Ancien Régime, Elveţia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Elveţiei
Istoria timpurie	înainte de 1291
Vechea Confederaţie	1291 – 1516
Reforma	1516 – 1648
Ancien Régime	1648 – 1798
Era lui Napoleon	1798 – 1814
Republica elveţiană	1798 – 1803
Actul de mediere	19.02 1803
Restauraţia	1814 – 1847
Statul federal	1848 – 1914
Elveţia interbelică	1914 – 1945
Istoria modernă	1945 – Prezent

Ancien Régime este denumirea perioadei moderne timpurii din istoria Elveţiei, începând cu obţinerea formală a independenţei ţării în 1648 până la invazia franceză a lui Napoleon din 1798, denumire care a început a fi folosită odată cu perioada post-napoleoniană, cunoscută ca Restauraţia din Elveţia (1814 - 1847).

Conform Tratatului de pace al Westfaliei din 1648, care a pus capăt Războiului de 30 de ani (1618 - 1648), Vechea Confederaţie a Elveţiei a obţinut independenţa recunoscută faţă de Sfântul Imperiu Roman, deşi Confederatia Helvetica a fost de facto independentă încă de la terminarea războiului dintre Vechea Confederaţia Helvetică şi Casa de Habsburg, aşa numitul Schwabenkrieg, din 1499. Având sprijinul total al Ducelui de Orléans, care era de asemenea şi prinţ de Neuchâtel, primarul Basel-ului, Johann Rudolf Wettstein, conducătorul delegaţiei Elveţiei, a obţinut independenţa efectivă pentru toate cantoanele şi cantoanele asociate federaţiei elveţiene.

Cu aceeaşi ocazie, regiunea Valtellina a devenit o dependenţă a cantonului Graubünden, rămânând în componenţa Elveţiei până la invazia napoleoniană din 1797 şi crearea de către acesta a Republicii Cisalpine, stat clientelar Franţei napoleoniene.

Puterea politică din Elveţia perioadei Ancien Régime a fost concentrată în jurul următoarelor 13 cantoane: Berna, Zürich, Zug, Glarus, Uri, Schwyz, Unterwalden, Fribourg, Solothurn, Basel, Luzern, Schaffhausen şi Appenzell, toate fiind cantoane puternice încă de pe vremea Vechii Confederaţii a Elveţiei (1291 - 1516). În timpul acestei perioade, familiile patriciene au descrescut ca număr, dar au crescut în controlul puterii exercitate. Unele dintre aceste familii au ieşit treptat din sfera politicului, datorită rolului lor, mereu crescând din breslele profesionale unde şi-au asumat roluri de conducere economică. Alte familii au rămas în domeniul politicului şi al milităriei pentru că s-au "specializat" în a deveni "pepiniere" de politicieni, respectiv de mercenari.

Toate tendinţele menţionate au determinat o accentuare a îndreptării societăţii elveţiene spre autoritarism, care era în conflict evident cu istoria opiniei publice din societatea elveţiană, care era o expresie a perioadei Reformei. În multe regiuni ale Elveţiei, familiile patriciene nu erau capabile să elimine ansamblele publice, dar reuşiseră să-şi consolideze o poziţie de dominare a acestora. Vechea tradiţie a invitării tuturora la procesul de luare a decizilor de interes comun aproape că a dispărut în această perioadă.

În 1653, ţăranii din teritoriile cantoanelor Lucerna, Berna, Solothurn şi Basel s-au revoltat datorită devalorizări monedei conducând la aşa-numitul Război al ţăranilor, Bauernkrieg. Rebelii au asaltat oraşele Lucerna şi Berna, dar un compromis au fost atins prin negocieri înaintea începerii efective a confruntărilor violente. Tensiunile sociale şi confesionale nefiind de fapt rezolvate, ci doar "fardate", confruntări violente au răbufnit ulterior în numitele Bătăliile de la Villmergen din 1656 şi 1712.