Valea Largă, Alba
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Amplasare | |
| Judeţ | Alba |
| Oraş | [[{{{oraş}}}]] |
| Comună | Sălciua |
| Comună | [[{{{comună2}}}, Alba|{{{comună2}}}]] |
| Atestare | [[]] |
| Populaţie ([[|]]) | |
| Cod poştal | |
Valea Largă este un sat al comunei Sălciua din judeţul Alba, România. Satul se situează pe colinele din jurul văii care a şi dat numele satului, Valea Largă (pentru că este cea mai mare vale din comună atunci când sunt precipitaţii), înspre Ponor şi Baia de Arieş.
Cuprins |
[modifică] Locuitorii
[modifică] Număr şi ocupaţii
Satul are astăzi 50-60 de case (sau fumuri). Locuitorii, români,(în 01.01.2005 populaţia satului nomăra 121 de locuitori) se ocupă în principal cu creşterea animalelor (bovine şi ovine), cultivau şi mai cultivă cereale (grâu, secară, orz, ovăz, porumb, cartofi). În sat sunt livezi cu pomi fructiferi (nuci, meri, peri, pruni, cireşi, vişini), unii săteni rotunjindu-şi veniturile din pomicultură. Erau câteva familii chiar înstărite cu livezi foarte frumoase: Vojei, Codrescu, Băceştii, Găndreştii, familia Nistea (desprinsă din Găndreşti şi Bârstăneşti), care obţineau venituri bune din comercializarea fructelor, în principal pe piaţa din oraşul Turda. Acum cele mai multe dintre aceste livezi sunt îmbatrânite, de altfel ca şi majoritatea locuitorilor. Pantea Eugen, cântăreţ mai apoi cantor la biserică, născut prin 1910, îşi aminteşte că prin anii 1920 toate casele erau acoperite cu paie, numai casa popii era acoperită cu ţiglă. Tot el vorbeşte de amintirea bunicii sale care zicea că pe când era ea mică, adică pe la 1850, apa văii mergea prin iarbă, păraile erau mai scurte şi mai mici, dar a fost o rupere de nori, coastele s-au rupt, iar râpele s-au adâncit, torentele au adus bolovani şi pietre mari, aşa cum se văd acum. Era desigur rezultatul defrişării masive a pădurilor din timpul roirii satelor. Toate delurile erau arate şi semănate cu cu grâu de primăvară, cu ovăs, secară şi alac. Atunci, pe la 1920 şi mai târziu, toată lumea ara. Secerişul ţinea de la 1 august şi se termina la 20 octombrie. Câteodată se întâmpla să ningă şi oamenii să nu fi terminat de secerat. În perioada secerişului, cei mai înstăriţi, cu suprafeţe mari de holdă, făceau clăci cu câte 30-40 de oameni cu ceteraş şi multă veselie, iar la terminarea secerişului se făcea cununa gâului, dusă la gazdă de către o fată. Pentru a asigura recolta dinanul următor, cununa trebuia udată şi odată cu ea fata care o ducea. La gazdă avea loc o petrecere cu masă, băutură şi joc pentru bucuria rodului.
După primul război mondial a avut loc o prima depopulare mai însemnată a satului. Astfel prin 1925 un număr de circa 20 de familii au plecat în Banat şi în Dobrogea. După al doilea război mondial, alte câteva familii au plecat în Banat, unde se formase localitatea Sălciua Nouă.
Culesul din grădina de acasă
După ce se cosea şi se usca otava, se culegeau prunele, o parte, cele grase, se puneau la uscat pe coşer pentru făcutul zamei, altă parte, prunele albe, brodoline şi bistriţe, se băgau la cadă pentru făcutul ţuicii. Femeile culegeau cânepa şi o băgau la topit, după vreo trei săptămâni o scoteau, o puneau la uscat ca mai apoi, în zilele bune, se apucau de meliţat şi o transformau în fuioare pentru tors. Lâna o spălaseră şi o pregătiseră pentru tors în primăvară. În octombrie se culegea porumbul, fasolea, varza, bostanii pentru hrana porcilor. Ştiuleţii de porumb se adunau în grămezi de obicei în şură, unde seara se organizau mici clăci de gheojghiocare a ştiuleţilor la care participau cei învecinaţi, prilej excelent de vorbă şi de haz. Munca asta, deloc uşoară, la care participau şi copii mai mărişori, se prelungea uneori până noaptea târziu la lumina slabă a unui lămpaş. Se scoteau cartofii şi sfecla furajeră şi se depozitau în silozuri, se puneau într-un şopron sau, mai degrabă, în pivniţă.
O nouă epocă, cea a cotelor
Prin anii 50 ai secolului trecut, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, satul cu rosturile lui milenare a intrat într-o puternică destabilizare, mai întâi prin măsurile draconice de urmărire a producţiei agricole şi impunerea unui sistem de cote diabolic de neimaginat. Oamenii erau obligaţi să ducă din vârful muntelui cerealele în pai la o arie din centrul de comună unde se îmblătea cu o batoză a statului desigur naţionalizată de la un gospodar mai înstărit. Cota se lua în funcţie de suprafeţele terenurilor agricole, astfel încât erau oameni care nu mai duceau acasă mai nimic, devenind muritori de foame. Animalele se inventariau cu stricteţe; s-au impus cote de lapte, de carne şi de lână, ba chiar şi de păsări şi de ouă, fără de care omul nu putea cumpăra din magazinele de stat zahăr, ulei, petrol sau stambă. În aceste condiţii, în câţiva ani mari suprafeţe de teren au rămas nearate şi nesemănate, iar, ca să poată trăi, cei tineri au căutat locuri de muncă în industrie, în primul rând în minerit.
De prin anii 60 ai secolului XX, odată cu extinderea exploatărilor miniere, populaţia tânără a mers să muncească în mină şi în uzina mecanică din Baia de Arieş, devenind un fel de nici ţărani, nici muncitori. Meseriile noi i-au dus şi pe o parte din Văeleni departe de casă, prin Turda, Timişoara, Hunedoara, unde găseau mai uşor de lucru.
Astăzi satul aproape că se pustieşte datorită plecărilor celor tineri să muncească în străinătate. Sunt însă semne că unii ar reveni în satul părinţilor şi al moşilor.
De remarcat că majoritatea bărbaţilor din sat sunt calificaţi în şcoli profesionale în meserii pe care nu le mai practică. Acum, că minele şi uzina de flotare a minereului s-au închis, muncitorii de acolo au fost disponibilizaţi, au primit ajutoare de la stat, cei mai mulţi dintre ei s-au pensionat.
[modifică] Structură şi organizare familială
De-a lungul timpului, satul, având la bază familia, s-a dezvoltat pe cei doi versanţi ai văii, înspre fundul ei, între păraie împădurite constituindu-se cele câteva cătune: Borăşti, Curăşăşti, Jăceşti, Bârzogăneşti, Bârstăneşi, Codreşti, Găndreşti, Băceşti, Popiceşti, Bologeşti. Geografia locului şi aşezarea familiilor din respectivele cătune au fost cândva versificate: "Ciurcu, Cureş, Vagon, Jac, Imbrea, Budulău, Nonic, Hup, Cocoş, Dămian, Şilip".
De obicei familia îşi construia casa în funcţie de suprafaţa de teren ce-o avea, care era bine să fie cât mai mare pentru nevoile unei economii agro-pastorale. Erau câteva familii foarte vechi şi înstărite care aveau în jurul casei câte 5-6 hectare de pământ, altele câte 10-20 de hectare sau chiar mai multe. În mod tradiţional într-o casă de numai două încăperi, cum erau casele vechi construite din lemn şi acoperite cu paie, formate din tindă şi casa de dinainte, locuiau câteva generaţii de oameni.
Cu timpul, de pe la începutul secolului XX sau poate ceva mai devreme, casa veche a fost înlocuită cu casa nouă cu două nivele şi târneţ (sau: târnaţ), jos aflându-se una sau două pivniţe sau alte facilităţi, iar sus fiind două camere cu intrări separate, dar cu o uşă între ele, camere care separau în parte cele două familii. Uşa dintre cele duoă camere servea de comunicare între componenţii aceleiaşi familii, dar era necesară şi în cazul creşterii copiilor.
Puterea economică a familiei era desigur şi rezultatul acestei comuniuni, srânsa legătură dintre generaţii într-o organizare de tip patriarhal, care ţinea la un loc suprafeţe relativ mari de teren, iar munca era riguros repartizată pe membrii familiei pentru o cât mai mare eficienţă. Totuşi puţine familii au reuşit să-şi păstreze această organizare. Mai ales în cazul familiilor cu mulţi copii terenurile s-au împărţit între fraţi, adeseori s-au mărunţit în zeci şi sute de tarlale, unii desigur sărăcind. Cei fermi, cu copii puţini şi cu grija realizării unor încuscriri pe bază de avere, au reuşit să-i păstreze suprafeţe mari de teren sau chiar să şi le sporească.
Odată cu fenomenul de roire a satelor din urmă cu două-trei secole, nevoia tot mai acută de pământ a dus şi aici la defrişarea unor mari suprafeţe de păduri pentru a fi redate agriculturii şi păstoritului. Lemnul uneori l-au transformat în cărbune, pe care o parte l-au comercializat în oraşele în curs de industrializare. De aici a rezultat numele de Cărbunări.
Satul se conducea după cutume proprii, puterea decizională a obştii manifestându-se prin Consiliul bătrânilor.
[modifică] Organizarea agrară şi pastorală
O deosebită importanţă a avut în aceste zone de pe valea Arieşului mijlociu organizarea agrară şi pastorală. Oamenii au înţeles de timpuriu că pe solurile sărace producţia de cereale depinde de îngrăşarea terenurilor prin gunoire cu animalele, în special cu oile ţinute peste noapte în staul. Suprafeţelor mai mari de teren ce era gunoit trebuia să le corespundă un număr mai mare de animale, dar care consumau peste iarnă mult fân, pentru care era nevoie de multe braţe de muncă la cosit şi la strânsul lui. S-a impus astfel alternanţa ţarină-imaş, adică într-un an terenul se ara şi se semăna, în celălalt se păşuna şi se gunoia natural prin prezenţa oilor şi vitelor mari la păşunat, cu excepţia boilor, care se duceau în ciurdă pe platoul de pe Muntele Mare.
Mai la îndemâna oamenilor erau locurile de pe terasele cu pante domoale de desupra satului, delimitate adeseori de păraie mari şi foarte adânci, datorate eroziunii solului, de obicei împădurite, unde puteau zăcări în timpul verilor toride oile şi vacile însoţite de viţei: Doştină, Orzişte, Lucaci, Faţă, Cărbunări. O atenţie deosebit acordau sătenii ternurilor mai îndepărtate aflate la 5-6 km de sat la Meterg, sau După Stână ori în Faţa Natului, teren în hotar cu Brăzăştenii la 8 /9 km. În aceste spaţii de câteva sute de hectare ieşeau vălenii cu oile la colibă.
[modifică] Coliba
Coliba, o constucţie-adăpost din bârne acoperită cu paie, cu o suprafaţă ce varia între 9 şi 16 mp, cu o vartă de foc şi poliţe pe pereţi, eventual cu un pătucean, devenea peste vară un adevărat centru de procesare a produselor lactate: caş, unt, jântiţă, urdă, zară, o parte dinre aceste alimente ducându-se zilnic acasă pentru nevoile familiei. Amenajarea interioară a colibei era expresia sensibilităţii şi hărniciei băciţei.
[modifică] Viaţa la colibă
Tot spaţiul acesta pastoral era împânzit de colibe şi de staule, câte 10-20 pe câte un versant, în vreme ce dincolo de culme erau altele. Această densitate umană a făcut să se împuţineze fiarele, pricipalul duşman al oilor fiind lupul, care nu o dată făcea pagube, aşa că oile trebuiau bine păzite mai ales noaptea, chiar dacă se aflau în staul. Paza aceasta ca şi toată treaba de la stână cădea în sarcina femeilor, ba nu de puţine ori paza oilor peste noapte ca şi mulsul şi prepararea caşului revene unor fete abia ajunse la pubertate. Bărbaţii erau plecaţi la munci mai grele, precum cositul şi adunatul fânului ori sapa porumbului şi a cartofilor. Pe tarla, mai aproape sau mai departe de colibă, era staulul în care erau adăpostite oile pe timpul nopţii, lângă care se afla cramba, un adăpost mobil de două persoane aşezat pe tălpici de sanie, făcând astfel mai facilă deplasarea ei. Mai ales pe înserate, după ce oile şi vitele erau aşezate la locul lor, tot imaşul vuia de chiote, de apeluri către vecini şi nu numai, prin care tinerii îşi exprimau prezenţa şi ataşamentul într-un spaţiu nocturn devenit nesigur: "Uuuu, tu Mărie, tu!", "Uuuuu/hu/hu/huuu!, mă Ioane, mă!"...
După mulsul de dimineaţă, oile şi vitele erau lăste libere sau în paza copiilor, cei mari trebuind să meargă în altă parte la lucru, la sapă, la fân, ducând cu ei şi produsele lactate necesare familiei. În aceste cazuri, de cele mai multe ori mama dormea în crambă cu copilul, asta nu doar din nevoi practice ci şi ca o garanţie a fidelităţii, căci imaşul era plin de hăndrălăi, care puteau atenta la pudiciate femeilor. În cazul fetelor situaţia devenea uneori dramatică, nu o dată întâmplându-se să se nască aici copii din flori...
[modifică] Ieşitul la colibă
Ieşitul din ţarină la colibă se făcea de obicei după sfinţii Constantin şi Elena şi era însoţit de un adevărat ritual. Mai înâi se ducea acolo la colibă bărbatul, care repara coliba, refăcea vatra, punea poliţe, băga muşchi printre crăpaturile dintre bârne, ducea acolo lemne şi puea în faţa colibei armindenul, semnul prezenţei vieţii. Imediat se ducea staulul pentru oi şi cramba, celelalte lucruri trebuitopare la stâna, de care avea grijă femeia. Tot în sarcina femeii, dar şi a copiilor, era dusul oilor şi a vitelor. Dacă vitele erau mânate din urmă de băieţii mai mari folosindu-se de biciul din care pocneau cu anumeite semnificaţii, oile erau duse de femeie şi de copii mai mici, care dau după ele cu jăpălici de salcie, o moştenire străveche păstrată încă în Apuseni, obicei ritualic de forţare a vitalităţii şi norocului. Niciodată aici oile nu se mână cu bâta, ca în alte părţi, măcar că ciobanii de pretutindeni nu-şi lovesc oile sau câinii.
[modifică] Binecuvântarea colibelor
Până la sfinţii Petru şi Pavel sau imediat după această dată în imaş se face rugăciune la Cruce, după care preotul vizitează măcar una dintre colibe pentru sfeştanie, prilej cu care băciţele pregătesc caşul popii.
[modifică] Stâna la sărbători
În zilele de sărbătoare, activitatea la stână era preluată de cei vârstnici, cei tineri urmând să meargă în sat la horă, dacă jocul nu se organiza chiar în imaş. Copiii profitau şi ei cât puteau de mult de libertatea ce le-o oferea sărbătoarea, dându-se în zbârdăn.
[modifică] Şurile
Şura era o anexă dintre cele mai importante în economia agrară a satului. De obicei era formata din două poieţi şi şura propriu-zisă, spaţii în care se putea intra cu carul încărcat cu fân sau cu snopi de grâu, de ovăs sau de secară. În cele două puduri de pe poieţi se depozita fân, iar pe căpriorii şurii se depozitau de obicei snopii cu cerealele în pai. Şura se transforma iarna în arie pentru îmblatitul cerealelor, adică se slivesea cu argilă amestecată cu pleavă pentru a nu se risipi boabele printre crăpături şi găurile de acolo. De obicei, şura mare, acoperită cu paie, se consruia ceva mai departe de casă, să zicem la 70 - 80 de paşi, pentru ca în eventualitatea unui incendiu să nu ardă şi casa.
Gardul şurii. De-mprjurul şurii, în funcţie de spaţiul disponibil şi de utilităţi, se construia un gard de obicei din leţe de brad, care proteja un spaţi variabil, între 10 şi 30 de ari. Aici se depozita în clădituri de 4-5 clă de fân şi se făceau stogurile de snopi în vederea îmblătitului sau reieratului. În acest gard al şurii puteau fi câţiva pomi: un cireş, câţiva pruni, un păr sau mai mulţi. În tangenţă cu acest gard se afla uneori un coteţ de porci şi un şopron lentru acareturi. În acest spaţi se lăsau în semilibertate viţeii, mânjii şi porcii, cărora pentru a nu face stricăciuni, a râma terenul care se mai şi cosea, li se puneau în plit belciuge, uneori juguri triunghiulare pentru a nu putea ieşi afară din gard printre leţe.
În spaţiile agro-pastorale mai îndepărtate, la Meterg şi în Faţa Natului, familiile mai înstărite au construit, pe lângă o colibuţă, adăposturi mari şi trainice pentru vite, şuri ca cele de acasă cu două poieţi între ele fiind şura cu cele doua poduri, în care se depozita fânul şi cerealele în pai, căci aici, datorită depărtării de sat şi a drumurilor rele, îşi iernau sătenii o parte din vitele mari, aşa ca un membru al familiei, mai rar doi, rămânea peste iarnă aici într-o cumplită izolare să aiba grijă de vite. Noroc că omul avea destul de lucru, trebia să dea de mâncare vitelor, să le rânească, să îmblătească, să-i facă mâncare. Aici, departe de sat, vieţuiau şi multe fiare, şi nu o dată se putea întâmpla ca omul dus după o sarcinâ de fân la o claie ceva mai departe de sălaş să se întâlnească cu vreo haită de lupi aflaţi tocmai în perioada de împerechiere, întâmplări povestite la revenirea acasă spre mirarea copiilor...
Notă: Mai multe informaţii desprte viaţa şi organizarea locuitorilor de pe valea Arieşului mijlociu se găsesc în studiul reputatului etnolog Valer Butură din Cluj, născut în comuna Sălciua, intitulat: "Adăposturi temporare în sud-estul Munţilor Apuseni", publicat în Anuarul etnografic al Transilavaniei pe anii 1957-1958.
Morile şi pivele
Prin anul 1920 funcţionau în sat, de-a lungul văii, cinci mori de apă şi câteva teascuri de ulei. Două dintre ele au măcinat până prin anii '50, când dictatura comunistă le-a interzis, sau măcinatul a devenit supravegheat de stat, uiumul trebuind să fie luat de acesta şi, desigur, de secretarii şi activiştii de partid. Aceste mori mergeau de obicei primăvara şi vara, până prin iunie, căci peste vară valea seca cu desăvârşire. Existenţa a cinci mori într-un sat de nici o sută de case, cu o populaţie de circa 400 de suflete, este semnul unei economii agrare dezvoltate şi a unei populaţii stabile. Dacă era pe vale apă şi situaţia o impunea, se măcina şi peste vară şi în toamnă, mai rar iarna când apa pe vale îngheţa. Moara cu o forţă mai mare era la Buleandră, căci acolo se aduna apa de pe mai multe fire ale văii, iar moara aceasta avea două pietre de măcinat. Pe una, de obicei, se măcina porumb (pe cea mai mică), iar pe cealaltă se măcina grâu. Dacă drumurile nu erau prea stricate, se ducea la moară măcinişul cu carul, în saci, iar dacă drumurile erau rele, măcinişul se ducea în desagi cu calul sau chiar în spate. Făina rezultată era depozitată într-un coş, o ladă mare cu două despărţituri, pentru făina de grâu şi pentru cea de mălai.
Teascurile/pivele de ulei aveau de lucru doar spre primăvară, când se consumaseră toţi pepenii/bostanii daţi hrană porcilor şi vitelor. Era o perioadă cum nu se putea mai potrivită pentru producerea uleiului de sâmburi de bostan, una aliment deosebit de consistent pentru perioada postului. De obicei uleiul de bostan se mânca întins sau picurat pe câte o felie de pâine, mai rar de mălai sau mămăligă, aliment care, în lipsa laptelui şi ouălelor, asigura o hrană bogată mai ales pentru copii şi tineret, dar şi pentru vârstnici.
Fântânile
Satul nu duce lipsă de apă de băut şi adăpat vitele, dar majoritatea izvoarelor sunt slabe, iar în verile secetoase unele seacă, pe când iarna îngheaţă. Localnicii/bătrânii au avut un adevărat cult al fântânilor cu izvoare bogate şi apă bună care înseamna sănătate. Erau în sat câteva fântâni recunoscute pentru apa rece şi dulce: la Cocoş/Bârstăneşti, sub drum, La Cârstea, în fundul părăului de la Băceşti, spre Pitea, Fântâna Popii. Fântânile acestea, de mici adâncimi, erau construite din piatră şi acoperite cu o lespede mare peste care s-a pus un strat gros de pământ. Nefiind adânci, apa se împrospăta mereu de un izvor puternic. Datorită acestui fapt, apa nu îngheţa iarna niciodată şi, la nevoie, oamenii îşi adăpau aici vitele mari. Atât de apreciate erau aceste fântâni încât erau oameni care le căutau apa fie şi de la mari depărtări, iar pentru un bolnav cu arşiţă o ultimă dorinţă înainte de a muri era să i se aducă apă de la una dintre aceste fântâni.
Cei doi frasini de lângă casă
Era obiceiul, din motive practice dar probalil şi magice, să se planteze lângă casă unul, doi sau mai mulţi frasini, un copac de esenţă tare cu rădăcinile puternic înfipte în pamânt şi cu viaţă de câteva sute de ani. Aceşti copaci protejau casa de intemperii, iar în verile ferbinţi produceau o umbră binefăcătoare. Se mai plantau doi frasini la intrarea în gardul şurii, copaci care ţineau vramniţa-poarta de la intrare. Uneori se plantau frasini de-a lungul gardului şurii sau al celui de pe lângă casă pentru a-i da rezistenţă. La o anumită vârstă, aceşti copaci toamna se ciontau - seretezau la înălţimea de 2 - 3 metri, iar crengile bogate în frunze se împachetau într-o frunzare, cerngi care se despachetau iarna şi se dadeau hrană oilor pentru a economisi fânul. Frunzele de frasin şi cele de mesteacăn, afirmă localnicii, sunt adevărate deleicatese pentru oile care tocmai au început să fete. După ce de-a lungul zecilor de ani unele case şi gospodării au disparut din varii motive, astăzi se mai pot vedea frasini bătrâni care amintesc că în acel spaţiu a existat cândava o locuinţă.
[modifică] Obiceiuri, credinţe, tradiţii
Oamenii văii erau buni păstrători ai tradiţiei. Datinile şi obiceiurile folclorice străvechi se îmbinau în mod fericit cu cele religioase, fapt ce reiese cel mai bine din obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou, dar şi din alte situaţii cum sunt ritualurile din timpul ieşitului la arat sau cele din timpul verii, când se oficiau slujbe religioase la crucile dintre holde sau la stâni.
Sătenii de aici erau foarte mândri de portul lor tradiţional, pe care, odată cu plecarea lor să lucreze în centre industriale, încet-încet l-au abandonat înlocuindu-l cu haine de cumpărat. O parte dintre cei care nu au fost doborâţi de silicoză lucrând în mină au continuat să-şi urmeze tradiţiile.
Stupăritul
Stupăritul era o tradiţie străveche în zonă. Mai toate familiile aveau pe lângă casă o stupină, fie ea numai de 4-5 stupi. Pe părţile însorite ale caselor sau şurilor se puneau poliţe special făcute, pe care erau înşirate coşniţele făcute din curpeni sau nuiele de salcie. Aceşti stupi asigurau familiei mierea pentru alimentaţie sau de leac. Mierea se mai folosea la prepararea băuturilor seducătoare, cum era ţuica în care se macera izmă creaţă. Cu timpul, în epoca modernă, odată cu apariţia în comerţ a zahărului, cei mai mulţi oameni au renunţat la stupărit sau şi-au făcut stupini moderne. De altfel, îngrijirea stupilor era o treabă nu chiar uşoară, apoi, la începutul verii, omul trebuia să fie mereu cu ochii pe stupii gata să roiască. Era credinţa că un roi pus pe plecare putea fi oprit printr-un ritual. Când roiul dădea să plece şi omul nu-l putea recupera prin mijloace obişnuite, în el se arunca cu pietriş sau omul cădea în genunchi şi începea să înnoade firele de iarbă în vreme ce fluiera într-un anumit fel, imaginând o horă a întoarcerii. Importanţa ce se acorda in diferite epoci dar mai ales în epoca medievală stupăritului rezultă şi din zisa gazdei pe când vine cineva în vizită cu o treaba şi se grabeşte:"Da, stai o ţâră la noi să ne seie stupii" şi nu "Să ne steie peţitorii".
Corobeţe şi prune uscate
La mare cinste erau corobeţele, mai ales pentru prepararea mâncării de post şi nu numai. Corobeţele erau mere sau pere tăiate felii şi deshidratate în mai multe moduri: puse pe o scândură sub streaşina casei la soare; puse pe acoperişul unui şopron sau băgate în cuptor după ce se cocea pâinea. La fel se deshidratau şi prunele, dar cel mai adesea ele se uscau pe o leasă de nuiele a unui coşer de circa 1,30m/2m, în gura căruia se făcea foc din butuci sau lemne groase ca să ţină focul cât mai mult timp. Fructele deshidratate se puneau la păstrat pe poliţe în cămări sau în podul casei. Se mâncau de obicei în zilele de post sau se prepara din ele o zeamă gustoasă. Prunele uscate, de obicei cele grase, se băgau în ciorba de cartofi făcută pe os de porc, dându-i acesteia un gust dulce-acrişor.
[modifică] Şcoala
În funcţie de numărul de copii din sat, cândva de 15-20, acum 5-6, şi de posibilitatea ca un învăţător să accepte să stea în acest sat de munte, oamenii au avut, cu intermitenţe, o şcoală a satului (situată lângă biserica nouă), primară sau elementară.
[modifică] Viaţa religioasă
Satul are două biserici ortodoxe: o biserică mică din lemn (secolul XVII), monument istoric, în care nu se mai slujeşte decât o dată pe an, şi o biserica nouă, construită în prima jumătate a secolului XX.
Biserica veche este monument istoric cu elemente deosebite, prin inscripţia şi pictura, atâta cât s-a conservat. Însemnările de pe unele tipărituri vechi, ce înşirau cu migală mulţimea sătenilor donatori, pisania din absida din biserică conţine numele tuturor capilor de familie, uneori şi al soţiilor, părtaşi la ctitorie, ca şi pe cel al meşterilor, uşor identificaţi între cei 27 de ctitori, capi de familie, plus preotul şi cei 17 meşteri, dintre care 4 femei. Sunt redate şi unele aspecte din viaţa obştii. Pentru importanţa sa, redăm mai jos pisania scrisă cu răbdare:
- „În anul 1782 ziditu-s-au această sfântă biserică de robii lui Dumnezeu şi s-au zugrăvit cu toată cheltuiala dumnealor Bărstan Irimie, Bărstan Ion, Bărstan Mihăilă, Bărstan Dumitru, Belea Vasile, Bolog Simion, Popean Ion, Frăsilă Teodor, Belea Gavrilă, Chirilă Pătru, Chirilă Chiru, Codrea Antonie, Baciu Ion, Todoran Mihai, Antonie Codre, Gheorghe Popean, Ion Popean Sântion, Codrea Constantin, Felea Gavrilă, Boleg Ion, Codrea Gheorghe, Ghianu, Chirilă Ion, Baci Mihăilă, Frăsilă Pătruş. Meşterii bisericii: Andrei feciorul lui Sântion, Popean Gavrilă, Bărstan Gavrilă, Cioruţ Ion cu soţul sa Marină, Cioru Mihăilă, soţul Măcinică, Popa Teodor, Cărăsel Savă, soţul său Pătra, Duma Vasilie, Cărăşel Crăciun, Bombău Gheorghe sotul lui Solomie, Călugărul Silvestru, Dămian Crăciun, Ilean, Teodosie Psafiră, Todor, Ion, Simion, Oana, Maria, Boiariu Gheorghe. Zugrav Ciungariu Toader, zugrav Sun Mihăilă şi Savu Dianu, fiind preot bisericii popa Simion, Ereiţa Sava, diac Bârstan Gavrilă, Frăsilă Nistor, Frăsilă... Adevărat aşa s-a tocmit Bărstan Irimie cu sătenii când s-au pus biserica pe locul lui, ca el şi feciorii lui să se hodinească de strajă şi s-au legat şi legătură sub gloabă şi să face şi scrisoare, ca să stea tocmeala în loc, cine ar sta pe tocmeală să cază supt blestemul bisericii...”
Pictura rămasă, în absidă, ca şi cea a tâmplei, constituie documente grăitoare ale înfloririi atinse de arta penelului în Munţii Apuseni, a formării zugravilor locali, a păstrării cu consecvenţă a tradiţiilor bizantine. Cele trei frize ale tâmplei, delimitate prin chenare, cuprind: o remarcabilă Răstignire, între tâlhari, pe o suită arhitecturală ce aminteşte decorul picturii de la Biserica Doamnei din Bucureşti; în arcade pe colonete, Avram şi Saara, Ioachim şi Ana, Iacov, Rachila, în centru cu Maria Orantă, încadrată de arhanghelii Mihail şi Gavril; apostolii pe laviţe, în acelaşi decor de arcade, în centru cu Iisus Hristos pe jilţ. În spaţiul de jos dincolo de intrări: glastre cu flori, Sf. Dumitru şi Sf. Gheorghe. Uşile împărăteşti, cu reprezentarea Bunei Vestiri, au, în partea superioară, sculptată o floare de lalea şi profilul unui şarpe. Bolta altarului reprezintă Sf. Treime (datată 1782), iar pe fâşiile curbe Maria pe tron cu pruncul, arhanghelii Mihail şi Gavril, heruvimii, medalioane cu prooroci, între ele cu decor floral, la registrul de naştere. Pictura pereţilor este delimitată de aceea a bolţii, printr-un delicat chenar floral şi redă: Punerea în Mormânt (pe nord), teoria sfinţilor părinţi ai Bisericii Răsăritene, iar pe timpanul de vest, Jerfta lui Avram, în peisajul familiar al dealurilor.
Pictura de la Valea Largă ne poartă cu gândul la ansamblurile dispărute odată cu ctitoriile de lemn de la Sălciua de Jos, Sălciua de Sus şi de la altele asemenea lor, cât şi la venirea zugravilor, semnaţi, în anul 1741, în proscomidia de la Râmeţi, cât şi a altora, peregrini de la sudul munţilor". ( Bibliografie: Biserici de lemn. Monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, 1987)
Constatându-se o gravă deteriorare a acoperişului bisricii vechi dar mai ales a turnului, prin anii 50,in lipsa unui preot în sat, turnul biserii a fost demolat, nimeni neavând iniţiativa salvării lui, demolare care pentru cetăţenii cei mai mici s-a petrecut într-un mod daramatic. După ce s-a stricat acoperişul, vreo 12 bărbaţi puternici din sat n-au reuşit să dărâme turnul de care ancoraseră mai multe funii, înct a trebuit ca un tânăr să urce şi să desfacă legăturile dintre bârnele de susţinere ale turnului.
Biserica din Valea Largă, prin armonia construcţiei şi valoarea zugrăvelii, probează vechimea vieţii religioase în zonă, faptul că în localitate exista o colectivitate unită în jurul unui ideal creştin, că viaţa religioasă a fost intensă şi înaintea construirii acestui lăcaş de cult. Inaintea bisericii descrise de la 1782, conform pisaniei, după alte surse neprobate ar fi fost construită la l734 sau 37, inconsecvenţă care poate veni din citirea pisanie, a confuziei dintre cifrele 3 şi 8 (puţin probabil). Fapt e caă in partea de jos a cimitirului, aflat pe un pinten de rocă la circa 30 de metri înălţime deasupra firului văii, prin 1950 se mai puteau vedea urmele unei fundaţii, care putea fi a unui paraclis sau chiar a unei biserici de mici dimensiuni.
O cercetare deosebită ar merita cimitirul, cu cele două tipuri de cruci, de piatră şi de lemn, evident ultimele dintre ele depreciate şi dispărute,iar cele de piatră adâncindâncite în pământ, doar unora mai zărindu-li-se vârfurile.
Biserica nouă cu hramul Sfânta Treime
Prin anul 1835, populaţia din Valea Largă crescuse, biserica veche avea 150 de ani, era destul de neîncăpătore şi cu acoperişul deteriorat. În aceste condiţii, poporenii îndrumaţi de preotul paroh Vasile Gan au hotarât în 1836 să construiască o nouă biserică din grinzi de stejar, dar care necesita o cheltuială destul de mare. Sătenii au subscris ctitoria după posibilităţile lor. În opinia lui Vasile Oltean din Dealul Caselor, născut în 1926, S-a decis locul de biserică sub Dealul Citerii pentru ca şi credincioşii de aici, aparţinători parohiei Lătureni şi care dispuneau de goroni batrâni pentru grinzi, să fie mai aproape de biserică. Contribuţiile au fost diferite, cei mai înstăriţi subscriind cu mai mult. Astfel, mărturiseşte Eugen Pantea în monografia bisericii, Codrea Simion (Cureşu), socul său, a dat pentru biserica banii de pe o pereche de boi. Tot banii de pe o pereche de boi i-a dat si Ioan Codrea (Codrescu) pentru pictarea bisericii, realizată de catre pictorul Alexandru Macrai.În 1950 s-a pictat tavanul bisericii de catre pictorul Coreolan Munteanu. Cu sume importante de bani au contribuit Borăştii, Găndreştii, Bouţăştii, Găzddoii, Ciurcu, a Cuiului, Codrea Vasile Vojei, ai lui Popeiu şi alţii. În funcţie de contribuţiile lor s-au stabilit locurile în sacunele din biserica. Asftel că în 1947 bisreica a fost gata de sfinţire. Evenimentul s-a produs in vara acelui an de către episcopul Nicolae Colan al Clujului, preot fiind Nicolae Rotaru Colesnic.. În 1980 s-au făcut importante reparaţii la biserică. S-a introdus curentul pe cheltuiala cantorului de atunci Macarie Ilie. Din construirea bisericii nu putea lipsi elementul legendar, în principal prin crearea atmosferei de basm care a domnit in timpul sfinţirii bisericii, aducerea de la şosea a episcopului Colan cu carul împodobit cu covoare şi pernii, tras de patru boi cu funii şi ciucuri în coarne. Despre puterea economică a satului şi mândria satenilor, este relevantă povestea despre numărul foarte mare de atelaje care transportau lenul si scândura pentru acoperiş şi care i-a impresionat pe sătenii din Satul din Jos. Se zice că convoiul de care era mai lung de zece km, că la intrarea primului car în Sălciua, nu ieşise ultimul de pe Valea Poşăgii de unde se aducea materialul de construcţie. Sătenii s-au împotmoli cică chiar în final lucrului. Nu se găsea un binevoitor care să se depluseze cu caru 300 de km pentru a aduce clopotele, se pare de la Târgu Mures sau de la Cluj. După război drumul era rău şi cu primejdii, apoi clocotele nu erau turnate şi era nevoie să se aştepte cine ştie cât la fabrică. În cele din urmă s-a oferit să aducă clopotele Belea Todor/Gandrea. Aşa se explică existenţa numele lui de pe clopotul mare din turla bisericii.
Preoţii bisericii din Valea Largă din ultima sută de ani
Biserica din Valea Largă (Lătureni) a vatu patre de câţiva preoţi vrednici, cărora obştea le păstrează o vie amintire şi recunoştinţă. Din memoria ultimului veac şi mai bine, se desprinde figura luminoasă a preotului localnic Eftimie Frăsilă, născut în anul 1846 şi decedat în 1909, înmormantat cu cruce frumoasă în dreptul altarului bisericii vechi. Râvna cu care a îndrumat timp de 40 de ani poporenii în credinţa în Dumnezeu şi a slujit în biserică a constituit un adevărat model ca şi felul în care a promovat tradiţia. Neavând urmaşi direcţi, înainte de a muri, preotul Frăsilă a lăsat prin testament toată averea sa mobilă si imobilă, jumătate bisericii şi jumătate preotului care va sluji în biserică. Între anii 1910 - 1913 a slujit aici preotul Simion Vasinca, care a fost urmat de către preotul doctor Vasile Runceanu. Din 1919 a venit preot în Lătureni preotul Vasile Gan, care a suljit pâna în anul1937, cu un an înaintea morţii având iniţiativa de a se construi o nouă biserică. Între anii 1936/1937 - 1944 au sulit la biserica din Valea Largă preoţii Vasile Paşca şi Ioan C.Turcu. Intre 1945 - 1949 a fost preot Nicolae Rotaru zis şi Colesnic. Din 1949 au slujit puţină vreme preoţii Eugen Muntean, Ioan Sârbu şi Gog Cornel, apoi Jurjia Dumitru, ca după el să vină din nou Gog Cornel. Este o perioadă foarte grea pentru biserica de aici, poate cea mai zbuciumată din ultima sută de ani, aceea a dictaaturii comuniste atee, când o parte dintre preoţi au avut mult de suferit, unii dintre ei fiind privaţi de libertate pe motive politice. ... După decesul preotului Cornel Gog, care revenise în altar după detenţie, a slujit, la două, uneori la trei saptămâni în biserica din Valea Largă preotul Ioan Todea, până în anul 1999, cand este trimis aici preot Marian Gheorghe Urcan, un preot tânăr şi deosebit de energic, care repune în drepturile sale depline mica parohie din Valea Largă.
Crucile
Crucea a avut şi aici în acest sat de munte o semnificaţie deosebită, ea marcând sacralitatea, după opinia cuiva întâlnirea cu Dumnezeu. Erau desigu crucile de lemn sau din piatra din cimitir care exprimau credinţa în Dumnezeu şi în mântuire, dar şi toate celelalte cruci, cea din vârful turlei bisericii si cea mare dintre biserica şi casa parohială, care a fost salvată de furia comuniştilor atei ce voiau să fie distrusă, dusă într-o noapte şi instalata în vârful Citerii. Sunt pretutindeni în locurile cu culuri agricole şi de păşunat cruci vechi de lemn sau de piatră, aşa numitele cruci celtice sculptate, cu semnul soarelui între braţe, evocând Soarele Mântuirii. La aceste cruci de hotar se făceau slujbe religioase, sfeştanii primăvara când se ieşea cu animalele în imaş la colibă, şi masluri la unele dintre ele, cum este crucea din şaua Crocanilor din Meterg, prilej cu care se întâlneau aici credinciosii din mai multe sate la rugaciune şi sfinţirea apei cu care stropeau mai apoi sălaşele, holele şi animalele.
[modifică] Fiii satului
- poetul Victor Nistea
- scriitorul Cornel Nistea
[modifică] Bibliografie
- Valer Butură (etnolog, Cluj), "Adăposturi temporare în sud-estul Munţilor Apuseni", în: Anuarul etnografic al Transilavaniei, 1957-1958
- Cornel Nistea, Memorii, publicate în mai multe numere ale revistei Discobolul din Alba Iulia
- Biserici de lemn. Monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, 1987
