Familia Magheru
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Familia Magheru dă istoriei româneşti câteva personalităţi importante legate în special de evenimentele din anul 1848 şi cele din preajma Unirii Principatelor de la 24 ianuarie 1859.
Cuprins |
[modifică] Originea ardeleană
Familia boiernaşilor Magheri îşi are originea în localitatea Vidra, parte a comunei Vârfurile din judeţul Arad. Şi astăzi câteva repere toponimice (crângul Magereşti, Dealul Mageresc) dar mai ales o parte a locuitorilor satului, poartă numele de Mager sau Magheriu, precum profesorul Traian Mager (1887-1950) care întreprinde câteva cercetări asupra zonei şi a istoricului ramurii ardelene a familiei.
Într-un act datat 14 octombrie 1665 este atestat în cătunul Câlnic al satului Bârzeiul de Ghilort, din actualul judeţ Gorj, un anume Vlad Măgheriu şi nepotul său Petru, ce "i să zice acum Fleşeariu" (care întemeiază familia de moşneni Fleşeariu), străini de moşnenii zonei, ce cumpără toată partea de moştenire a unui Ion Toboşeariu. Acest lucru susţine tradiţia orală a familiei care spune că un anume Vlad şi soţia sa, Lupşa, mici nemeşi ardeleni, au trecut munţii pe la mijlocul secolului al XVII-lea pentru a ascăpa de persecuţiile autorităţilor Transilvaniei de la cea dată. Unele studii mai recente au arătat că întradevăr, strămoşii ardeleni ai celor stabiliţi în Oltenia deţineau proprietăţi şi aveau dreptul la pecete propie ceea ce ar duce la ideea că că unul din aceşti stămoşi ar fost inobilat pentru faptele sale de arme. Din nefericire diploma de inobilare, precum şi alte acte care să detalieze această problemă nu s-au mai păstrat.
Unii istorici presupun că acest moment ar fi legat de domnia şi luptele lui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657) care, în încercarea de a se scutura de jugul otoman, strânge în armata sa toţi "nobilii sloboziţi şi secuii". După moartea acestuia, principii care i-au succedat, în special Mihai Apafi I (1660-1690), declanşează o seria de persecuţii dure şi expropieri împotriva celor care s-au remarcat în luptele date de Gheorghe Rákóczi. În aceste condiţii au avut loc emigrări importante de populaţie românească din Transilvania spre Ţara Românească şi Moldova. Se presupune că printre fruntaşii celor veniţi s-ar fi aflat şi acel Vlad, nemeşul din Vidra Hălmagiului, cel ce întemeiază familia Magheru.
Istoricul Alexandru Ştefulescu, într-o lucrare din 1904 dedicată istoriei oraşului Tg. Jiu, cunoscând originea ardeleană a familiei Magheru, presupune că momentul venirii acestora ar fi anterior evenimentelor relatate mai devreme argumentând că satul Maghereşti, menţionar prima oară cu numele de Măghireşti într-un act din 30 ianuarie 1620, ar fi fost întemeiat de un alt strămoş al familiei. Întradevăr asemănarea de nume îmbie spre o astfel de ipoteză, totuşi nici în acele timpuri, nici mai recent, nici un locuitor cunoscut al acestei localităţi nu au avut legături cu familia Magheru, sau să fi purtat numele de Magheriu sau Măgheriu. Ba mai mult, numele rezultat din toponimicul Maghereşti este Magherescu ceea ce duce clar la concluzia că originea toponimicului trebuie, cu siguranţă, să o căutăm în altă parte.
[modifică] Boiernaşii olteni
Primii Magheri olteni sunt menţionaţi sporadic în actele vremii făcând grea munca de reconstituire a înaintaşilor acestei familii. Astfel, acel Vlad Măgheriu şi fiul său Constantin, apar în menţionarea târzie a unui act, astăzi dispărut, al lui Constantin Brâncoveanu în care li se confirmă proprietatea asupra bunurilor şi pământurilor cumpărate în Câlnic pe Ghilort.
Până la jumătatea secolului al XVIII-lea, numai două acte îi mai pomenesc pe Magheri. Primul datat 1697, iar al doilea, o hotărnicie din 26 iulie 1647 în care se pomeneşte de hotarul Măghearilor din Bârzeiul.
Primul membru notabil al familiei este protopopul Ion Măgheariu, stră-strănepotul lui Vlad, care agoniseşte din moşteniri şi danii o avere considerabilă ce îl propulsează printre cei mai importanţi boiernaşi ai zonei. Astfel, într-o suită de acte emise între anii 1765-1767, ce stabilesc hotarele pământurilor moşnenilor din Bârzeiu, protopopul Ioan apare ca boier jurător. Într-o scrisoare din 7 aprilie 1769 a lui Partenie, episcopul de Râmnic adresată lui Barbu Zorilescu, protopop de Gorj, aflăm despre Ion Măgheariu că "[...]de vreme ce i s-au întâmplat de i-au ars casa şi i s-au risipit iconomia casei, să nu i se mai facă vre-o supărare, măcar de un ban[...]". Cu toate că "i s-au risipit iconomia casei", protopopul Ion găseşte resursele să achiziţioneze, în perioada imediat următoare, mai multe moşii atât de la rude ale sale mai nevoiaşe (urmaşii acestora decăzând din calitatea de mici boiernaşi, dispărând treptat în masa de ţărani birnici) cât şi de la persoane străine de neamul lor. Un act din 15 august 1770 încheie o astfel de tranzacţie în familie prin care Ion cumpără tot pământul vărului său Dumitru, fiul lui Voinea Măgheriu, ca martori fiind, trecuţi pe două coloane, toate rubedeniile în viaţă ale protopopului.
Războiului ruso-turc din anii 1769-1774 transformă Oltenia în câmp de luptă şi obligă pe protopopul Ioan să se refugieze în Transilvania. Cu prilejul acestor lupte din 1770, se evidenţiază fratele lui Ion, Şerban Măgheriu, ofiţer în armata ţaristă, ridicat la rangul de porojnic (locotenent) datorită faptelor sale de arme, încredinţându-i-se comanda unui corp militar format din voluntari olteni. Chiar în cursul aceluiaşi an, în bătălia de la Preajba, Şerban Magheriu moare eroic în urma exploziei unei ghiulele de tun. În amintirea faptelor sale de vitejie, nepotul de frate omonim, tatăl generalului Magheru, construieşte la 1800 biserica "din deal" a satului Bârzeşti, monument astăzi dispărut, trecând printre ctitori pe porojnicul Şerban, chipul său din pictura murală păstrându-se într-o imagine din 1894 a unui fotograf neamţ din Târgu Jiu.
Protopopul Ioan moare după 5 martie 1779 când apare ultima oară într-un act de cumpărare a unei sălişti la marginea moşiilor sale. Din căsătoria cu Stanca rezultă doi copii: armaşul Şerban şi popa Ion, tatăl generalului. Primul dintre cei doi fraţi, la fel ca unchiul său, se dedică carierei armelor participând la războiul ruso-austriaco-turc din anii 1787-1791. Faptele de arme în timpul luptelor contra austriecilor din 1788 i-au adus un deosebit prestigiu fiind numit căpitan în oastea de ţară întocmită de voievodul Nicolae Mavrogheni şi "[...]l-au îmbrăcat cu caftan roşu şi i-au dat şi un cal domnesc, înşelat, înfrânat[...]" (dintr-o carte domnească a lui Nicolae Mavrogheni din 1788, astăzi dispărută). Şerban Măgheriu primeşte diverse funcţii militare după război (căpitan de predaţi 1790, ceauş 1791, căpitan al plasei Amaradia 1795) fapt ce i-a adus unele facilităţi la plata diverselor dări către domnie astfel putând să rotunjească semnificativ averea familiei. De altfel, această stare materială bună, precum şi urcarea în ierarhia socială a familiei Magheru, se evidenţiază prin ctitorirea bisericii din Bârzeiu la anul 1800. Edificiul de dimensiuni modeste, este ctitorit, aşa cum rezultă din fotografiile pisaniei şi a tabloului votiv al ctitorilor, de către Şerban Măgheriu împreună cu prima sa soţie Sanda, popa Ion, fratele căpitanului şi mama lor, protopopiţa Stanca. Din nefericire, astăzi, biserica nu mai există, surpându-se pe la începutul secolului XX.
La puţin timp după construirea bisericii soţia lui Şerban Magheru moare, iar în 1802 acesta se recăsătoreşte cu Ioana, fiica căpitanului Mihai Zorilescu, văduva lui Radu Popescu din Logreştii-Moşteni (d. 1799). Cu noua soţie înalţă în anul 1805 o troiţă de piatră în Zorileşti iar un an mai târziu contribuie semnificativ la ridicarea bisericii de lemn "Sf. Nicolae" din Polovragi.
În august 1806 un corp expediţionar turcesc sub comanda lui Bechir aga, nepotul lui Regep-paşa, pradă Oltenia arzând satul Bârzeiul şi proprietăţile Magherilor, însă sunt prinşi şi măcelăriţi de căpitanul Şerban în apropierea satului Obârşia. Această faptă ia adus dregătoria de al doilea armaş.
Propăşirea materială şi noua avansare în ierarhia boierească îl determină pe armaşul Şerban ca să persevereze în generozitatea faţă de unele fundaţii religioase gorjene şi în danii bogate bogate pentru ridicarea de biserici. Astfel, în 1809, finanţează alături de Ioana şi rudele ei, armaşul Grigorie Ciocăzeanu (apropiat al lui Tudor Vladimirescu) şi soţia lui Maria, ridicarea bisericii "Sf. Ion şi Coborârea Sfântului Duh" din Ciocadia. Şerban Magheriu, alături de soţia, mai contribuie la ridicarea următoarelor lăcaşuri de cult: biserica "Sf. Nicolae" din Tg. Jiu (1810), schitul Lainici (1813), biserica de lemn din Pojaru de Jos (1818).
Imediat după 17 februarie 1816 (data redactării testamentului) Ioana Zorilescu, soţia lui Şerban Magheriu, trece la cele veşnice lăsând toată averea ei, în lipsa copiilor, celor din familia ei şi bisericii din Bârzeiu. Este înmormântată în pronaosul bisericii din Zorileşti sub o frumoasă piatră tombală ce mai poate fi admirată şi în zilele noastre.
Până la sfârşitul vieţii (16 ianuarie 1820), Şerban Magheru devine vistiernic al doilea, apoi se retrage din viaţa administrativă ocupându-se de administrarea moşiilor lui Nicolae Golescu, zis "Deli Aga", fratele celebrilor Iordache şi Dinică. Mormântul său este alăturat celui al celei de-a doua soţii, în nartexul bisericii de la Bârzeiu, ctitorie a familiei.
Popa Ion, fratele mai mic al vistiernicului Şerban, moare de tânăr, după aprilie 1808. În urma căsătoriei cu o anume Bălaşa, despre care nu se ştie mai nimic, au rezultat 8 copii: Ion, Gheorghe (celebrul general), Zamfira (măritată cu boiernaşul gorjan Nicolae Gârbea din Vladimiri), Ilinca (măritată cu pitarul Avram Negreanu), Bălaşa (măritată cu postelnicul Alexandru Roşianu), Smaranda (măritată cu preotul Radu Aluneanu), Maria (măritată cu Gheorghe Geamănu) şi Stana (necăsătorită). Dacă primii doi sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai familiei, despre cele 6 fete nu se ştie aproape nimic, viaţa lor trecând pe neobservate.
Ion şi Gheorghe Magheru îmbrăţişează de mici cariera armelor, la îndemnul unchiului lor, de creşterea şi educaţia cărora s-a şi ocupat. Ion (Ioniţă) Magheru, născut probabil în 1795, ajunge, chiar în preajma revoltei lui Tudor Vladimirescu, la rangul de căpitan al plasei Amaradia, la fel ca strămoşul său Şerban. Prin convingeri politice şi legături de rudenie cu însuşi iniţiatorul revoltei, căpitanul Ion, contribuie la rebeliunea pandurilor, la început cu bani şi mai apoi conducând personal un detaşament de panduri. Căpitanul Ion antrenează în tragicele evenimente şi pe fratele său mai mic, Gheorghe, în vârstă de numai 17 ani, pe care l-a pus sub ordinele unui anume căpitan Iordache Hristofi. Atitudinea căpitanului Ion Magheru lasă de dorit, căci, lăsat în judeţ împreună cu vărul său Papa Vladimirescu, fratele slugerului Tudor, se ţin împreună de silnicii şi răzbunări contrar ordinelor date de conducătorul lor.
După înfrângerea revoluţiei, Ion, împreună cu toată familia sa, fuge la Sibiu de teama represaliilor ocupanţilor turci. Aici, se îmbolnăveşte grav, fiind obligat să se mute în satul Galeş, la câţiva kilometri de oraş. În ciuda faptului că este chemat în ţară insistent acesta refuză să se intoarcă, apoi, ameninţat că va fi luat cu pandurii, îşi lasă familia în Transilvania şi se întoarce fiind numit iarăşi căpitan la plasei Amaradia. Evident că după întoarcerea sa încep procesele cu cei pe care îi jefuise în timpul răsmeliţei şi numai intervenţia proteguitorului său, serdarul Constantin Bălteanu, l-a scăpat de justiţia domnitorului.
Punându-se cu sârg pe respectarea îndatoririlor, Ioniţă Magheru primeşte în 1823 un certificat de slujbă bună şi scutire de anumite dări, iar, în 1824, este numit "mai marele poterelor Gorjului". În această calitate se ocupă de înlăturarea bandelor de tâlhari ce bântuiau judeţul, iar rezultatele pe care le obţine sunt remarcate chiar de marele spătar Grigore Filipescu care îi trimite pe 29 septembrie o scrisoare de felicitare.
La începutul 1825, alături de soţia sa, ridică o biserică lângă satul Cojani pe proprietatea sa. În ziua de azi biserica este dezafectată însă este relativ bine conservată.
Pe 30 aprilie 1826, în urma unei boli, Ioniţă Magheru moare lăsând 5 copii în grija soţiei sale Ecaterina: Nicolae, Ioana, Ecaterina (morţi de copii), Ioniţă (Niţu) (d. 14 noiembrie 1864) - militar, căsătorit cu Paulina Tell, fără urmaşi şi Maria (Uţa) (d. 1848) - măritată cu Petrache Protopopescu.
Cu siguranţă că cel mai important reprezentant al familiei Magheru este fratele mai mic al polcovnicului Ioniţă, generalul Gheorghe Magheru. Aportul covârşitor al acestuia la mişcarea iniţiată de Tudor Vladimirescu, Revoluţia din 1848 ca şi la făurirea Unirii din 1859 îi dă un loc de frunte printre cei care au contribuit la formarea statului român modern.
[modifică] Urmaşii generalului
Generalul Magheru, în urma celor două căsătorii cu Ancuţa Pleşoianu şi Maria Caramalău, are 5 copii in care numai 3 ajung la maturitate.
Alexandrina(1825-1877) se mărită cu logofătul Dimitrie Haralamb, un apropiat al familiei Magheru.
Gheorghe (Ghiţă) Magheru (1828-1875), fiul mai mare, se dedică ştiinţelor juridice. Mai întâi profesează ca avocat în Caracal, apoi magistrat, ajungând consilier la Curtea de Apel din Craiova. Este numit prefect de Gorj apoi este ales deputat din partea Partidului Liberal. În urma căsătoriei cu Elena Prisăceanu are 5 băieţi: Alexandru (1854-1947) colonel în Statul Major, Adrian (1867-1943) - avocat, Anton (1870-1916) - căpitan în Regimentul 10 cavalerie decedat în Primul Război Mondial, Gheorghe (1872-1938) - avocat şi Titu (1874-1938) - magistrat ai căror urmaşi duc mai departe şi acum numele familiei.
Romulus (1847-1897) colonel, căsătorit cu Ana, fiica marelui publicist şi om politic Ion Ghica se stinge prematur din viaţă abia la începutul unei cariere ce se anunţa de excepţie. În urma lui rămân 5 copii: Ion (1888-1938) - absolvent al facultăţii de fizică şi chimie, profesor universitar de fizică; Alexandrina (1889-1965) - măritată cu Ion Argeşeanu; Şerban (1890-1912) - mort de tânăr ca urmare a unui accident în Munţii Bucegi; Elena (1891-1976) - publică o serie de articole de orientare socialistă în mai multe ziare locale în perioada 1914-1916, măritată cu avocatul Virgiliu Slăvescu; George (1892-1952) - medic, poet şi dramaturg, căsătorit cu Alice Focşeneanu.
[modifică] Bibliografie
- Paul Cernovodeanu, Marian Ştefan "Pe urmele Magherilor", Bucureşti, 1983.
