de artileria motorizată şi de infanterie, cele două grupuri de tancuri au încercuit Armata a VI-a japoneză şi au capturat zonele de aprovizionare slab apărate. În câteva zile, trupele japoneze au fost înfrânte.
Pentru această operaţiune, lui Jukov i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. În afara Uniunii Sovietice, această bătălie a fost puţin cunoscută, în cam acelaşi timp izbucnind în Europa al doilea război mondial. Atacul purtat în forţă de grupurile masive, mobile de tancuri a trecut neobservat în Europa Occidentală, iar, drept consecinţa, Blitzkriegul german împotriva Franţei din 1940 a fost o mare surpriză pentru Aliaţi.
După ce a fost avansat la gradul de general în 1940, Jukov a fost pentru o scurtă perioadă de timp, (ianuarie – iulie 1941), şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii. În urma unor neînţelegeri cu Stalin, a fost înlocuit de la comandă de mareşalul Boris Şapoşnikov, (înlocuit şi acesta cu Alexandr Vasilievski în 1942).
[modifică] Al doilea război mondial
În conformitate cu cele scrise în cartea sa de memorii, (scrisă după moartea lui Stalin, în plină campanie de destalinizare a lui Hruşciov), Jukov a fost un critic neînfricat al deciziilor lui Stalin şi a altor comandanţi în perioada imediată a invaziei germane a Uniunii Sovietice din iunie 1941 (vezi Marele Război Patriotic). De exeplu, Jukov i-ar fi sugerat lui Stalin ca Armata Roşie să abandoneze Kievul. Stalin a respins propunerea, iar ca rezultat, Jukov a fost schimbat din funcţia de Şef al Marelui Stat Major şi a fost transferat în districtul militar Leningrad, unde a fost pus să organizeze apărarea oraşului. Decizia de destituire a lui Jukov ar fi putut fi pusă în legătură cu înfrângerile militare catastrofice ale sovieticilor din vara anului 1941, pentru care atât Stalin cât şi Jukov se făceau responsabili. În sectorul Leningradului, Jukov a reuşit oprirea avansării germane la porţile oraşului în toamna anului 1941.
În octombrie 1941, când naziştii au asediat Moscova, Jukov l-a înlocuit pe Semion Timoşenko la comanda Frontului Central şi a primit sarcina de conducere a apărării Capitalei. (Vezi şi Bătălia de la Moscova). El a fost cel care a condus transferul de trupe din Orientul Îndepărtat, unde staţionau un mare număr de trupe terestre încă din prima zi a atacului lui Hitler. În decembrie 1941, o contraofensivă încununată de succes i-a împins înapoi pe germani din faţa capitalei sovietice. Această victorie a fost pusă în special pe seama capacităţilor deosebite ale lui Jukov de organizare a logisticii.
Din acest moment, Jukov a reintrat în graţiile lui Stalin, dictatorul preţuindu-l în mod deosebit tocmai pentru sinceritatea sa, tot cea care îi adusese schimbarea de la comanda Statului Major. Bunăvoinţa cu care Stalin primea criticile generalilor săi a contribuit până în cele din urmă la succesul lui în funcţia de Comandant Suprem al forţelor sovietice, spre deosebire de Hitler, care îi îndepărta pe toţi generalii care îl contraziceau.
În 1942, Jukov a fost numit în funcţia de adjunct al Şefului Statului Major şi a fost trimis pe frontul de sud-vest pentru a organiza apărarea Stalingradului. Jukov a acţionat sub comanda supremă a lui Vasilievski şi a reuşit să despresureze Stalingradul şi să încercuiască Armata a VI-a Germană în 1943, (vezi şi Bătălia de la Stalingrad). În timpul operaţiunilor de la Stalingrad, Jukov a efectuat multe atacuri care nu au fost încununate de succes pe direcţiile Rjev, Sicevka şi Viazma, (cunoscute cu numele de "maşina de tocat carne de la Rjev" ("Ржевская мясорубка"). Cu toate acestea, Jukov a pretins că succesul de la Stalingrad îi aparţine în totalitate, ceea ce l-a determinat pe Stalin să semnaleze purtarea necorespunzătoare a generalului:
"În ciuda afirmaţiilor lui Jukov, el nu a avut nici o legătură cu planurile de lichidare a grupului de armate germane de la Stalingrad; este ştiut că planurile au fost puse la punct şi au început să fie puse în practică în iarna lui 1942, când Jukov se afla pe alt front, departe de Stalingrad ".
În ianuarie 1943, Jukov a organizat prima străpungere a liniilor germane care asediau Leningradul. A fost coordonatorul STAVKA în bătălia de la Kursk din iulie 1943, având rolul central în planificarea defensivei sovietice şi a atacului încununat cu un uriaş succes care a urmat. Victoria de la Kursk a reprezentat prima înfrângere majoră a blitzkriegului german în timpul unei campanii de vară şi a fost considerată o bătălie cel puţin la fel de hotărâtoare ca şi cea de la Stalingrad.
După destituirea mareşalului Kliment Voroşilov, Jukov a reuşit să despresureze Leningradul în ianuarie 1944. El a fost cel care a condus ofensiva sovietică finală asupra Germaniei şi a fost cel care a cucerit Berlinul în aprilie 1945, (vezi şi Bătălia de la Berlin), fiind şi primul comandant al zonei de ocupaţie sovietică din Germani. Dat fiind faptul că era cel mai proeminent comandant militar al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Jukov a deschis Parada Militară a Victoriei din Piaţa Roşie din Moscova din 1945.
Generalul Eisenhower, comandantul suprem aliat din vest, a fost un mare admirator al mareşalului Jukov, cei doi înâlnindu-se în Uniunea Sovietică imediat după terminarea războiului.
[modifică] Cariera postbelică
Jukov a câştigat o uriaşă popularitate în rândurile cadrelor armatei dar şi printre oamenii sovietici de rând şi a devenit o ameninare posibilă la adresa lui Stalin şi a dictaturii sale. Ca urmare, în 1947, Jukov a fost retrogradat din funcţie, fiind numit comandant al regiunii militare Odessa, departe de Moscova, într-o zonă lipsită de importanţă strategică şi de trupe numeroase şi puternice. După moartea lui Stalin, Jukov s-a reîntors la Moscova în funcţii importante de comandă, adjunct al ministrului apărării (1953) şi ministru al apărării (1955).
În 1953, Jukov a sprijinit noua conducere a partidului comunist în acţiunea de eliminare a lui Lavrenti Beria, şeful aparatului securităţii staului şi unul dintre principalii organizatori ai epurărilor staliniste.
Jukov, ca ministru al apărării al URSS, a fost responsabil pentru invazia Ungariei pentru reprimarea revoluţiei anticomuniste din octombrie 1956. Alături de majoritatea membrilor Prezidiumului, el l-a îndemnat pe Nikita Hruşciov să trimită trupe în sprijinul autorităţilor comuniste maghiare şi pentru securizarea graniţei ungaro-austriece. Totuşi, Jukov şi cei mai mulţi membria ai Prezidiumului nu erau dornici să implice Armata Roşie într-un conflict de proporţii în Ungaria, mareşalul recomandând chiar retrageerea trupelor sovietice atunci când părea că militarii ar fi fost dispuşi să ia măsuri extreme pentru reprimarea revoluţiei. Poziţia lui Jukov şi a tovarăşilor săi s-a schimbat încă o dată atunci când noul prim-ministru al Ungariei, Imre Nagy, a început să vorbească despre retragerea ţării din Pactul de la Varşovia. Ca urmare, sovieticii au zdrobit revolta maghiară şi l-au instalat pe János Kádár în locul lui Nagy.
În 1957, Jukov l-a sprijinit pe Hruşciov împotriva inamicilor conservatori, aşa numitul "Grupul antipartinic" condus de Viaceslav Molotov. Discursul lui Jukov ţinut în plenul Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost cel mai agresiv, denunţându-i pe neostalinişti pentru complicitate la crimele dictatorului.
În iunie 1957, Jukov a devenit membru plin al Prezidiumului CC al PCUS. A fost în dezacord cu Hruşciov de mai multe ori în probleme importante care priveau politica faţă de forţele armate. Hruşciov a hotărât reducerea forţelor convenţionale în timp ce acorda o mai mare importanţă forţele nucleare strategice ca principală forţă de intimidare, în felul acesta eliberând personalul şi resursele financiare pentru sectorul civil al economiei.
Jukov sprijinea interesele militarilor şi era în dezacord cu politica lui Hruşciov. Hruşciov, ca o demonstraţie a puterii partidului asupra armatei, l-a destituit pe Jukov din funcţia de ministru şi l-a exclus din CC al PCUS în octombrie 1957. În memoriile sale, Hruşciov a spus că a crezut că Jukov plănuia o lovitură de stat.
După debarcarea lui Hruşciov din octombrie 1964, noua conducere sovietică a lui Leonid Brejnev şi Alexei Kosîghin a apelat din nou la serviciile lui Jukov, fără insă să-i mai permită acestuia să aibă puterea de odinioară. Se spune că Brejnev a fost înfuriat când, la a 20-a aniversare a victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei, el a primit aclamaţii mai puţin puternice decât cele primite de Jukov. Brejnev, care în timpul războiului a fost comisar politic de rang mediu, a fost preocupat tot timpul să-şi crească importanţa proprie în victoria împotriva nazismului.
Jukov a rămas o persoană extrem de populară în Uniunea Sovietică până la moartea sa din 1974. A fost înmormântat cu cele mai înalte onoruri militare.
Asteroidul 2132 Jukov a fost botezat în onoarea sa. În 1995, comemorând 100 de ani de la naşterea mareşalului, în Federaţia Rusă au fost înfiinţate Ordinul Jukov şi Medalia Jukov.
[modifică] Opinii contemporane
În Uniunea Sovietică postbelică, adevărul era deseori sacrificat în scopuri propagandistice, iar criticile la adresa comandanţilor şi armatei sovietice erau practic inexistente. Jukov este un exemplu unic al unui comandant sovietic care a fost criticat pentru tacticile sale. Asta, evident, a fost legat de schimbările pe scena politică de la Kremlin. Atunci când era la putere, era lăudat ca un mare erou ("Gheorghi – cel care ne-a adus Victoria"), iar, atunci când era căzut în dizgraţie devenea "mareşalul canibal" (маршал-людоед). A rămas cel mai controversat comandant sovietic până în zilele noastre, bucurându-se de aprecieri diametral opuse publicate de cei din aceiaşi generaţie cu el, de istorici militari sau de soldaţii care au luptat sub comanda lui.
Cariera militară a lui Jukov este la fel de diversă ca şi opiniile despre ea. Nepăsarea crasă pentru vieţile subordonaţilor săi se schimba deseori într-un mod diametral opus. Jukov petrecea mai mult timp decât restul comandanţilor sovietici cu antrenamentul pentru luptă al trupelor şi cu planificarea operaţiunilor militare, ceea ce a dus de multe ori la pierderi mai mici decât ale altor generali sovietici. De exemplu, în bătălia pentru apărarea Moscovei din iarna anului 1941, Jukov a pierdut 139.586 de soldaţi, adică 13,6% din totalul trupelor sale. Prin comparaţie, într-o operaţiune asemănătoare, generalul Kozlov a pierdut 39,4% din soldaţii aflaţi sub comanda lui lângă Kerci. Odată cu trecerea timpului, pierderile din rândul trupelor comandate de Jukov au devenit şi mai mici, deşi au fost considerate incredibil de mari după standardele armatelor altor state, pentru Armata Roşie aceste pierderi erau sub medie. În bătalia de la Berlin, Jukov a pierdut 4,1% dintre oamenii săi, în timp ce forţele lui Konev, care s-au confruntat cu o opoziţie germană mai slabă, au pierdut 5% din efectiv, iar Rodion Malinovski a suferit pierdei cifrate la 8% din totalul efectivului în luptele pentru cucerirea Budapestei.
Totuşi, brutalitatea şi dorinţa de a avea succes indiferent de costuri au fost defecte imposibil de tăgăduit ale lui Jukov. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al acţiunilor lui Jukov din timpul luptelor pentru apărarea barajului de acumulare Istra (Истринское водохранилище). Generalul Rokossovski, care conducea una dintre armatele de sub comanda lui Jukov, a cerut permisiunea să se retragă pe o poziţie mai avantajoasă pe 18 noiembrie 1941. Jukov a refuzat categoric să aprobe retragerea tactică. Rokossovski a trecut peste capul lui Jukov şi a cerut direct ajutorul mareşalului Boris Şapoşnikov, şeful Marelui Stat Major. Acesta din urmă, apreciind corect situaţia lui Rokossovski, a dat imediat ordinul de retragere. Jukov a reacţionat imediat. El a revocat ordinul superiorului său şi l-a obligat pe Rokossovski să rămână pe poziţii. Ca urmare, în scurtă vreme, armata lui Rokossovski a fost practic distrusă, germanii punând spăpânire pe malul estic al lacului de acumulare, extrem de important din punct de vedere strategic.
Susţinătorii lui Jukov explică de cele mai multe ori brutalitatea mareşalului prin presiunea incredibilă la care era supus. În vreme ce orgolilul era un factor care juca un rol decisiv în multe dintre deciziile lui Jukov, este posibil să fi acţionat în moduri discutabile şi datorită fricii. De-a lungul războiului, Jukov a fost observat cu mai mare atenţie decât orice alt comandant sovietic. Ordinele pentru prima sa sarcină importantă, apărarea Moscovei din iarna anului 1941, au fost tipărite în toate ziarele, însoţite fiind de portrete mari, un lucru nemaiîntâlnit până în acel moment. Stalin încerca să se pună la adăpost: iată omul responsabil pentru tot ce are să se întâmple. Poziţia pe muchie de cuţit a lui Jukov este lesne de apreciat corect şi pentru observatorii din zilele noastre. Sarcinile importante pe care le-a primit după victoria din faţa Moscovei îi lăsau lui Jukov foarte puţin spaţiu de manevră în cazul unui eşec. Pentru el, victoria indiferent de costuri devenea singura opţiune.
Jukov a fost fără îndoială un strateg strălucit, iar multe dintre bătăliile pe care le-a condus sunt exemple ale unora dintre cele mai strălucite victorii ale celui de-al doilea război mondial, care au dus la anihilarea inamicilor. Există dovezi că Jukov făcea mai mult decât alţi generali sovietici pentru pregătirea operaţiunilor militare şi pentru pregătirea trupelor de sub comanda sa, dându-le oamenilor mai multe şanse de reuşită. Odată luptele declanşate, Jukov se concentra exclusiv asupra obţinerii victoriei. De fapt, el a fost un comandant sovietic tipic. Brutalitatea sa nu era cu nimic diferită de a altor comandanţi sovietici, dar a fost doar mai bine cunoscută. Şi încă mai există istorici ruşi care apreciază că doar victoria a avut importanţă, în ciuda pierderilor umane.
[modifică] Recompense
Jukov a fost recompensat cu numeroase ordine şi medalii. A fost recompensat de patru ori cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice. În afară de el, numai Brejnev a mai avut o asemenea onoare. Jukov a fost una din cele trei persoane care au primit de două ori Ordinul Victoriei. A primit ordinul polonez Virtuti Militari cu Marea Cruce şi Stea. A fost răsplatit şi cu ordinul american Legion of Merit.
Primul monument în cinstea lui Gheorghi Jukov a fost ridicat în Mongolia, în memoria victoriei de la Halhin Gol. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, acest monument a fost unul dintre foarte puţinele care nu a suferit de pe urma curentului antisovietic din fostele state comuniste.
[modifică] Legăţuri externe
- Воспоминания и размышления Memoriile lui Gheorghi Jukov (în limba rusă).
- Recompensele acordate lui Jukov (în limba rusă).
[modifică] Bibliografie
- Pavel N. Bobilev, Otechesvennaya istoriya, no. 1, 2000, pp. 41-64
| Predecesor: Nikolai Bulganin |
Ministru al Apărării al Uniunii Sovietice 1955–1957 |
Succesor: Rodion Malinovski |
