Carte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
O carte este o colecţie de hârtii, pergamente sau alte astfel de materiale, tipărite şi legate sau broşate într-un volum. O carte este de asemenea o operă literară sau o parte semnificativă dintr-o astfel de operă.
Cuprins |
[modifică] Apariţia cărţii
Cea mai veche metodă de a transmite mesaje şi poveşti era prin transmitere orală vezi (viu grai), (tradiţie), (zicătoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăbliţele de lut şi pargamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria.
Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărţi legate, de forma cărţilor din ziua de azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Christos sau chiar mai devreme. Se spune că Iulius Cezar a inventat primul codex în timpul războaielor galice, legând pergamentele în stil acordeon şi folosea paginile ca puncte der referinţă.
Înainte de invenţia şi adoptarea tiparului, toate cărţile erau copiate de mână, de aceea ele erau scumpe şi rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universităţile şi nobilii bogaţi îşi permiteau cărţi, care erau deseori legate cu lanţuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărţi foloseau pergament sau piele de viţel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie.
Mai târziu în Evul Mediu, cărţile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală, reproducând mai multe copii ale acelei pagini. Totuşi, crearea unei întregi cărţi era un proces care cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină.
Cea mai veche carte tipărită este Diamantul Sutra, un text al Perfecţiunii Înţelepciunii, găsită în 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peşteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârşot scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, această carte poate fi văzută la British Library din Londra.
Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presă mobilă din pământ ars aproximativ în anul 1046, dar nu avem exemple tipărite de la el. Caracterele erau puse într-o tavă unde erau aliniate cu ceară caldă, apoi presa cu o scândură până ajungeau toate la acelaşi nivel, iar când ceara se răcea folosea tava de litere pentru a tipări pagini întregi.
[modifică] Inventarea tiparului
Numai că doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal în secolul XV, astfel cărţile devenind mai accesibile. Aceasta însă a deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparniţa va permite cărţile să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească".
În secolele următoare s-au îmbunătăţit atât presa de tipărit cât şi condiţiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate intelectuală, domeniu public, drept de autor.
În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine, manuale şcolare şi cărţi din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în naţiunile industrializate şi a uşurat răspândirea informaţiei în timpul celei de-a doua revoluţie industrială.
Totuşi această hârtie din pulpă conţinea un acid care făcea un fel de foc lent, care ducea la distrugerea hârtiei. Tehnici mai vechi foloseau role din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiare în masă pentru colecţiile lor mai vechi. Cărţile tipărite între 1850 şi 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid (alcalină).
Îngrijirea corespunzătoare a cărţilor ţine cont de posibilitatea schimbărilor chimice asupra coperţii şi textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină redusă, să nu fie sub acţiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă şi umiditate moderată. Cărţile, în special cele grele, au nevoie de susţinerea volumelor din împrejur pentru a se menţine forma. Este de dorit de aceea, cărţile să fie grupate după mărime.
A menţine o bibliotecă era privilegiul prinţilor, celor avuţi, mănăstirilor şi altor instituţii religioase şi universităţilor. O dată cu apariţia cărţilor cu coperţi de hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicaţiilor populare, devenind mai accesibile pentru oameni obişnuiţi.
[modifică] Noi forme de carte
În secolul XX, bibliotecile au făcut faţă unei rate de publicări din ce în ce mai mari, numită uneori explozia informaţională. Inventarea publicării electronice şi a Internetului a făcut ca multe din informaţiile noi să nu fie tipărite în cărţi, ci disponibile online, printr-o bibliotecă digitală, pe CD-ROM sau în forma ebook (cărţi electronice). Aceasta nu a făcut viaţa mai uşoară, nici pentru edituri, nici pentru biblioteci, publicaţiile pe hârtie nereducându-şi volumul.
Au existat însă şi alte dezvoltări în procesul publicării cărţilor, tehnologii precum tipărire la cerere au făcut viaţa mai uşoară pentru autori mai puţin cunoscuţi să-şi facă opera disponibilă pentru o audienţă mai mare.
[modifică] Formate de carte
- In quarto
- In octavo
[modifică] Vezi si
- Lista unor tipografi celebri
