Stremţ, Alba

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comuna Stremţ

[[Imagine:|80px|Stemă]]
Judeţ	Alba
Atestare
Primar	Sârbu Ioan, , din 2004
Suprafaţă	67,38 km²
Populaţie (2002)	2.932
Densitate	loc./km²
Amplasare	46°13′N 23°38′E
Sate	Faţa Pietrii, Geomal, Geoagiu de Sus, Stremţ
Cod poştal	517745
Sit web	ro Stremţ online
{{{note}}}

Stremţ este o localitate în judeţul Alba, Transilvania, România.

Cuprins 1 Localizare geografică 2 Atracţii turistice 3 Localităţile componente ale comunei Stremţ 4 Evoluţia denumirii localităţii Stremţ 5 Structura intravilanului satului Stremţ 6 Construcţii existente în sat 7 Planuri de viitor 8 Istorie 8.1 Tezaurele monetare descoperite pe teritoriul comunei Stremţ 8.2 Popoarele migratoare 8.3 Instalarea stăpânirii maghiare 8.4 Cetăţile de la Stremţ şi comitatul guvernat de Andrei de Geoagiu 8.5 A doua cetate de la Stremţ – Cetatea medievală a Diodului 8.6 Răscoala românilor sub conducerea lui Horea 8.7 Răzvătirea de la Stremţ: 1835 (28 februarie-28 martie) 8.8 Revoluţia de la 1848 8.9 Primul război mondial – războiul întregirii neamului (1914-1919) 8.10 Stăpânirea românească 8.11 Cel de-al doilea război mondial: jertfa stremţenilor 8.12 Istorie contemporană: exilul românilor şi emigraţia lor în lume 8.13 Lupta de rezistenţă împotriva comunismului

[modifică] Localizare geografică

Localitatea Stremţ – reşedinţa administrativă a comunei cu acelaşi nume aparţine judeţului Alba şi este situată în partea de nord – est a acestuia, pe cursul inferior al văii Geoagiului, în componenţa sa intrând şi satele aparţinătoare – Geomal, Geoagiu de Sus, şi Faţa Pietrii.

Coordonatele geografice ale localităţii sunt 46⁰15' latitudine nordică şi 23⁰38' longitudine estică

În cadrul comunei, satul Stremţ ocupă extremitatea de sud, hotarele satului cu localităţile învecinate sunt următoarele: la E cu oraşul Teiuş, important nod de cale ferată; la N cu localităţile Gârbova de Jos aparţinătoare oraşului Aiud şi Gârboviţa; la N-V cu satul Geomal aparţinând comunei Stremţ; la V cu satul Geoagiu de Sus situat la 4 km în amonte pe valea Geoagiului; la S-V cu satele Cetea şi Benic aparţinând comunei Galda de Jos; la S cu centrul de comună Galda de Jos.

Comuna aparţine Piemontului Trascăului – ce ocupă o poziţie mediană între munţii Trascăului la vest şi zona joasă a Culoarului Mureşului la est - ce aparţine marii Depresiuni a Transilvaniei.

Principalele unităţi geografice faţă de care raportăm poziţia localităţii sunt: Munţii Trascăului – aparţinând ramurii de sud-est a Carpaţilor Occidentali / Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali – situaţi la sud – gruparea Parângului cu munţii Şurianu şi Cindrelul aflaţi la 60 km, Carpaţii Orientali – munţii Harghitei şi Gurghiului – aparţinând ramurii vulcanice la 160 km spre est, Culoarul depresionar al Mureşului – Alba Iulia - Turda aflat la 4,5 km est, Podişul Târnavelor - partea centrală a Podişului Transilvaniei se afla la cca 30 km est /la Blaj.

Distanţele la care se află principalele oraşe ale ţării faţă de localitatea în studiu sunt următoarele: faţă de oraşul Teiuş, cca 4 km; faţă de municipiul Alba Iulia, 22 km; faţă de capitala ţării – Bucureşti, 404 km distanţă; faţă de Cluj – Napoca, la 83 km pe D.N. 1, faţă de municipiul Aiud, la 15 km, faţă de municipiul Sibiu, la 97 km, faţă de municipiul Blaj, la 30 km.

Faţă de reşedinţa comunei, localităţile componente se află:

• Stremţ – Geoagiu de Sus – 5 km pe D.C 78-drum modernizat, asfaltat
• Stremţ – Valea Mănăstirii / Faţa Pietrii 12 km, pe, D.C. 78
• Stremţ – Geomal – 5 km, pe D.C 75 drum pietruit.

Suprafaţa comunei este de 6738,71 ha, din care 2103 ha reprezintă suprafaţa moşiei satului reşedinţa de comună repartizate astfel: 1282 ha teren arabil; 431 ha păşuni şi livezi; 236 ha păduri; 18 ha vii; 152 ha alte terenuri / ocupate de ape, neproductive.

Accesul în localitatea Stremţ este uşurat de prezenţa Drumului Naţional / L / Europa 80/ care trece prin oraşul Teiuş şi de prezenţa staţiei CFR Teiuş aflate la doar 4-4,5 km distanţă.

[modifică] Atracţii turistice

• Valea Geoagiului care, pe lângă peisajele deosebit de pitoreşti oferite de relieful comunei, constituie şi o “poartă” de intrare în cetatea de piatră a munţilor Apuseni – leagăn al moţilor, demni urmaşi ai marilor eroi ai neamului: Horea, Cloşca şi Crişan şi ai “craiului munţilor Apuseni, Avram Iancu, cu pleiada sa de “tribuni” ai Revoluţiei de la 1848-1849.

[modifică] Localităţile componente ale comunei Stremţ

Reţeaua de aşezări a comunei Stremţ include 4 aşezări de mărimi diferite:

• un sat mare: Stremţul centru de comună 1422 de locuitori
• un sat mijlociu: Geoagiu de Sus cu 878 locuitori
• două sate mici: Geomalul cu 473 locuitori şi Faţa Pietrii cu 108 locuitori.

Structura, textura şi forma aşezărilor comunei sunt adaptate la condiţiile naturale de relief diferite:

Centrul de comună este un sat adunat de formă poligonală alungită dezvoltată pe luncă şi terasele inferioare ale văii Geoagiului, are o formă alungită ca urmare a tendinţei de ieşire la „Drumul Ţării” DN 1 –E.80 spre Teiuş.

Satul Geoagiu de Sus – situat în amonte de centrul de comună, un sat răsfirat alungit pe vale, tendinţă de alungire a vetrei se manifestă cu precădere spre est către Stremţ cu care aproape s-a contopit.

Satul Geomal – este un sat al cărei vatră este îngrămădită în bazinul de obârşie al pârâului Geomal ce colectează apele de aici, textura sa este neregulată.

Satul Faţa Pietrii, situat în extremitatea vestică a teritoriului comunei, în zona montană, este un sat risipit pe versanţii văii Geoagiului şi afluenţilor săi, este situat sub abruptul calcaros al Vf. Faţa Pietrii din care cauză energia reliefului este maximă atingând 500m. Vatra satului este formată din 15 „trupuri” risipite în zonă.

Având în vedere vechimea „respectabilă” a aşezării centrului de comună, de aproape 700 de ani, pe parcursul istoriei sale a avut mai multe toponime.

[modifică] Evoluţia denumirii localităţii Stremţ

După opinia istoricului Ştefan Meteş denumirea străveche a localităţii a fost “Nucet” – toponim dat de prezenta în zonă a întinselor suprafeţe de plantaţii de nuci, toponim tradus apoi în maghiară în Diod Dyod 2

Cercetătorul Coriolan Suciu ne indică pentru Stremţ următoarele:

Stremţ – Stremţi - maghiară Diod – germană Nusschloss palatul din satul cu nuci raion Alba regiunea Hunedoara. 1332 – sacerdos de Kyod – Dyod 1337 – Gyod 1340 – nobiles de Dyod, Hyogh 1349 – Diod Doc.Rom.C.b.III 124,417,538 1461 – Census quinquagesimales de Dyod Păclişan 597 1750 – Stremtz c.A. 1760 – 1762 Diod varallia c.B. 1767-Dzod-Diod-varallya-Titulare Dacicum -13,84 1820 – Stremţ Viaţa agrară şi economică a Românilor din Ardeal p.160-164 1839 – Diod varallya, Stremţz Lenk 1850 – Sztremtz Ist.Transilvaniei 1854 – Diod varallya, Nusschloss, Stremţ Bul.96

Denumirea actuală Stremţ – după opinia istoricului Ştefan Meteş – ar proveni de la „coloniştii” sârbi stabiliţi aici în amintirea ţinutului natal din Croaţia – Sereni sau din cuvântul românesc strâmt –care indică aspectul văii Geoagiului între Valea Mănăstirii şi capătul de vest al vetrei defileul. Vatra satului s-a dezvoltat pe ambele maluri ale văii, în vechime în jurul „Curţii nobiliare” – de după Vii, extinderea intravilanului s-a făcut în 3 faze distincte:

1. . O extindere radială a vetrei în timp urmând traseul drumului principal de câmp datorate creşterii populaţiei.
2. . După Reforma Agrară efectuată la sfârşitului primului război mondial, terminată la Stremţ în 1928, mulţi participanţi la război, văduvele acestora au primit loturi de împroprietărire mai îndepărtate de nucleul central al vetrei – în partea de vest a acestuia în „Roşcani şi în Livadă”.
3. . După terminarea celui de al doilea război mondial în vatra satului încep să apară tendinţele de renovare a vechilor construcţii, de modernizare a locuinţelor, vatra se extinde cu precădere spre est pe drumul spre Teiuş motivată de atracţia exercitată de oraşul dezvoltat din punct de vedere economic, important centru feroviar, amplasat pe DN 1 E 80, de existenţa aici a pieţei de desfacere a produselor agro-alimentare, şi nu în ultimul rând de oferta de locuri de muncă. „Mirajul Teiuşului” – oferea locuri bine remunerate de muncă, posibilitatea de a avea asigurată existenţa printr-un salariu lunar –sigur.

În această fază mulţi dintre locuitorii aşezării, în special tinerii absolvenţi ai diferitelor forme de învăţământ, prin căsătorie îşi stabilesc domiciliul în alte localităţi – determinând un spor migratoriu important şi constant.

[modifică] Structura intravilanului satului Stremţ

În vatra satului există un număr de locuinţe – gospodării, care nu sunt locuite permanent, unele servesc drept case de vacanţă pentru actualii proprietari, care vin sa-şi petreacă perioada de vară în locurile natale, concediile şi sfârşitul de săptămână în mijlocul naturii.

Tendinţele de extindere a actualei vetre a comunei se manifestă de-a lungul DC 78 – Teiuş – Stremţ – Geoagiu de Sus, în ambele direcţii spre Teiuş şi spre Geoagiu de Sus, datorită prezenţei drumului asfaltat.

La nivelul satului circulaţia pietonală şi pentru mijloacele de transport cuprinde: reţeaua rutieră a intravilanului formată din 2 drumuri clasificate: DC 78 – Teiuş – Valea Mănăstirii, care străbate vatra satului longitudinal constituind „axa mare “a vetrei cunoscută sub denumirea de Strada Principală ce măsoară 4,5 Km. In perspectivă acesta va deveni Drum judeţean cu importanţă turistică deosebită.

DC 75 - Stremţ – Geomal care se deprinde din DC 75 spre nord formând limita intravilanului pe 1,2 km.

Celelalte uliţe ale satului însumează peste 8,3 km lungime, multe dintre ele leagă cele două trupuri ale vetrei situate pe ambele maluri ale văii cu uliţa principală a satului. Strada Principală ce traversează satul se suprapune pe DC 78. În partea stângă a vetrei se racordează la uliţa principală următoarele: Uliţa Râtului, Uliţa de la Coşercaru, Uliţa la Fleşeru, Uliţa lui Pădureanu ce iasă la vale, Uliţa lui Chiriac ce iasă la Danil, Uliţa Bercului lângă Căminul Cultural – ce continuă in hotar cu Calea Gălzii, Uliţa la Vaivoda care duce la Nuţu Cristea si la cripta familiei Zeyc, Intrarea la Biserica din Joseni, Intrarea la Biserica din Suseni, Uliţa din capul satului în Suseni ce continuă în hotar cu Calea Cetii.

În partea dreaptă a vetrei satului se racordează la Uliţa Principală: Drumul Târgului, Calea Cricaşului, Calea Geomalului DC 75 – pleacă de la Crucea de la Sarmaghita, După Moară – ce duce la casa Dreger actuala casa de copii, Podul Văii, Pe Vale, Calea Morii, Uliţa Muţilor sau Florilor, Uliţa la Fântână – iasă în hotar formând Calea Boilor, Uliţa la Ruşuţu, Uliţa la Tinu din vale – continuă în hotar cu Calea Viilor.

Încă din cele mai vechi timpuri partea vetrei satului de la intrare spre Teiuş până in centru se numeşte „Joseni” din centru până in capul satului spre Geoagiu de Sus se numeşte Suseni.

Unele dintre uliţe continuă în hotarul satului cu drumurile de hotar ce leagă localitatea de satele vecine: Drumul Cetii, Drumul Gălzii, Drumul Benicului, Drumul Târgului (oraşului) spre Teiuş.

DC 78 străbate vatra satului longitudinal pe direcţia SE-NV, pe o lungime de 4,5 km şi este artera principală de circulaţie a satului, drum în întregime asfaltat. Starea îmbrăcăminţii asfaltice este relativ bună, întrucât lucrările efectuate în 1997 starea sa a fost îmbunătăţită prin aplicarea de îmbrăcăminte asfaltică uşoară. Elementele specifice drumului sunt corespunzătoare: distanţa între carosabil şi gardurile gospodăriilor de pe strada principală permite amenajarea şanţurilor de scurgere a apelor provenite din ploi şi topirea zăpezilor precum şi a trotuarelor pietonale. Acest drum a fost trecut în categoria drumurilor judeţene în urma programului aprobat de Consiliul judeţean Alba în anul 2000 având în vedere importanţa sa deosebită pentru deservirea turismului spre Mănăstirea Rîmeţ. Volumul mediu al traficului pe DC 78 este de 20 autoturisme convenţionale /oră şi sens în zilele obişnuite crescând până la 50 autoturisme convenţionale /oră şi sens în zile de sfârşit de săptămână sau la marile praznice ale Mănăstirii.

DC 75 – este un drum de legătură cu satul învecinat Geomal, situat la Nord, este un drum împietrit ce prezintă inconvenientul unei pante accentuate pe terasa râului. Datorită degradării sale în timpul anotimpului rece sau în urma ploilor abundente circulaţia autoturismelor este mult îngreunată punând chiar problema sistării circulaţiei autobuselor. DC 75 – are un volum al traficului mult mai mic comparativ cu DC 78.

Străzile din intravilan au în general trasee neregulate, elemente geometrice favorabile. Ele sunt în mare parte balastate fapt ce asigură o circulaţie destul de bună în anotimpul cald al anului.

Potecile – asigură circulaţia pietonală atât în vatra satului cât şi în hotar. Cele din vatra mai importante sunt: cea care duce la „Moară”, spre casa Dreger - casa de copii şi secţia cooperativei meşteşugăreşti „Tehnometal” şi potecile dea-lungul văii.

Un mare incovenient la ora actuală este faptul că legătura între cele două trupuri ale vetrei se face doar prin două poduri de ciment al treilea este în construcţie acum pe strada doamnei profesoare Maria Raica şi două punţi pietonale, care la apele mari sunt „luate” de vale.

Alimentarea cu energie electrică a localităţii se face din Sistemul Energetic Naţional prin Staţia de transformare de 110,2 Kw Teiuş prin linia electrică aeriană de 20 Kw şi prin LEA de 20 Kw Galda ca alimentare de rezervă. Pentru satisfacerea cu energie electrică a consumatorilor există în sat 4 posturi de transformare de la 20-0,4 Kw la 250 Kw şi unul aflat lângă secţia de producţie a cooperaţiei meşteşugăreşti Tehnometal Teiuş ce asigură curent de 400 Kw. Distribuţia energiei electrice de joasă tensiune de la transformatoare la consumatori se face prin stâlpi de beton şi lemn.

Reţeaua telefonică în prezent este în totalitate digitală. Întreaga reţea telefonică este aeriană susţinută pe stâlpi de lemn şi introducerea cablurilor de fibră optică – amplasate subteran pe o lungime de 4 km care va face să crească gradul de accesibilitate al localităţii.

Alimentarea cu apă potabilă a localităţii se realizează în procent de 98% din 500 fântâni publice şi individuale şi aşa cum am arătat în capitolul II, calitatea apei lasă de dorit impunându-se pe viitor alimentarea întregii localităţi din sistemul zonal judeţean. Reţeaua de alimentare de tip „inelar” va asigura în caz de avarie o dublă alimentare pentru consumatorii locali.

Încălzirea locuinţelor şi spaţiilor industriale existente în localitate se face în mod diferit. Pentru locuinţele cetăţenilor ea este asigurată cu sistemul tradiţional cu lemne de foc cumpărate din pădurea comunală, încălzirea se realizează cu ajutorul sobelor de cărămidă sau teracotă. Pregătirea hranei în perioada de vară se face cu ajutorul aragazurilor dotate cu butelii pentru majoritatea gospodarilor şi prin sobe cu lemn situate în bucătăriile de vară. La ora actuală încălzirea locuinţelor şi pregătirea hranei se face prin consumul anual al unei cantităţi de 6.700 tone lemn. Secţiile industriale existente în trecut în localitate foloseau pentru încălzire în centrala termică proprie cca. 400 t. cărbuni pe an şi 140 t. combustibili lichizi. Pentru viitor este prevăzută alimentarea cu gaze naturale a localităţii printr-o conductă de 4 ţoli, din conducta Oiejdea prin intermediul unei staţii de reglare, SRM ce va fi amplasată în vatra satului.

[modifică] Construcţii existente în sat

• Consiliul local şi Primăria Stremţ.
• Dispensarul veterinar şi Oficiul poştal, aflate in curtea primăriei
• Remiza de pompieri voluntari – lângă Primărie
• Şcoala generala cu 2 corpuri de clădire cu parter si etaj
• Grădiniţa funcţionează în şcoala veche
• Casa parohială a Bisericii ortodoxe
• Magazinul Universal aparţinând de cooperaţia de consum şi la nivel judeţean de Federalcoop Alba.
• Sediul Poliţiei Stremţ
• Căminul cultural în care se află şi Biblioteca comunală
• Dispensarul Uman
• Biserica Reformată aflată lângă lac sec XVI
• Biserica Penticostală "Eden"
• Biserica Ortodoxă – reconstruită în 1903
• Casa de copii Sfântul Ghelasie – fosta clădire a lui Dreger Hans – renovată
• Fostul sediu administrativ al CAP – fosta fabrică de cremă de ghete Eggü
• Centrul de producţie al CAP – la Sărmaghita pe calea Geomalului.
• Fostul sediu al SMA Stremţ lângă grajdurile CAP
• Ruinele Cetăţii Diod, motelul şi lacul
• Ruinele Cetăţii („Cetăţuie”) astăzi varniţa aparţinând cooperaţiei meşteşugăreşti, secţia Tehnometal Stremţ.
• Secţia Federalcoop (în care se făceau conserve din fructe)
• Fostul sediu al Prodfruct Stremţ aflat între mori

În Stremţ au există şase cimitire: Cimitirul ortodox aflat lângă biserica Ortodoxă, Cimitirul reformat aflat pe uliţa Bercului la Raciur, Cimitirul neoprostentanţilor aflat deasupra cimitirului ortodox, Cimitirul evreiesc care astăzi nu mai există, actuala casa a doamnei Dodi, Cimitirul familiei Vincenti si Miksa deasupra lacului, Cripta familiei Zeyk cu 14 morminte deasupra în Vaivoda.

[modifică] Planuri de viitor

În cadrul Planului de urbanizare generală este prevăzută realizarea unor obiective de utilitate publică importantă:

• Monumentul Eroilor – va fi amplasat la intersecţia străzii Principale cu uliţa Bercului.
• Teren de sport al comunei – va fi amplasat în spatele Căminului cultural
• Parcul comunal – va fi amplasat în zona ce aparţine domeniului public în apropierea văii râului.
• Rampa de depozitare a deşeurilor menajere – amplasată într-o porţiune din păşunea comunală
• Modernizarea străzilor prin împietruiri, pavări, executarea de şanţuri de colectarea a apelor, executarea de trotuare şi podeţe pietonale.
• Construcţia a două poduri noi
• Introducerea apei potabile în sistemul centralizat
• Realizarea sistemului de canalizare al localităţii
• Înlocuirea actualei reţelei telefonice aeriene cu o reţea subterană

[modifică] Istorie

Din preistorie s-au păstrat urme de vieţuire şi pe raza comunei Stremţ. În peşterile de la Geomal, în punctele numite „Dobre” şi la „Faţa Pietrii”, s-au descoperit unelte de silex şi piatră cioplită din peştera zidită, conform informaţiilor primite de la localnici, dar atribuirea lor epocii paleolitice este nesigură, în lipsa unor cercetări arheologice sistematice. Importante descoperiri arheologice din perioada neolitică, pe raza comunei Stremţ, există în mai multe locuri, de exemplu la „Măgura Stremţului”, s-a colectat o bogată ceramică neolitică şi eneolitică, în diverse forme şi tehnici de lucru, păstrîndu-se şi urme de terase. Aşezarea, deosebit de bogată în materiale de tip Coţofeni şi Wietenberg, prezintă urme de locuire de lungă durată, fiind ridicată pe un deal fortificat natural, pe trei laturi, ceea ce şi explică numeroasele terase şi valuri de pământ care o înconjoară. De asemenea, numeroase descoperiri eneolitice au fost semnalate şi în punctele „După Vii” din Stremţ, „Cuciu” din Geoagiul de Sus şi Măgura Geomalului, precum şi în alte locuri din Geomal sau Geoagiu de Sus, toate acestea dovedind o intensă locuire şi în epocile bronzului şi a fierului. ^[1]

În hotarul satului Stremţ au fost descoperite urmele unor aşezări foarte vechi într-o zonă înaltă situată la 300 m NV de grajduri,în locul numit “După vii”. Urmele altei aşezări din epoca bronzului au fost scoase la iveală din locul denumit Valea Bercului. Pe teritoriul localităţii sunt menţionate urmele unor aşezări străvechi din neolitic, epoca bronzului şi din a doua epocă a fierului. Teaca de bronz a unui pumnal şi fragmente ceramice datând din aceeaşi epocă sunt expuse la Muzeul din Aiud 3397, 3415, 3417, 3418. Fragmentele ceramice pot fi văzute şi astăzi dar unele exponate s-au pierdut. Cele două inscripţii raportate de unii la Stremţ CIL III 940, 941 provin de fapt de la Geoagiul de Sus, altă inscripţie CIL III 7767, azi la MIT a fost adusă din Alba Iulia. Au fost găsiţi şi doi denari romani de la L.Verus şi Maximinus. În locul denumit „După vii”, a fost distrus în urma lucrărilor agricole un mormânt scitic de inhumaţie, dar în urma lucrărilor a fost recuperat un mâner de bronz al unui „akinakes” pumnal cu miez de fier de la care se păstrează şi începutul lamei de fier. Mânerul prevăzut cu bară şi gardă cordiformă are pe feţele late o adâncitură longitudinală, din păcate astăzi nu se mai găseşte la inventarul Muzeului din Aiud. În partea de nord a vetrei satului Geoagiu de Sus, pe culmea „Cuciu” se află urmele unei aşezări aparţinând culturii Coţofeni şi un mic cimitir tumular numărând 4 tumuli, identificaţi în anul 1972 de arheologul Horia Ciugudean de la Muzeul din Alba Iulia, care a efectuat săpături la unul din ei. Având o formă elipsoidală, cu axa mare de 12 m şi axa mică de 8 m, tumulul era puternic aplatizat, înălţimea actuală nedepăşind 0,60 cm, avea o formă bombată datorată unei mantale formate din bolovani de calcar cu dimensiunile cuprinsă între 0,25 – 0,30 m. Au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice un număr de 7 morminte, toate de inhumaţie depuse sub stratul de bolovani sau între aceştia în cazul înmormântărilor secundare. Inventarul funerar destul de modest este format din vase ceramice, microlite de obsidian sau silex, un fragment de ac din cupru. După aprecierea specialiştilor tumulul aparţine perioadei de început a epocii bronzului.

Pentru satul Geomal, sunt menţionaţi la poalele sudice ale Măgurii Geomalului mai mulţi tumuli, unii dintre ei distruşi în urma lucrărilor agricole. Se apreciază că ei datează de la începutul epocii bronzului, mil. II î.Hr. Profesorul Ciprian Dărămuş menţionează existenţa mormintelor tumulare pe întreaga suprafaţă ce desparte satul Geoagiu de Sus de Geomal. Din locuri neprecizate provin următoarele piese arheologice: un fragment de cărămidă romană cu urme imprimate MIC 2420 şi un denar de la Septimius Severus; trei monede romane în Muzeul de Istorie din Aiud. Din epoca romană semnalăm pe teritoriul satului Geoagiu de Sus un capitel de coloană şi câteva monede imperiale.

La aceste piese se adaugă şi contribuţia medicului maghiar Boer Jeno care a donat în jur de douăzeci de piese arheologice Muzeului de Istorie din Aiud ce s-au păstrat până astăzi.

În toamna anului 1960 s-a identificat pe raza satului Geoagiul de Sus ceramica aparţinând culturii Starčevo-Criş, din neolitic, în jurul Măgurii şi la pârâul Caşului. Ceramica aparţinând acestei culturi este rezultatul prelucrării lutului aflat în zonă, cu apă şi pleavă de cereale. Prezenţa ceramicii şi a altor urme materiale atestă existenţa unei aşezări încă din mileniul IV î.Hr, pe aceste meleaguri^[2].

Cercetările ulterioare vin să pună în evidenţă prezenţa pe raza comunei şi a ceramicii aparţinând culturii Coţofeni. Astfel în apropierea cotei 459, la Geoagiu de Sus s-au descoperit urmele unei aşezări situată pe o înălţime „fortificată” natural aflată la confluenţa a mai multor pâraie a căror văi abrupte asigură o foarte bună poziţie de apărare. Ceramica găsită aici prezintă ornamente adâncite incizate, ceea ce dovedeşte că olăritul ce se practica asigura locuitorilor vase pentru strecurarea laptelui şi accesorii folosite la torsul lânei: fusaiole greutăţi pentru fusul de tors făcute din lut nears, descoperite în locul numit „Sub Măgură”.

Fusaiole din lut ars au fost descoperite şi la Stremţ în locul denumit „După vii”, precum şi fragmente de vase care arată că locuitorii celor două aşezări se ocupau cu creşterea animalelor, în condiţiile naturale favorabile oferite de păşunile naturale şi poienile pădurilor învecinate. Urmele de vase descoperite prezintă benzi incizate sau umplute cu linii paralele, erau vase mari de lut nears şi ars în care erau păstrate pentru consum seminţale cerealelor cultivate o dovadă certă că locuitorii aşezării de pe terasa ”După vii” practicau o agricultură primitivă pe terenurile aflate în apropierea văii Stremţului şi a văii largi a Mureşului. Ceramica aparţinând culturii Coţofeni, descoperită în hotarele satelor Stremţ şi Geoagiu de Sus, arată că în cele două aşezări „proprietarii” pământurilor se ocupau atât cu agricultura cât şi cu creşterea animalelor.

Perioada de tranziţie de la epoca neolitică la cea a bronzului, când valurile succesive de păstori nomazi de origine indo-europeană provoacă dezagregarea vieţii neolitice, este atestată sub Măgură (Fântâna Mare, Fântâna Mică, etc) prin urmele culturii "Coţofeni", constând în resturi de vase, decorate cu benzi incizate cu liniuţe paralele.

Epoca bronzului este reprezentată în zonă prin mai multe aşezări aparţinând culturii Witemberg, a cărei ceramică este decorată cu ornamente spiralate sau mendrice, se practică incizia suprafeţei vasului, împunsăturile, ştampilările şi încrustările. În hotarul satului Stremţ s-au găsit urmele unor cuptoare „primitive” de prelucrare a metalelor cu zgură de bronz şi de fier. În hotarul satului Geoagiu de Sus s-a descoperit în locul denumit „La Curături” un vârf de lance de bronz păstrat în bune condiţii.

Puternicul trib al apulilor, trib dacic renumit pentru vitejia şi iscusinţa în lupte, a reuşit sub conducerea înţeleaptă a regelui Rubobostes, să-şi asigure în a doua jumătate a mileniului I. î.Hr. supremaţia militară şi economică în regiune. Prin construirea cetăţii de la Piatra Craivii–Apoulon, aflată la cca. 11 km de Stremţ şi Geoagiu, aceasta devine un centru administrativ şi mai ales militar în jurul căreia vor gravita toate aşezările dacilor din zonă şi va rămâne pentru mai multe secole un simbol al dârzeniei şi curajului cu care dacii-apuli şi-au marcat trecerea prin istoria acestor meleaguri.

Dramatica confruntare militară între uriaşul imperiu militar al Romei şi regatul dacic între anii 101–102 şi 105–106, a pus faţă în faţă două genii militare: Traian împăratul Romei şi viteazul rege Decebal, dar tenacitatea şi tehnica militară net superioară au înclinat balanţa victoriei în favoarea romanilor. După lupte sângeroase vestita aşezare Apoulon a fost cucerită şi distrusă de către învingători, soartă pe care au împărtăşit-o şi alte cetăţi dacice din Munţii Apuseni şi din Munţii Orăştiei.

Cuceritorii romani au construit pe cursul mijlociu al Mureşului un puternic castru militar, care a devenit sediul administrativ al provinciei Dacia Superior şi apoi al Daciei Apulensis, unde se afla comandamentul Legiunii a XIII-a Gemina, una din cele mai puternice legiuni romane cantonate în Dacia. În jurul noului centru militar, politic şi administrativ au luat fiinţă o serie de colonii romane sau Villa rustica în locul vechilor aşezări dacice: la Stremţ, Şard, Ighiu, Cricău, Galda de Jos, Benic, Tăuţi, Zlatna, Peţelca, Partoş, Miceşti, Oarda de Jos, Berghin.

Coloniile romane nou înfiinţate au ajuns în scurtă vreme la un nivel ridicat de bunăstare şi cultură. Astfel, urmele arheologice descoperite la Stremţ, în locul „După vii” atestă existenţa unei astfel de colonii, aşezată în N-E-ul actualei vetre a satului în apropierea vechii fortificaţii „Cetăţele”, plasată pe traseul drumului roman Apulum– Napoca. Ea avea pe lângă importanţa militară şi una vamală şi civilă.

Substrucţii de clădiri din piatră romane au fost observate în vatra satului. Din acest teritoriu provin fragmente de vase aflate la Muzeul din Aiud (inv. 3411, 3511), cărămizi ştampilate, fragmente de opaiţe de lut, o cheie, capiteluri de coloane, o statuie de bronz reprezentând „un genius” înaripat MIT 4231, o fibulă, un glob de bronz, expuse la Muzeul din Aiud 3400, o monedă de argint, etc.

Materialul arheologic găsit la faţa locului a fost în parte donat Muzeului din Alba Iulia, piesele mai puţin valoroase devenind exponate în cadrul micului muzeu de la şcoala generală din localitate. Impresionează varietatea şi diversitatea materialului arheologic descoperit aici: altare închinate zeităţilor romane, monumente funerare, ţigle şi cărămizi ştampilate, vase din ceramică, opaiţe, fusaiole pentru tors.

Cele două altare romane descoperite la Stremţ sunt dedicate zeiţelor Diana şi Nemesis şi prezintă interes prin inscripţiile lor.

Altarul dedicat zeiţei vânătorii, pădurilor şi lunii, Diana, are următoarea inscripţie în latină: DIANE, AUG PRO – SALUTE IMP.GAES. TITI AELHADRANTO NINI AUG PII PP MSTATUIS PRS. V.S.L.M.

Cu ajutorul specialiştilor de la muzeul din Alba Iulia, inscripţia a fost descifrată astfel: „DIANE Augusta pro salute Imperatoris Caesari Titi Aeli Hadriani Antonini Augusti Pii, patris patriae, Marcus Statius Priscus, legatus Augusti pro praetore, votum solvit libens merito”. Aflăm astfel că monumentul a fost ridicat în timpul Împăratului Hadrian, de către un legatus Augusti pro praetore, Marcus Statius Priscus. Pe altarul zeiţei Nemesis „patroana justiţiei şi răzbunării divine” se află următoarea inscripţie: NEMEST REGIN CSPED VALE RIANUS DEC COLLEGI FAB PRO SALUTE ORUM QV MNIUM S.L

Arheologul Adalbert Cserni, în lucrarea sa dedicată arheologiei judeţului Alba, aminteşte între obiectele din epoca romană de pe teritoriul comunei Stremţ existenţa unor statui, cioburi de lampă rotundă din teracotă, a unei chei şi mai ales a unor cărămizi romane sigilate. În studiile sale propune pentru localizarea oraşului Brucla trei ipoteze: El s-ar fi putut afla între Cricău şi Tibru (supoziţie susţinută de istoricul Akner pe motiv că acolo se găsesc oseminte romane din cimitirul oraşului, dar este puţin probabil ca romanii să îşi fi transportat morţii la o distanţă atât de mare, (o milă) trecînd peste un deal şi o vale ca să îi îngroape pe coasta de nord-vest a satului). O altă ipoteză asează Brucla între Teiuş şi Aiud, este îmbrăţişată de istoricii aiudeni, iar o a treia în favoarea căreia doresc să aduc argumente, localizează oraşul roman Brucla între Stremţ şi Gârbova de Sus.

Tabula Peutingeriana, hartă romană unde apar oraşele din Dacia, atestă faptul că oraşul se afla la 7,12 miliare romane de Apulum adică 16,17 km, cărămizile ştampilate romane (probabil cu însemele Legiunii romane a XIII-a Gemina), de care aminteşte Adalbert Czerni, drumul roman care probabil n-ar fi trecut pe aici dacă nu era o zonă importantă, cimitirul cu plăci funerare pe care se aflau sculptaţi lei despre care amintesc reprezentanţii coloniei artistice de la Stremţ, altarele romane închinate zeiţelor Diana şi Nemesis, care presupuneau preoţi şi o localitate urbană. Profesorul Fenichel Samuel de la Colegiul Bethlen din Aiud a cercetat o peşteră, a cărei urmă s-a pierdut între timp, în care probabil se oficia cultul zeului Mithra, aflată undeva între hotarul comunei Stremţ şi Râmeţ pe valea Geoagiului. Chiar dacă nu toate aceste argumente pot fi probate astăzi, datorită faptului că unele dovezi au dispărut cu trecerea timpului ele sunt totuşi argumente care pot dovedi faptul că oraşul roman Brucla era în zona comunei Stremţ. Această dilemă îşi aşteaptă încă rezolvarea din partea specialiştilor.

O aşezare romană a fost descoperită şi pe teritoriul hotarului satului Geomal, dar zidurile străvechii aşezări sunt acoperite în întregime de un strat gros de pământ. Terenul se află în proprietatea cetăţeanului Meteş Vasile care avea aici o plantaţie de viţă-de-vie. Locul este cunoscut sub numele de „Cetăţuie”. Şi această aşezare juca rolul unui castru militar, era aşezată la poalele Măgurii Geomalului, 751 m şi supraveghea circulaţia pe drumul strategic Apulum–Napoca.

Pe teritoriul satului, spre sud de dealul Măgura (742 m altitudine), din locuri neprecizate provin fragmente de cărămidă romană cu urme imprimate, un denar de la Septimiu Sever (193-211 d.Hr.) şi trei monede romane care se aflau în colecţiile Muzeului din Aiud.

[modifică] Tezaurele monetare descoperite pe teritoriul comunei Stremţ

În anul 1836 a fost descoperit în localitate un tezaur monetar compus din cca 40 de monede de aur scifate de caracter celtic având inscripţia BIATEC, iar pe revers imaginea lui Helios. Probabil din acest tezaur face parte şi o monedă celtică de argint provenind tot de la Geoagiul de Sus şi prezentând aceeaşi inscripţie.

Al doilea tezaur monetar a fost descoperit întâmplător în anul 1951 pe versantul de est al Măgurii Geomalului, de către tânărul Stoica Ioan de 15 ani. Acesta coborând cu o turmă de oi spre sat, observă într-o râpă făcută de ape, un obiect care sclipea şi căutând atent a găsit un vas plin cu bani. Darnic nevoie mare, după ce şi-a însuşit o parte din bani, a dăruit rudelor şi prietenilor din sat o mică parte din tezaur. Reprezentanţi ai muzeului din Alba Iulia informaţi de descoperire, s-au deplasat la faţa locului, unde cu ajutorul organelor locale şi al cadrelor didactice au reuşit să recupereze cele 216 monede ale tezaurului - din argint. Cei doi specialişti ai Muzeului din Alba Iulia care s-au deplasat la faţa locului pentru a verifica spusele norocosului cioban dar şi al locului unde a fost descoperit tezaurul au declarat următoarele: „Din datele privitoare la descoperirea tezaurului şi din cercetarea amănunţită a terenului, rezultă cu suficientă certitudine că toate monedele au fost strânse pe seama muzeului din Alba Iulia, nu s-a produs nici un amestec cu monede străine, tezaurul este întreg şi fără nici un adaos de piese neaparţinătoare. Se susţine inexistenţa vreunei aşezări omeneşti în împrejurimile Măgurii Geomalului 742 m”.

Cei doi specialişti susţin, pe baza informaţilor conţinute în izvoarele antice, a cercetărilor arheologice şi descoperirilor monetare, că în anul 242 e.n. o puternică invazie a carpilor liberi a atins teritoriul Daciei Malvensis şi Daciei Apulensis. Carpii, pătrunzând în Dacia au slăbit stăpânirea romană, au favorizat ridicarea la luptă a populaţiei şi au semănat o panică deosebită în rândul clasei stăpânitoare, care pentru a-şi salva avuţiile le-a ascuns în pământ. Aşa se explică existenţa numeroaselor tezaure descoperite pe teritoriul judeţului Alba, care provin din această perioadă.

Tezaurul de la Geomal, ascuns în vremea împăratului Gordian III, cuprinde un număr de 216 monede care „se întind” în timp peste 50 de ani cuprinzând domnia a peste 12 împăraţi romani după cum urmează:

Tezaurul de la Geomal, în întregime din argint, cântăreşte 684,83 grame, greutate medie a unei piese din el este de 3,17 gr. valoare care dacă ţinem seamă de uzura cauzată de circulaţia lor poate fi apreciată ca normală. În general toate monedele tezaurului s-au conservat în bune condiţii, având în vedere că au stat îngropate în pământ peste 1700 de ani.

În prezent tezaurul de monede imperiale de la Geomal face parte din inventarul Muzeului de istorie din Alba Iulia, alături de multe piese arheologice descoperite în urma cercetărilor, pe raza comunei Stremţ.

Din datele prezentate în lucrarea „Tezaure monetare din Dacia romană şi postromană ” aflăm următoarele: „tezaurul a fost descoperit pe panta de est a Măgurii Geomalului într-un vas de lut care nu a fost recuperat. Este alcătuit din 216 piese de argint (215 denari şi un antonian), emisiunile se repartiază astfel pe emitenţi: Commodus – 3, Pescennius Niger – 1, Cladius Albinus – 1, Septimius Severus – 43, Iulia Domna – 21, Caracalla – 24, Plautilla – 6, Geta – 13, Macrinus – 2, Diadumenianus – 2, Elagabalus -50, Iulia Soaemias – 3, Iulia Maesa – 6, Iulia Paula – 1, Severus Alexander – 35, Orbiana – 1, Iulia Mamaea – 1, Maximinus Thrax – 2, Gordianus III- 1 (antonian). Ultima emisiune este datată în anii 242-244 după Hr. (conform M. Macrea. D. Protase. Şcş Cluj, V, 1954, 3-4, pag. 495-566)”.

După opinia numismatei Viorica Suciu, ascunderea tezaurului poate fi pusă în legătură cu marele atac al carpilor din anii 245-247 d. Hr.

[modifică] Popoarele migratoare

După retragerea aureliană valuri de popoare nomade au făcut incursiuni pe teritoriul Transilvaniei din care face parte şi aria noastră geografică.

Hunii au fost o populaţie de păstori şi călăreţi mongoli, care s-au instalat în câmpia Tisei şi a Dunării mijlocii. Ei organizau expediţii fulgerătoare în care prădau periodic sau întâmplător teritorii căzute sub dominaţia lor. Ei au impus populaţiilor supuse plata unui tribut în natură, dar pretindeau din partea acestora munca obligatorie, stabilindu-se un gen de coabitare. Astfel ei asigurau liniştea necesară localnicilor pentru activităţile economice iar populaţiile agricole sedentare le procurau hrana necesară vieţii. Hunii nu s-au amestecat etnic cu daco-romanii întrucât puterea lor s-a consumat într-o scurtă perioadă de timp, mai puţin de o sută de ani (376-454). În spaţiul dominat de huni există urme arheologice care atestă prezenţa goţilor – popor războinic de neam germanic - cunoscut la noi în podişul Transilvaniei mai ales prin grupările ostrogoţilor precum şi prezenţa gepizilor, aceştia fiind o grupare a goţilor. Aceştia au preluat dominaţia militară de la huni în urma luptei din 454 după Hristos de la Nedao în care i-au învins pe urmaşii lui Attila. După 480 după Hristos au ajuns până în vatra Mureşului unde există cimitire.

Nevoiţi să facă faţă longobarzilor şi avarilor, gepizii au fost înfrânţi între 567-568 şi resturile lor s-au contopit cu autohtonii, împărtăşind soarta acestora.

Între 558-568 după Hristos s-a abătut pe aceste meleaguri un conglomerat asiatic, cunoscut sub numele de avari. Ei erau un popor de nomazi venind din stepele de răsărit care şi-au aşezat centrul stăpânirii în şesul câmpiei Panonice unde au construit 5 fortificate în formă de cerc numită ring. După anul 626 după Hristos puterea lor a scăzut fiind învinşi la Constantinopol şi fiind distruşi apoi de franci la sfârşitul secolului al VIII-lea.

În Transilvania s-au cunoscut grupuri izolate care trăiau în vatra Mureşului şi pe văile care se vărsau în acesta, astfel încât s-au găsit şi la Teiuş şi Stremţ. La adăpostul lor au pătruns slavii care fiind atraşi de bogăţiile bizantinilor, trăind izolaţi în cete militare, nu s-au amestecat cu populaţia supusă, umblând mereu în căutare de prăzi. Slavii şi-au făcut apariţia între secolele VII – IX coborând din regiunea Nistrului şi pătrunzând până pe teritoriul Transilvaniei, fie din Panonia şi Valea Tisei, fie prin Moldova sau Câmpia Româna. Slavii se găseau împărţiţi în mai multe ramuri. Cei pătrunşi în Transilvania aparţineau grupului slavinilor. Intrând în relaţii strânse cu comunităţile romanice, după o perioadă în care fiecare comunitate îşi vorbea limba proprie, ei s-au amestecat cu populaţia băştinaşă.

Aşezarea slavilor şi avarilor a determinat o scădere a nivelului de trai şi a culturii materiale, dar intre 680-803 când a dispărut dominarea avaro-slavă, localnicii au trăit vremuri de relativă stabilitate care s-a manifestat printr-o creştere demografică a populaţiei băştinaşe.

Prezenţa elementelor slave din toponimie se poate explica prin formarea unei pături conducătoare slave cu trăsături avarizate. Ei se identificau de asemenea prin morminte ca cele descoperite în apropierea oraşului Cluj-Napoca la Someşeni. Găsind mai multe morminte de factură avară pe valea Geoagiului, în hotarul comunei Stremţ şi în apropiere, la Teiuş, istoricii presupun că grupuri de populaţie s-au retras spre munte din cauza unor primejdii contemporane cetelor de călăreţi avari. Probabil că peşterile care constituie un tip aparte de habitat au constituit un loc de refugiu preferat pentru comunităţile acelor timpuri. Probabil că cercetările viitoare vor scoate la lumină noi documente, dacă ţinem seamă că zona noastră cuprinde o serie de peşteri puţin cercetate. Amintim Peştera de la Hoanca Ormezeului, Peştera Zidită de la Faţa Pietrii, Peştera Geomalului etc., apropiate zonei noastre.

Între secolul al XI-lea şi al XII-lea popoare de stepă venite din Asia organizate în triburi având ca ocupaţie principală păstoritul şi creşterea cailor au trecut prin Transilvania lăsând urme mai ales pecenegii şi hunii. Pecenegii sunt amintiţi într-un document din 1224 ca stăpânind „Silva Blacorum et Bisenorum” (pădurea românilor şi pecenegilor) împreună cu românii şi luptând ca aliaţi ai românilor împotriva altor neamuri.

Maghiarii, popor de origine fino-ugrică locuind în regiunile munţilor Ural, pe cursul mijlociu al Volgăi au părăsit acea zonă la sfârşitul secolului al IX lea şi s-au stabilit în Pannonia şi Câmpia Tisei de unde au făcut frecvent incursiuni în Transilvania. Probabil că o parte a acestora a rămas la începutul secolului al X-lea până în secolul al XI-lea în Transilvania şi s-a amestecat în cursul coabitării cu populaţia de aici. Din a doua jumătate a secolului al XI-lea maghiarii şi-au întins stăpânirea asupra Transilvaniei, în pofida rezistenţei populaţiei băştinaşe slăbite de invaziile anterioare şi de dominaţia pecenegilor, astfel încât odată cu regii maghiari din dinastia arpadiană, populaţia românească a fost dominată vreme de peste 700 de ani.

Pe un teritoriu restrâns din valea Mureşului între Turda şi Teiuş în jurul anului 700, s-a conturat un centru de locuire caracterizat prin cimitire şi morminte ce conţineau un bogat inventar de obiecte din bronz – turnate, precum şi piese de harnaşament specific avare. Trecerea avarilor pe teritoriul judeţului Alba s-a materializat prin dovezile materiale găsite la Aiud, Teiuş, precum şi în văile afluente ale Mureşului din zonă, în imediata apropiere. În locul denumit „Viile” de la Stremţ, a fost descoperit un mormânt cu cal ce conţinea următorul inventar: 1 vârf de lance din fier, 2 scăriţe şi o zăbală din fier, probabil aparţinând epocii avare (sec. VII), ajunse în patrimoniul muzeului de istorie din Cluj-Napoca.

Trecerea avarilor peste ţinuturile noastre a distrus multe aşezări omeneşti. Se pare că printre acestea a fost arsă din temelii şi vatra veche a Geoagiului, uşor accesibilă de la drumul Calea Mare, care venea din lunca Mureşului şi nu era protejat de relief.

Locuirea acestor meleaguri în perioada migraţiei popoarelor „barbare” este atestată de descoperirea în hotarul comunei a fragmentelor de ceramică, vârfurilor de săgeţi, lamelor de cuţit din fier aparţinând perioadei feudale timpurii din sec. XI-XII, aflate în patrimoniul muzeelor din Alba Iulia şi Aiud, care demonstrează că în această perioadă viaţa pe aceste meleaguri nu a fost una prea uşoară. Pătrunderea triburilor slave pe teritoriul Transilvaniei a avut loc începând cu secolul al VII-lea, populaţia autohtonă aflându-se în ultima fază de formare a limbii şi poporului român, a apariţiei formaţiunilor politice zonale numite cnezate şi voievodate.

În această perioadă, pe teritoriul actual al judeţului Alba se constituie puternicul voievodat al Bălgradului, care avea să joace un rol deosebit de important în viaţa militară, economică şi socială a următoarelor secole de existenţă. Populaţia slavă care s-a stabilit în parte pe teritoriul judeţului Alba fiind minoritară, cu vremea a fost asimilată de populaţia autohtonă, singurele dovezi ale trecerii lor fiind toponimele de origine slavă, care s-au păstrat până în zilele noastre: Bălgrad–oraşul alb, Ţeligrad, cneaz, zapodie, zăvod.

[modifică] Instalarea stăpânirii maghiare

De la începutul secolului al X-lea triburile maghiare de origine fino-ugrică au pătruns în acest teritoriu, dar au fost întâmpinate de braţul înarmat al populaţiei băştinaşe condus de cnejii şi voievozii locali. Cucerirea Ardealului de către invadatorii maghiari s-a facut treptat cu preţul unor confruntări sângeroase cu populaţia băştinaşă română. Cu toată rezistenţa opusă de aceştia la sfârşitul sec. al XIII-lea procesul de cucerire a luat sfârşit. Băştinaşii şi-au pierd treptat drepturile de proprietate asupra pământului moştenit din străbuni, devenind iobagi pe moşiile marilor magnaţi, ai Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, sau pe domeniul princiar, soartă pe care au avut-o majoritatea satelor din Comitatul Albei de Jos.

În zonele mai greu accesibile ale Munţilor Apuseni obştile săteşti româneşti, formate din ţărani liberi, au rezistat mai multă vreme tendinţei de expansiune a nobililor maghiari. Din documentele vremii aflăm că în secolele XIV-XVI în Munţii Apuseni existau obşti şi sate româneşti libere conduse de cneji şi juzi.

Peste teritoriul judeţului Alba au trecut în goană sălbatică a cailor, valurile aducătoare de moarte şi jale ale pecenegilor şi cumanilor, popoare migratoare de neam turc venite din stepele nord-pontice, care au lăsat în urma lor doar ruinele fumegânde ale aşezărilor, sânge şi lacrimi.

O adevărată năpastă pentru locuitorii aşezărilor din judeţul Alba a fost invazia tătarilor din anul 1241, care au trecut prin foc şi sabie satele din lunca Mureşului. Cronicarul Rogerius din Oradea, care reuşeşte să evadeze din captivitate de la tătari, descrie în pagini de un real dramatism invazia acestora în cartea sa „Carmen Miserabile”.

Anii 1277 şi 1308 sunt marcaţi de puternica revoltă a saşilor, deoarece între Episcopia romano-catolică şi aceştia s-a iscat divergente privind hotarele moşiilor şi dreptul la zeciuială.

În vechile hrisoave medievale apar sporadic şi menţiuni privitoare la comuna Stremţ:

• „La 1303 octombrie 16 Ladislau, Voievodul Transilvaniei şi Comite de Salonic hotărăşte în pricina dintre Comitele Nicolae şi fratele său Voievodul Andrei de Geoagiu cu magistratul Ştefan privitor la stăpânirea unei moşii”.
• „În 1340 februarie 8 Capitlul de Alba Iulia adevereşte că văduva lui Ştefan de Geoagiu de Sus a eliberat din robie / iobăgie / pe Margareta, Elena, Elisabeta, Caterina şi Blasiu.”
• „În 1340 iunie 17 la Vişegrad / Ungaria / regele Carol Robert porunceşte lui Toma Voievodul Transilvaniei şi vice-voievodul Petru să apere pe Ladislau Creţul de nobilii din Stremţ şi de Capitlul de Alba Iulia în legătură cu stăpânirea moşiilor Zau şi Zenmyklos din comitatele Turda şi Alba.
• Între anii 1333-1337 găsim Stremţul în registrele dijmale papale sub denumirea de Kyod, Kyud sau Hejud traducerea din româneşte a toponimului Nucet. Sunt amintiţi aici preoţii Domenic şi Nicolae care plăteau 53 şi respectiv 40 de dinari, sumă aproape egală cu cea plătită de preoţii din Teiuş. Prima atestare documentară a Geoagiului datează din 1264 ca sat dependent de vechea cetate „Diod” din Stremţ.

În anul 1437 în Transivania a avut loc o răscoala anti-feudală, avându-l în frunte pe Benedict Gazda din Stremţ. La sfârşitul lunii noiembrie ţăranii au cucerit cetatea din Aiud. Stăpânirea asupra cetăţii a durat doua săptămâni, până la 15 decembrie când oastea nobiliară sprijinită de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara a atacat cetatea în interiorul căreia se aflau răsculaţii. În urma asediului cetatea a fost cucerită şi răsculaţii pedepsiţi.

Probabil că satul Stremţ, la începuturile sale purta denumirea românească de Nucet, tradus de maghiari în Diod, toponim care amintea de întinsele livezi de nuci din hotarul satului.

Într-un registru datând din anul 1461 sunt înşiruite o seamă de comune aparţinând judeţului Alba care plăteau un impozit anumit numit cincizecimea-quinquagesima, impozit perceput doar de la populaţia românească iobagă. Comunele amintite în respectivul registru erau locuite deci în majoritate de români care îşi achitau datoriile faţă de statul maghiar prin perceptorii regali. Între comunele care plăteau cincizecimea sunt amintite şi Dyodul (Stremţul) şi Dyomalul (Geomalul).

„Ţinutul a fost şi este curat românesc, doar ici colo în aceste sate s-au stabilit câte o familie de nobili sau mai multe. Lupta şi dreptatea poporului subjugat i-a înlăturat pe veci pe feudalii asupritori de orice fel: nobili, Episcopie catolică sau Fisc reprezentat prin obligaţiile ţărănimii faţă de rege sau faţă de prinţul provinciei respective.”

Trebuie menţionat faptul că teritoriul care face obiectul cercetării noastre avea alte delimitări teritorial administrative decât cele de astăzi. Astfel domeniul Geoagiu se întindea pe toată valea Stremţului până în vatra Mureşului, cuprinzând şi proprietăţi care astăzi aparţin administrativ de municipiul Aiud.

Profesorul universitar Octavian Tătar tratează în revista „Corvineana” hotărnicia ţinutului Tinodului aparţinând de Stremţ. Ţinutul Tinodului este o zonă ce a aparţinut din punct de vedere istoric domeniului de la Stremţ întrucât nobilii de la Diod au primit cetatea împreună cu pămînturile aparţinătoare ei, pentru a fi mai lesne de apărat.

Pe soseaua E 87, în zona dintre Teiuş şi Aiud pe partea dreaptă a drumului, în dreptul satului Rădeşti, ce aparţinea de comuna Stremţ se află o movilă de pământ de mari dimensiuni cunoscută localnicilor sub denumirea de cetatea Tinoasă. Altădată acest loc era un ostrov al Mureşului. Aici au fost efectuate cercetări sistematice în mai multe etape de către arheologul Horia Ciugudean, care a şi publicat în câteva studii principalele rezultate obţinute.

Cele trei documente prezentate în cele ce urmează atestă existenţa Domeniului condus de Andrei de Geoagiu, cel care pentru faptele şi "slujbele" lui este răsplătit cu diverse pământuri de regele cel tânăr al Ungariei, Ştefan al V-lea.

<1263 aprilie 11 - 1269 mai> "Iar cuprinsul <scrisorii> originale, date din ...[loc rupt în document], miercurea întâia <după> octavele Paştilor, ne arată că mai sus pomenitul Ştefan regele cel tânăr al Ungariei, ducele Transilvaniei şi domnul Cumanilor a dat, a dăruit şi a hărăzit comitelui Andrei de Geoagiu de Sus [Gyogh] şi urmaşiior săi, spre a-l stapâni în veci,

numit Kend [Uifalău - parte componentă a comunei Rădeşti], aşezat lângă Mureş, (care fusese al ereticului Iob), mort fără a lăsa vreo rudă de sânge, aflător lângă pământul zis Fynod [aşezare dispărută] al comitelui Andrei. (I-a dăruit amintitul pământ) aceluiaşi comite Andrei între hotarele sale vechi şi neîndoielnice împreună cu toate forţele şi cele ce ţin de el." Textul de mai sus face parte din Raportul inedit adresat de vicevoievodul Transilvaniei Ladislau de Nadab către Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, de la Sântimbru, la 27 octombrie 1413. "Ştefan din mila lui Dumnezeu Regele cel Tânăr al Ungariei, Ducele Transilvaniei, domnul Cumanilor. Tuturor credincioşilor lui Hristos, care vor vedea scrisoarea de faţă mântuire veşnică întru domnul. Faptele credincioase şi slujbele vrednice de răsplată ale supuşilor nu pe nedrept atrag şi îndeamnă înălţimea regală să mărească bunăvoinţa sa faţă de ei pentru ca, datorită acestei pilde să se însufletească credincioşii cu atât mai mult de dorinţa de a căuta astă bunăvoinţă. Dăm de ştire aşadar tuturor prin cele de faţă că, luând aminte de credinţa şi slujbele pe care ni le-a adus cu credinţă şi supunere iubitul şi credinciosul nostru, comitele Andrei de Geoagiu de Sus, în nenumărate prilejuri vărsându-şi sângele în lupte împotriva tătarilor şi veghind la hotare, întru răsplătirea slujbelor sale, vrând noi să-i aducem o mulţumire, i-am dat, i-am dăruit şi i-am lăsat în plinătatea milostiveniei noastre numitului comite Andrei şi prin el moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi nişte pământuri anume: Germund (astăzi Meşcreac), Peţelca şi Căpud aşezate lângă Mureş, adică pământuri ale cetaţii noastre Alba Transilvaniei scutindu-le şi scoţându-le în întregime de sub dreptul de judecată al acestei cetăţi cu toate folosinţele şi cele ce ţin de ele între hotarele şi marginile lor, aşa cum au fost hotărnicite şi stăpânite de primii lor stăpâni, ca să le stăpânească pe veci şi nestrămutat. Iar în această danie sau dăruire a noastră să dobândească puterea veşnicei trăinicii, pentru ca să nu trebuiască sau să nu poată fi de nimeni clintită în scurgerea vremii am dat actul de faţă întărit cu puterea dublei noastre peceţi. Dat de mâna iubitului şi credinciosului nostru magistru Benedict prepozit de Arad, vicecancelar al curţii noastre, în anul domnului o mie două sute şase zeci şi patru." Într-un alt articol, Nicolae Densuşianu ne prezintă următorul document: „Ştefan, din mila lui Dumnezeu Regele cel Tânăr al Ungariei, Ducele Transilvaniei, domnul Cumanilor, tuturor credincioşi1or lui Hristos, care vor vedea scrisoarea de faţă mântuire întru acela care este mântuirea tuturor. Deşi milostivirea regală trebuie să întindă o mână darnică tuturor, totuşi ea trebuie să răsplătească prin daruri şi foloase mai cu seamă pe aceia a căror cinste a fost încercată, atât în vremuri bune cat şi în vremuri de restrişte, pentru ca ceilalţi îndrumaţi de pilda lor să se înflăcăreze şi mai tare pentru fapte de credinţă devotată. Drept aceea, voim ca prin rândurile acestei scrisori să ajungă la cunoştinţa tuturor, atât a celor de faţă cât şi a celor de viitor, că luând în seamă faptele credincioase şi slujbele iubitului şi credinciosului nostru comite Andrei de Geoagiu de Sus pe care cu credinţă şi supunere ni le-a făcut nouă şi regatului nostru din timpurile tinereţii sale, înfruntând cu vrednicie şi fără teamă felurite primejdii şi întâmplări ale soartei, şi îndeosebi luând seama la slujbele acelea vrednice de laudă, pe care ni le-a făcut în timpul prigonirii şi nenorocirii noastre, părăsindu-şi toate bunurile sale şi alăturându-se nouă şi intrând cu noi intre zidurile cetăţii Codlea şi în alte multe imprejurări ne-a arătat nouă şi tuturor baronilor noştri o supunere îndatoritoare şi binevenită, ce nu se poate povesti acum deplin, după cuviinţă. Ca răsplată pentru slujbele sale voim să-i arătăm, la rândul nostru, recunoştinţa noastră, deşi tinând seama de slujbele sale îl socotim vrednic de o răsplată şi mai mare decât cea pe care i-am făcut-o acum, i-am dat, i-am dăruit, şi i-am lăsat numitului comite Andrei şi prin el moştenitorilor şi urmaşilor moştenitorilor lui, pe veci şi nestrămutat, pământul numit Ratka al Iui Ilie şi Pousa, care au murit fără moştenitori, spre a-l stăpâni între aceleaşi semne de hotar şi margini, în care acest pământ fusese înainte hotărnicit şi stăpănit de stăpânii săi mai vechi. Şi ca această danie sau dăruire a noastră să aibă puterea veşnicei trăinicii să nu poată ori să nu trebuiască a fi cu trecerea zădărnicită sau stricată de nimeni, i-am dat această scrisoare întârită prin puterea duomniei noastre peceţi. Dată de iubitul şi credinciosul nostru magistru Petru vicecancelar al Curţii noastre, din anul domnului o mie două sute şase zeci şi nouă.” ^[3].

[modifică] Cetăţile de la Stremţ şi comitatul guvernat de Andrei de Geoagiu

Comitele Andrei de Geoagiu este o personalitate luminoasă din istoria comunei Stremţ. Odată cu extinderea stăpânirii arpadiene asupra tot mai multor regiuni ale Transilvaniei, în afara colonizărilor cu secui şi cu saşi, o altă măsură importantă de natură administrativă a fost reorganizarea teritoriului. Primele incursiuni ale maghiarilor în Transilvania datează din secolul al IX-lea, perioadă pentru care Gesta Hungarorum a lui Anonymus, menţionează existenţa celui mai vechi voievodat intracarpatic- cel condus de Gelu, ce îşi avea reşedinţa la Dăbâca.

Între sec. IX-XIII asistăm la ocuparea şi organizarea voievodatului Transilvaniei. Istoria voievodatului Transilvănean cuprinde secolul XIII până în 1541 când zona este transformată în Principat autonom sun suzeranitatea Porţii Otomane. Voievodatul avea ca limite teritoriale zona intracarpatică şi administrativ era organizat în şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava. Ulterior, transformările survenite în secolele XIV-XV au dus la reorganizarea şi înmulţirea comitatelor, secuii şi saşii fiind organizaţi în scaune, iar românii în districte.

Cel mai vechi voievodat, este cel a lui Gelu, cu reşedinţa la Dăbâca, iar cel al Albei, împreună cu celelalte voievodate din centrul, din nordul Ardealului au fost reunite într-unul singur, voievodatul Transilvaniei. Istoria voievodatului din sec XIII până 1541 atestă faptul că din comitatul Albei făcea parte şi domeniul Stremţului.

Pământurile şi satele din zona centrală a comitatului erau în proprietatea nobililor de Geoagiu şi a familiei acestora, iar cele de la margini erau stăpânite de alţi nobili sau făceau parte din proprietatea cetăţii Alba Iulia. Probabil că locuinţa rezidenţială a comitelui şi a familiei sale a fost fie în localitatea Geoagiu de Sus, mai precis în zona din capul satului, adică locul unde mai târziu şi-au stabilit curţile domneşti grofii maghiari, fie pe dealul, „Cetăţuia” azi în hotarul Stremţului la câtiva kilometri de sat, unde probabil după marea invazie a tătarilor din 1241 familia nobiliară şi-a construit o locuinţă fortificată. După moda vremii, construcţia a fost ridicată pe un vechi castru roman care supraveghea drumul principal de pe atunci,,Via Magna”, locul oferind o amplasare strategică.

Atât primele, cât şi cele mai multe dintre atestările do¬cumentare ale localităţii se leagă de numele comitetul Andrei de Geoagiu şi a urmaşilor săi. Acest personaj s-a făcut remarcat odată cu intervenţia lui şi a oamenilor săi în luptele împotriva tătarilor, care au avut loc în luna aprilie a anului 1241, pe Mureş, lângă Rădeşti. Impresionat de curajul şi abnegaţia supusului său, ducele Ştefan, viitorul rege Ştefan al V-lea al Ungariei, i-a dăruit acestuia trei sate aflate în apropiere de locul sângeroaselor lupte.

"Dăm de ştire aşadar tuturor prin cele de faţă că, luând aminte de credinţa şi slujbele pe care ni le-a adus cu credinţa şi supunere iubitul şi credinciosul nostru, comitele Andrei de Geoagiu de Sus, în nenumărate prilejuri vărsân¬du-şi sângele în lupte impotriva tătarilor şi veghind la hotare, întru răsplătirea slujbelor sale, vrând noi să-i aducem o mulţumire, i-am dat, i-am dăruit şi i-am lăsat în plinătatea milostiveniei noastre numitului comite Andrei şi prin el moştenitorilor săi şi urmaşilor, moştenitorilor săi nişte pământuri anume: Germund(astăzi Meşcreac), Peţelca şi Căpud aşezate lângă Mureş."

Domnitorul Tării Româneşti Radu cel Mare (1485-1508) a primit, în semn de apriciere a bunelor relaţii cu regele Ungariei, cu ocazia vizitei oficiale la curtea regelui în 1506, în schimbul darurilor aduse cu acest prilej, Domeniul Geoagiu, cu cele 24 de sate aparţinătoare. Astfel, acest domeniu a devenit pe parcursul sec. al XVI-lea o oază pentru transfugii veniţi din Ţara Românească la vremuri de cumpană.

Că la Stremţ au existat în vechime două cetăţi fortificate puternic o dovedeşte faptul că la Adunarea Naţională din 1540 ţinută la Keresztes-Mező, a fost prezent Ioan Zolonchz, căpitan al ambelor cetăţi din Stremţ.

Între ruinele cetăţii Diod şi vechea curte nobiliară există un tunel subteran de legătură precum şi alte construcţii subterane (ele sunt cunoscute de către localnici sub denumirea de „Pivniţele din vii”).

Cetăţile sunt aşezate în centrul comunei Stremţ, circa 4 km nord-vest de Teiuş, pe valea cu acelaşi nume, într-un loc puţin ridicat şi înconjurat de o zonă care era mlăştinoasă. Alegerea locului de zidire a cetăţii a fost determinată de prezenţa mlaştinilor, alimentate dinspre nord de un izvor ce există şi astăzi, care împiedica accesul spre cetate din trei părţi (nord-est, sud şi vest). La cetate se poate ajunge uşor, plecând din Teiuş, pe valea Stremţului, până în centrul comunei Stremţ, iar de acolo, pe vale, până la cetate nu sunt mai mult de 300-400 de m. În documente este cunoscută sub numele de cetatea Diodului, toponimic derivat din numele satului vecin, Geoagiu de Sus, care în documentele medievale a suferit unele transformări şi adaptări: Geoagiu, Gyógy, Tinod etc. Cetatea de la Stremţ a fost întotdeauna o cetate nobiliară. Cu toate că primele ştiri documentare privind existenţa unei fortificaţii la Stremţ, le avem de la mijlocul secolului al XV-lea, o cetate trebuie să fi fost construită mai devreme, poate chiar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Motivul care ne-a determinat să datăm începuturile primei cetăţi în a doua jumătate a secolului al XIII-lea este existenţa câtorva documente care semnalează la Stremţ, în acea epocă, pe marele feudal Andrei de Geoagiu. Fiind unul din sfetnicii ducelui Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea, când acesta lupta împotriva tatălui său, Andrei de Geoagiu, a primit drept răsplată pentru servicii deosebite, dovedite în timpul „nenumăratelor prilejuri, vărsându-şi sângele împotriva tătarilor şi veghind la hotare”, mai multe moşii şi sate.

Fără îndoială că Andrei de Geoagiu şi-a construit o cetate al cărui nucleu trebuie căutat în locul numit Cetăţuia, de pe dealul din apropierea comunei. În secolul al XIV-lea documentele amintesc pe descendenţii lui Andrei de Geoagiu ca posesori ai moşiilor de la Stremţ şi Geoagiu, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că cetatea se afla tot în posesia acestei familii. Ultimul reprezentant al familiei lui Andrei de Geoagiu, Mihail Dioghy, cedează acest domeniu, la 1442, nu ştim în ce condiţii, voievodului Iancu de Hunedoara.

Cercetând împrejurimile cetăţii de la Stremţ, s-a constatat că pe dealul numit „După vii”, din nord-estul comunei, se află un loc numit „Cetăţuia”, de unde oamenii din sat au scos piatră din zidurile unei construcţii, care în prezent nu se mai vede. Materialul arheologic scos la iveală este de factură romană şi feudală. Prezenţa unei aşezări romane în acel loc se cunoaşte mai demult, dar nu şi a unei aşezări feudale. S-ar putea presupune că este vorba de o cetate feudală construită, în parte, cu materiale romane, lucru destul de obişnuit în evul mediu. Aici a fost prima fortificaţie a nobilului Andrei de Geoagiu, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

[modifică] A doua cetate de la Stremţ – Cetatea medievală a Diodului

În anul 1442, ultimul descendent al familiei nobiliare Mihail Dioghy donează moşia şi construcţia lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei. Considerând că vechea fortificaţie nu mai corespunde cerinţelor timpului, Iancu de Hunedoara construieşte, cu materialul provenit în parte de la vechea fortificaţie, una dintre cele mai puternice cetăţi din Ardeal, care se remarca în arhitectura militară a vremii, prin forma sa rectangulară mai rar întâlnită în Transilvania. După opinia istoricului maghiar Kövári, construcţia Cetăţii se realizează între 1442 – 1445, latura mare a construcţiei patrulatere avea o lungime de 58 m, latura mică 40, înălţimea zidurilor depăşea 4 m, în vreme ce grosimea lor ajungea la peste 1,5 m. Uriaşa construcţie era dotată cu 4 turnuri masive sprijinite în exterior prin contraforţi. În partea de sud era prevăzută cu un turn donjon principal cu o lungime de 10 m şi o lăţime de 7 m. Intrarea în cetate era pe latura de N-E, se făcea cu ajutorul unui pod suspendat peste şanţul de apărare umplut în permanenţă cu apă.

Cetatea de la Stremţ se prezintă ca un dreptunghi aproape perfect, cu laturile de 58 X 40 m prevăzut la fiecare colţ cu câte un turn de plan pătrat. Se poate preciza şi cerceta numai trei din cele patru turnuri, cel din colţul nord-vestic fiind complet distrus. Toate par a fi egale, cu laturile între 7-8 m, dispuse oblic faţă de incintă şi susţinute în exterior de câte doi contraforturi de peste 4 m. Turnurile de pe incinta de nord au două laturi în exterior şi două în interior, cele de sud-est numai una în exterior şi două în interior, pe când cele de sud numai una în exterior, sprijinită pe cei doi contraforturi şi trei în interior. Zidul de incintă şi turnurile sunt construite în aceeaşi tehnică, folosindu-se în primul rând piatra locală de râu, de mărimi diferite. Mortarul, de calitate foarte bună, conţine mult var, nisip fin şi praf de cărămidă pisată. La zidul de incintă s-a folosit şi cărămidă, mai ales fragmentată, probabil tot cu scopul de a-i da o rezistenţă mai mare şi de a-i crea un parament mai regulat. Grosimea zidului nu depăşeşte 1,30 m, iar înălţimea ajunge, în unele locuri, până la 4 m. Pe latura de sud, incinta este formată din două rânduri de ziduri, de dimensiuni obişnuite, plasate la 5-6 m unul faţă de altul. Cel exterior era legat, probabil, de capetele contraforturilor turnurilor de pe latura de sud-est. Între ele se formează un spaţiu liber de circa 3 m, constituind aşa-numitul swingler.

Terenul pe care sunt plasate aceste ziduri este unul nestabil, mlăştinos, pe sub care curg izvoare cu debite destul de mari. Acest teren nu permitea ca zidurile de incintă să aibă o fundaţie solidă şi, în consecinţă, constructorii au dublat incinta ţinând seamă în acest caz mai ales de puterea armelor de foc. De jur-împrejurul incintei s-a săpat un şanţ de apărare, lat de 16-20 m, adâncit faţă de nivelul actual al cetăţii (până la 3 m pe latura de nord-vest), care la nevoie era umplut cu apă din izvoarele locale sau din valea Teiuşului, ce curge în imediata apropiere a cetăţii. Latura exterioară a şanţului a fost prevăzută cu un val de pământ, vizibil în colţul de sud-est, format din pământul provenit din săparea şanţului. Intrarea în cetate se făcea pe latura de nord şi cu siguranţă aici se afla un pod suspendat, aşezat peste şanţul de apărare.

În interiorul cetăţii, clădirile care au constituit odinioară faima acestei fortificaţii, nu întâmplător aleasă de regina Isabella, în 1550, ca loc de refugiu, au fost distruse în cea mai mare parte, rămânând doar câteva urme în colţul sud-estic şi o capelă.

Etapele de construcţie sunt unitare, ceea ce dovedeşte că au fost concepute şi realizate de un bun cunoscător în tehnica fortificaţiilor şi într-un timp relativ scurt, cel mult un an. Interiorul a fost amenajat în funcţie de necesităţile şi interesele celor care deţineau cetatea. Cele mai multe clădiri interioare, ale căror urme pot fi văzute pe teren, au fost ridicate, probabil, în secolul al XVI-lea. Capela actuală a fost ridicată în secolul al XVIII-lea, când cetatea nu mai era folosită.

Datarea fortificaţiilor constituie însă o problemă dificilă, deoarece planul cetăţii, regulat, de forma unui dreptunghi, cu turnuri de colţ în interior, nu are analogii în Transilvania. Data construcţiei cetăţii ar putea fi plasată mai curând în prima jumătate a secolului al XV-lea, când aceste moşii au devenit proprietatea lui Ioan de Hunedoara. În spijinul acestei ipoteze vine faptul că cetăţile cu un plan regulat, de obicei un dreptunghi, cu turnuri de colţ în interior, apar în centrul Europei la sfârşitul secolului al XV-lea. În acest sistem, turnurile au un important rol ofensiv, având în exterior mai multe laturi.

Ridicarea cetăţii pe un teren deschis a dat posibilitatea constructorilor să treacă la rezolvarea unor planuri îndrăzneţe de cetăţi. Se poate considera că alegerea unui plan precis pentru cetatea de la Stremţ nu se datorează numai terenului pe care e plasată, ci şi experienţei acumulate de comandanţii militari şi meşterii epocii respective. În aceste împrejurări, am putea presupune că, întrucât vechea curte a nobililor de Geoagiu, situată pe dealul „Cetăţuia”, prevăzută şi ea cu fortificaţii datând din secolul al XIII-lea, nu mai corespundea noilor cerinţe militare, mai ales o dată cu generalizarea armelor de foc, Ioan de Hunedoara a procedat la dărâmarea ei, iar materialul a fost folosit la noua cetate.

Şanţul de apărare de formă elipsoidală înconjoară cetatea, el era în permanenţă umplut cu apă provenită dintr-un izvor aflat în apropiere denumit „Bercan” şi care aproviziona prin conducte subterane şi cetatea cu apă. Şanţul avea o lăţime de cca. 16 m şi o adâncime de 4 m, materialul rezultat din săparea şanţului a fost folosit pentru ridicarea unui val de pământ în exteriorul şanţului de apă care avea şi el aceeaşi formă elipsoidală.

Cu excepţia drumului de acces la poarta de intrare în cetate zona înconjurătoare era mlăştinoasă, fapt ce constituia o adevărată barieră naturală în calea eventualilor atacatori.

În incinta cetăţii pe lângă donjonul principal existau în colţul de S-E câteva construcţii anexe şi clădiri.

După moartea fulgerătoare a lui Iancu de Hunedoara, de ciumă în 1436, pe timpul domniei fiului său Matei Corvin, cetatea şi domeniul devin posesiuni regale, iar în 1461 sunt trecute în administraţia Capitlului de Alba Iulia.

În 1467 regele Ungariei, Matei Corvin donează cetatea şi domeniul Voievodului Transilvaniei Ioan Pongratz şi Dindeleag 1462 – 1476.

De la sfârşitul sec. XV-lea şi până la jumătatea secolului al XVI-lea cetatea adăposteşte familii şi personalităţi importante în istoria Transilvaniei implicate în diferite scandaluri politice ale acelor vremuri.

Începând cu anul 1500 cetatea devine proprietatea familiei Balassa, familie nobiliară partizană a partidei Habsburgice în permanent conflict cu partidele filo-turce. În anul 1538, nobilul Emerich Balassa este numit împreună cu Ştefan Mailat, voievod al Transilvaniei de către regele Ungariei Ioan Zápolya, cei doi aliaţi complotează împotriva „binefăcătorului” lor, în favoarea Curţii de la Viena şi împăratului Ferdinand I de Habsburg. Ca măsură de represalii Ioan Zápolya asediază şi cucereşte cetatea.

Importanţa strategică deosebită a acesteia, măreţia ei fac ca regina Isabella, soţia lui Ioan Zápolya să o aleagă ca loc de reşedinţă. De aici, regina Isabella adresează „ţării” o scrisoare prin care solicită poporului să-l sprijine pe cardinalul Martinuzzi în apărarea Ardealului.

În anii tulburi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în urma repetatelor lupte între partidele nobiliare filo-austriece Balassa şi filo-turce cetatea este asediată şi distrusă de către voievodul filo-turc al Transilvaniei, Ioan Sigismund fiul lui Ioan Zápolya în anul 1563. Cetatea a dispărut astfel din istorie, după o perioadă de glorie de peste 100 ani, domeniul a intrat în cadrul proprietăţilor fiscale ale voievozilor şi principilor Transilvaniei, până în anul 1700, când a fost proprietatea unor nobili maghiari de mică importanţă pentru istorie.

O problemă încă nedesluşită în întregime este legată de ţinutul Tinodului, care a aparţinut satului Stremţ în vechime, fapt confirmat atât de memoria localnicilor cât şi de documentele istorice maghiare. O posibilă localizare a domeniului Tinodului donat de Iancu de Hunedoara Capitlului din Alba Iulia, în 1442 o face profesorul Octavian Tătar, în anul 1997 consemnând într-un articol publicat în organul editorial al Muzeului castelului corvineştilor, Corvineana nr.3, faptul că domeniul era situat între Râul Mureş, Valea Gârbovei şi drumul pietruit (actuala şosea Teiuş- Aiud), iar satul poate fi plasat în extremitatea nordică a domeniului, în locul numit astăzi Ţifra de către localnici şi introdus actualmente în localitatea Gârbova de Jos. În 1442, Iancu de Hunedoara dăruieşte Cergăul Bulgăresc, Geomalul şi Tinodul Capitlului din Alba Iulia. Într-un alt document, emis de către Ştefan, ducele Transilvaniei, aflând că acesta a dăruit comitelui Andrei de Geoagiu pământul, “numit kend”, (vechea denumire a satului Uifalău, încorporat în comuna Rădeşti) aflată lângă pământul zis Tinod al comitelui Andrei. Tinodul este amintit de asemenea în anul 1349, al voievodului Transilvaniei Petru.

După ce în jurul anului 1440, ultimul urmaş în line bărbătească al nobililor de Geoagiu, Mihail, fiul lui Ladislau de Geoagiu, moare, Vladislav regele Ungariei face donaţi lui Iancu de Hunedoara cetatea Diodului şi domeniul acesteia, iar acesta donează ţinutul Tinodului, Geomalul şi Cergăul Bulgăresc. Donaţia s-a făcut din considerente legate de credinţă “pentru fericirea noastră şi pentru mântuirea şi odihna sufletului celui de odinioară Ioan cel Tânăr de Hunedoara, războinicul războinicilor, fratele iubit, mort pentru cauza patriei în părţile transilvane şi înmormântat în susnumita Biserică a Fericitului Arhanghel Mihail”.

În documente, Tinodul apare menţionat pentru ultima oară în anul 1521. Iczkovits Emma susţine, citind documentele din capitlul de Alba Iulia, că Tinodul se afla între Gârbova şi Aiud. Între aceste localităţi, se află ruinele unei biserici de piatră de la sfârşitul sec.al XIII-lea, unde la 1334, este amintit ca slujind preotul Simion.

Astăzi Tinodul este o localitate dispărută, dar putem face legătura cu localitatea noastră prin faptul că, probabil a fost dăruită nobililor de Geoagiu din considerente strategice.

Cetatea Geoagiului avea o poziţie strategică apărată de zona muntoasă a Munţilor Trascăului, cu posibilitate de acces direct doar dinspre valea Stremţului, prin Teiuş, sau Cetea sau din N-V pe valea Gârbovelor dinspre loc. Gârbova de Jos, Gârbova de Sus, Gârboviţa, Geomal. Câtă vreme aceste drumuri strategice aparţineau până la hotarul Mureşului şi chiar dincolo de acesta pe dealurile de trecere spre zona Târnavelor, nobililor de Geoagiu, cetatea avea şanse sporite de a nu putea fi surprinsă de un atac neaşteptat. În plus cele două căi de acces puteau servi ca eventuale posibilităţi de retragere pentru garnizoana cetăţii în cazul unei operaţiuni defensive.

Mărturii referitoare la ţinutul Tinodului, aflăm din datele referitoare la lupta lui Mihai Viteazul de la Miraslău. Cităm: „A doua zi, Mihai, rădicând tabăra de la Alba Iulia, dete poruncă armiei să se aşeze la vale de oraşul Aiud, în câmpia numită Tinod. Într-aceeaşi vreme, Basta după ce dete o zi de repaos oştilor sale ostenite de iuţimea cu care veniseră la Torda împreună cu oastea nobililor, ridică tabăra la Keresteş şi merseră de o aşezară într-o câmpie udată de râul Mureş din ţinutul de Maroş-Ujvark, pe care Mihai o dase banului Mihalcea. De aici, în dimineaţa viitoare, 17 septemnrie, rânduindu-şi armia de bătaie, porni împreună cu bagajurile sale spre Aiud, cu gând de a tăbărâ în mai sus numita câmpie Tinod, dar aflând că Mihai l-a întrecut în ocuparea acestui loc, el se opri lângă satul Mirislău”.

Aşadar numele lui Mihai Viteazul e legat de comuna Stremţ nu numai prin faptul că acesta a urmat căile potecilor ascunse care duceau spre Mănăstirea de la Râmeţ, unde a susţinut financiar refacerea picturii interioare, ci şi prin faptul că şi-a petrecut noaptea premergătoare înfrângerii sale de la Mirăslău, în câmpia Tinodului, ce aparţinea nobililor de Geoagiu. În memoria locuitorilor acestei zone există păstrată o legendă potrivit căreia Mihai, retrăgându-se din sângeroasa luptă în care practic a fost trădat de o parte a armatei sale, trecând dincolo de Mureş, spre a scăpa de urmăritori, s-a ridicat pe muchia unui deal şi a zărit cu jale locul taberei sale risipite după luptă. Locul se află pe teritoriul comunei Rădeşti şi se numeşte în amintirea acelor vremuri „Masa lui Mihai” aşa cum între două dealuri din dreptul satului Miraslău scobitura dintre ele este numită de către localnici „Şaua lui Mihai”.

Radu de la Afumaţi este una dintre figurile istorice de mare importanţă pentru locuitorii comunei Stremţ întrucât de numele său se leagă episcopii de la Geoagiu punct de sprijin pentru credincioşii ortodocşi trăitori pe aceste meleaguri. Radu de la Afumaţi şi-a găsit în cetatea Diodului loc de refugiu şi de odihnă pentru a reveni mereu cu arma în mână cu ajutorul lui Ioan Zapolya voievodul Transilvaniei (între 1510-1526) împotriva turcilor.

După moartea lui Neagoe Basarab, în timpul domniei fiului său minor Teodosie (1521), turcii sub conducerea lui Mehmet-beg de Nicopole au introdus în Ţara Românească administraţia otomană.

În Cronicile Cantacuzineşti sunt consemnate luptele domnitorului de la Gubavi, Ştefani lângă Neajlov, Clejani, Ciocăneşti, Rucăr, Didrih, etc. nu mai puţin de 19 lupte în decurs de 4 ani, iar între acestea voievodul se retrăgea la Stremţ pentru a se întări sufleteşte şi trupeşte şi pentru a fi aproape de Dumnezeu la adăpostul munţilor noştri.

Pentru a confirma cele arătate mai sus aducem ca argument un fragment din "Istoria Ţării Româneşti 1290-1690": „Boiarii toţi şi mari şi mici au ridicat domn pre Radu Vodă din Afumaţi, ginerile lui Băsărab-Vodă, la leatrul 7030. Şi au venit Mehmet bei cu steag de la Poartă, cu mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar Radu Vodă cel tânăr s-au gătit şi au ieşit înaintea lui cu oaste şi au făcut războiu la sat la Glubani, şi au biruit Vodă pre Mehmet bei de s-au mai gătat încă de războiu. Iar Radu Vodă s-au întors îndărăt în scaun în Bucureşti. Deci peste puţină vreme, Mehmet bei au venit cu mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar Radu Vodă i-au ieşit înainte cu oaste. Şi s-au lovit la Clejani. Şi au biruit pre Mehmet bei ca dintâi şi mulţi turci au pierit. Iar când au fost apoi, au biruit turcii. Şi au pierit Benga iar Radul Vodă cu boiarii au fugit în Ţara Ungurească (n.n. în Transilvania – cetatea Diodului - Stremţ). Iar Mehmet bei au pus oamenii lui subaşi pre la toate oraşele. Şi s-au dus Mehmet bei peste Dunăre. Iar preste puţină vreme au venit iar Radu Vodă din Ţara Ungurească cu boiarii şi cu mulţi unguri. Şi au trimis curând oamenii aleşi de au cuprins toţi subaşii în toate satele şi oraşele şi le-au tăiat capetele. Şi au strâns Radu Vodă oaste mare şi iar au venit Mehmet bei cu toate oştile […] şi făcu război mare la Grumazi [...] şi au fost izbânda turcilor […] Iar Radul Vodă au fugit cu boiarii în Ţara Ungurească (n.n. ibidem). Şi s-au dus la Ianos crai […] şi l-au rugat să nu lase ţara creştinească în mâinile păgânilor. Într-aceia Ianos (n.n. Ioan Zapolya) s-au gătat de oaste cu 30000 de unguri tot voinici aleşi şi s-au pogorât pre Rucăr aice în ţară. […] Iar Mehmet bei n-au cutezat să-l aştepte, ci curând au fugit peste Dunăre. Deci Ianos Crai s-au întors înapoi cu mare dar şi s-au dus la Ţara Ungurească şi au venit Radul Vodă în Târgovişte vesel şi cu toţi boiarii”.

[modifică] Răscoala românilor sub conducerea lui Horea

Nemulţumirile ţăranilor iobagi români din Ardeal aveau să izbucnească cu furie cu ocazia răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784–1785. Horea, dezamăgit şi revoltat de minciunile şi perfidele promisiuni primite din partea Curţii de la Viena cu ocazia celor patru călătorii făcute ca trimis al satelor de pe domeniul Zlatnei, prin care se cerea încetarea abuzurilor şi reducerea înrobitoarelor prestaţii la care erau supuşi ţăranii iobagi români în toamna anului 1784 împreună cu Cloşca şi Crişan porneşte şi conduce una din cele mai mari răscoale din Ardeal, care îşi propunea eliberarea de sub asuprirea la care era supusă de veacuri populaţia majoritară a Transilvaniei. La aceasta au participat şi locuitori ai satelor de pe valea Geoagiului, după înfrângerea răscoalei mulţi dintre ei au trebuit, sub ameninţarea armelor, să participe la execuţia conducătorilor care a avut loc în Dealul Furcilor din Alba Iulia în 28 februarie 1785.

Satul Stremţ este amintit în documentele vremii şi pentru conflictul care a avut loc în luna noiembrie a anului 1782 cu nobilul local Zeyk, în urma căruia 10 săteni sunt arestaţi şi anchetaţi de jandarmi, fiind trataţi ca duşmani. Documentul aminteşte de solidaritatea majorităţii sătenilor cu cei anchetaţi, faptul că aceştia aşteptau un răspuns la demersurile făcute la forurile din Sibiu, răspuns care întârzia să sosească.

După ultimul pelerinaj, încheiat cu răspunsuri ambigue de la împărat, Horea a folosit prilejul târgului de la Brad din 28 octombrie 1784 pentru a aduna în duminica următoare oamenii la biserica ortodoxă din Mesteacăn şi a le da răspunsul împăratului, din care rezultă că moţii ar putea să-şi facă singuri dreptate.

Prilejul care a dus la declanşarea în 1784, era un act oficial ordonat de Împărăţie, anume Ordonanţa lui Iosif al II-lea pentru înrolarea voluntarilor în regimentele constituite special pentru paza graniţelor. Astfel, cei 600 de iobagi adunaţi de Horea au părăsit moşiile şi au pornit spre Alba lulia pentru înrolare. În satul Curechiu autoritaţile au încercat fără succes să-i oprească, iar confruntarea produsă a fost de fapt scânteia rascoalei.

Împăratul a ordonat reprimarea răscoalei ceea ce s-a şi întâmplat în luna decembrie, iar Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată la 28 februarie 1785, după ce au fost purtaţi prin toate satele Transilvaniei. Ţăranii din satele Stremţ, Geoagiu de Sus, Geomal, au luat parte activă la evenimente. La data de 25 august 1784 „vicecomitele Ladislau Balo a chemat pe locuitorii din Stremţ, Geoagiu şi Geomal străduindu-se să afle din fiecare sat pe cei care au pornit tulburarea şi să ia masuri pentru prinderea lor”. Popa Iancu, Iacob Nicula şi Radu Dănescu, locuitori ai acestei comune, au adresat plângeri Împăratului şi au prezentat împrejurările în care au fost supuşi la iobăgie.

[modifică] Răzvătirea de la Stremţ: 1835 (28 februarie-28 martie)

În perioada medievală, ţăranii din raza comunei Stremţ erau asupriţi material şi spiritual ceea ce a adus adesea la răzvrătiri. Între acestea amintim în afara celor de rezonanţă naţională conduse de Horea şi Avram Iancu, mişcarea locală studiată de istoricul maghiar Zsolt Trocsanyi: „La începutul veacului XIX, situaţia ţăranilor din satul Stremţ, comitatul Alba de Jos, s-a înrăutăţit brusc. Încă de mai înainte, proprietarii limitează dreptul ţăranilor de folosire a pădurii la o porţiune foarte mică, drept care continuă să depindă de bunul plac al moşierilor. În jurul anilor 7, ţăranii au ajuns să nu mai dispună deloc de pădure. „Ajutorul în lemne de foc”, ce li se acorda de către stăpânii de pământ era atât de mic, încât iarna frigul devenea de nesuportat. Deoarece, sătenii trebuiau să dea lemne şi pentru armată, ei s-au văzut nevoiţi pe de o parte să taie pomii fructiferi din livezile lor, iar pe de altă parte să cumpere diferite cantităţi de lemne de la cei avuţi. Pământurile lor de arat au căzut pradă jafului. Pe câte o delniţă de iobag se strânseseră, în unele cazuri, câte trei familii şi moşierii cereau de la fiecare familie câte trei zile de corvoadă. Dacă din cauza timpului nefavorabil nu se putea lucra, zilele respective trebuiau compensate, astfel că ţăranilor nu le mai rămânea timp pentru a-şi lucra propriul lor pământ. Nu numai stăpânii de moşii i-au împilat pe stremţeni. Începând din 7, dările au urcat continuu şi sarcinile lor militare au devenit şi mai împovărătoare. Până atunci, la impozitul de un florin erau obligaţi să dea o raţie de fân: prin 1817, au început să se ceară două până la trei raţii.

Stremţenii au păşit pe calea „obişnuită”: între cele aproape 11000 plângeri adresate lui Francisc I, împărat al Austrei şi rege al Ungariei între 1792-1835, s-a aflat şi o plângere a stremţenilor înaintată împăratului cu ocazia călătoriei făcute de acesta în Ardeal. Drumul jalbei a fost acelaşi cu al celorlalte. Regele a trimis-o guvernului, care, la 26 noiembrie 1817, a trecut-o conducerii comitatului spre examinare. Astfel, încrezători în dreptatea împărţită de rege, ţăranii au ajuns acolo de unde ar fi putut începe: la proprii lor stăpâni. La 9 martie 1819, comitatul a făcut o informare către guvern şi cu aceasta chestiunea a început să lâncezească.

Au fost necesari patru ani şi câteva luni pentru ca guvernul să discute această informare (1 iulie 1823), iar hotărârea luată nu a uşurat cu nimic situaţia ţăranilor. Ei au continuat să se plângă autorităţilor, dar cererile lor au rămas fără vreun rezultat deosebit.

La începutul anului 1835, satul s-a săturat să mai aştepte. La 28 februarie 1835, Dumitru Vargás, care de ani de zile bătea drumurile pe la organele guvernamentale, s-a dus cu mai mulţi săteni la Aiud, la avocatul lor Pál Gál. Din cele spuse de acesta, ţăranii au înţeles că autorităţile superioare ar fi hotărât înapoierea pădurilor săteşti luate cu sila, deşi, în realitate, nici nu fusese vorba de aşa ceva. Şi, cum de la înalţii funcţionari ai comitatului n-au putut obţine executarea unei astfel de sentinţe pentru că, de fapt, ea nici nu exista, au recurs la forţă, hotărând să delimiteze ei singuri porţiunile de pădure care fuseseră ale statului. Vargas cu ai lui s-au înapoiat la Stremţ în aceeaşi zi. A doua zi, la 1 martie, zi de duminică, au expus planul în faţa locuitorilor satului, adunaţi la biserică. Preoţii i-au alungat de acolo. Atunci satul s-a dus la primar. Acolo, ţăranii au ales drept conducători pe învăţătorul Niculae Tiboran şi pe Vasilică Popa din Geoagiu de Sus. Toţi sătenii au hotărât ca a doua zi dimineaţa să meargă cu securile la pădure şi să o reocupe, ca fiind a lor. Au pregătit şi o scrisoare, prin care i-au poftit pe stăpânii de moşii să vină şi ei a doua zi la pădure; scrisoarea a fost trimisă tuturor proprietarilor.

Stăpânii l-au înştiinţat imediat pe Benedek Lazăr, administratorul comitatului Alba de Jos. Lazăr a trimis o ordonanţă judelui sătesc, pentru ca, împreună cu vicejudele şi cu Dumitru Vargás, să se prezinte la Aiud. Judele, însă, a „ascuns” ordonanţa. Mai târziu, în timpul anchetei, va mărturisi că ordonanţa i-a sosit noaptea, când tăierea pădurii era deja un fapt împlinit, şi de aceea ar fi considerat inutil să o mai anunţe. În acest timp, Lázár i-a instruit pe locţiitorul de pretor Csehi şi pe asesorul comitatului, Francisc Luca, să meargă la Stremţ pentru anchetă.

În dimineaţa zilei de 2 martie, satul, în frunte cu bătrânii care cunoşteau vechile hotare, a pornit la recuperarea pădurii. S-a tăiat un drum, marcându-se astfel hotarul. Ţăranii au ales un pădurar dintre ai lor, au dărâmat gardul de la casa pădurarilor stăpânului, le-au tăiat acestora pomii din grădină şi i-au avertizat ca în trei zile să părăsească locul, mutându-şi şi casa.

A doua zi, Csehi şi Luca trimişii administratorului comitatului au sosit la Stremţ şi au început ancheta. Au fost audiaţi 25 ţărani. Cei 2 comisari doreau să afle cine „i-a aţâţat-o” să recurgă la violenţă. Sătenii, însă, au răspuns că, în cele întâmplate, tot satul a acţionat ca o singură voinţă. Ei au adăugat că, în felul acesta, n-au făcut altceva decât să ia înapoi ceea ce le aparţinuse, iar acest lucru l-au făcut deoarece nu exista nicăieri păşune, în afară de pădure. Ţăranii au spus că, atât timp cât hotărnicirea între proprietari şi săteni nu se va efectua, ei nu vor lăsa pădurea din mâinile lor. În acelaşi timp, ei au continuat să susţină, în faţa celor doi comisari, că întregul sat răspunde de cele întâmplate şi nu anumite persoane.

Lui Csehi şi Luca nu le-a rămas altceva de făcut decât să interzică folosirea pădurilor ocupate şi să aşeze 12 pădurari pe lângă copacii care fuseseră doborâţi, pentru ca, până la rezolvarea litigiului, nimeni să nu pătrundă în această zonă. Interdicţia nu a fost, însă, respectată: a doua zi, sătenii s-au dus din nou la pădure şi au cărat cât au putut din copacii doborâţi.

Între timp, administratorul Lázár, primind informarea lui Csehi şi Luca, s-a gândit că ar trebui să se acţioneze cu mai multă fermitate împotriva ţăranilor „recalcitranţi”. De data aceasta, a trimis pentru anchetare pe locţiitorul judecătorului superior, un anume János Zudor şi pe vicecomitele Sámuel Szálantzi. În acelaşi timp, el a solicitat guvernului folosirea forţei armate în cazul când stremţenii vor încerca să împiedice aplicarea deciziilor luate de cei doi delegaţi.

Nici încercarea lui Zudor şi Szálantzi, care au sosit la Stremţ chiar în aceeaşi zi, de a impune sătenilor să iasă din pădurea ocupată şi să lase acolo copacii tăiaţi, nu s-a soldat cu vreun rezultat. Ei n-au vrut să oprească tăiatul copacilor decât cu condiţia ca, până la rezolvarea litigiului şi stăpânilor de moşii să li se interzică folosirea pădurii. Zudor şi Szálantzi i-au ameninţat, atunci, cu folosirea armatei împotriva lor. Stremţenii au răspuns că mai degrabă vor ţine piept soldaţilor, decât să părăsească pădurea ocupată.

În aceste împrejurări, locţiitorul judelui suprem şi vicecomitele au considerat că e mai bine să plece din sat, lăsându-l acolo numai pe pretor. După plecarea celor doi, ţăranii s-au dus din nou la pădure. Au dărâmat trei case de pădurari. În ziua de 5 martie, Zudor şi Szálantzi au depus o nouă informare adresată lui Lázár, în care arătau că nu există alte mijloace „pentru potolirea marei comunităţi săteşti răzvrătite, în afară de folosirea cât mai grabnică a forţei armate”.

Exemplul stremţenilor s-a răspândit repede. Până la 4 martie, în satul învecinat, Geomal, se desfăşoară evenimente asemănătoare cu cele din Stremţ. Apoi, o delegaţie formată din aproximativ 40 săteni a înmânat administratorului o plângere împotriva stăpânilor de moşii care acaparaseră pădurile. Au adăugat că, în cazul în care forurile nu îi vor ajuta, „vor fi nevoiţi să urmeze exemplul altora”. Lázár a reuşit să scape de ei prin promisiuni, dar a cerut să i se trimită urgent două companii de soldaţi împotriva stremţenilor, pentru ca prin această acţiune să poată preîntâmpina răscoalele ţărăneşti periculoase „pentru averea şi chiar viaţa stăpânilor de moşii. Eu, dacă va fi nevoie, nu voi pregeta să acţionez personal, cu riscul vieţii, pentru potolirea unor atacuri violente”, se fălea administratorul în informarea trimisă guvernului la 6 martie, insistând însă, să i se trimită forţe armate.

Guvernul Transilvaniei, care, în general nu se grăbea cu rezolvarea cererilor ţăranilor, a acţionat acum cu o neobişnuită rapiditate. Informările lui Lázár au fost discutate de guvern la 7 martie, iar hotărârea care s-a luat a parcurs toate treptele ierarhiei birocratice, ajungând la comandamentul suprem şi înapoi la Benedek Lázár. Hotărârea guvernului prevedea ocuparea pădurilor cu ajutorul armatei, evaluarea „pagubei” stăpânilor de moşii, arestarea conducătorilor mişcării, a pădurarilor puşi de sat şi a primarului, anchetarea chestiunii de către comisar „fără nici o părtinire” şi în acelaşi timp, pornirea unei anchete împotriva avocatului Pál Gál, care în mai multe rânduri îi sfătuise pe ţărani cum să procedeze.

Între timp, ţăranii din Stremţ au făcut un recurs şi la arhiducele Ferdinand de Habsburg-Este, care, de la 7 februarie 1835, guverna Transilvania cu puteri depline. Arhiducele a trimis guvernului această plângere, cu rezoluţia de a fi îndeplinite fără întârziere deciziile adoptate mai demult în această chestiune de către organele superioare.

Încrederea în bunăvoinţa arhiducelui s-a dovedit deşartă. La 17 martie, 78 soldaţi au pornit în marş spre Stremţ: încă 132 au sosit la 20 martie. În zilele următoare, cu ajutorul trupelor, pădurea a fost înapoiată nobililor, iar ţăranilor le-a fost impus să plătească pagubele pricinuite acestora.

Cu aceasta mişcarea a fost domolită. Conducătorii ei, care au fost denunţaţi încă de la început de către capii satului, au ajuns la închisoare.

„Experienţa amară a celor aproape două decenii de plângeri i-a convins pe ţărani că drumul jalbelor nu ducea nicăieri. În mai multe rânduri, cu ocazia anchetelor, ei au subliniat nereuşita plângerilor şi faptul că s-au săturat de aşteptare, ceea ce i-a determinat să recurgă la violenţă. Dezamăgirea ţăranilor faţă de autorităţile crăieşti e un fenomen des întâlnit în anii 1833-1835, de unde şi atitudinea lor mai hotărâtă de a-şi cuceri drepturile prin luptă”.

Documentele pe care le prezentăm în continuare dezvăluie situaţia iobagilor din satul Geomal în anii premergători marilor convulsii sociale: Răscoala lui Horea şi Revoluţia de la 1848.

„Geomal, satul lui Ioan Mărcuş şi al lui Ştefan Meteş, e aşezat la poalele Munţilor Apuseni, în judeţul Alba, în vecinătatea Geoagiului de Sus. În trecut a fost mai iobăgesc, în stăpânirea episcopiei catolice din Alba Iulia. În urbariul din 1662 (?) în rândul iobagilor satului apare Andone (Androne probabil) Mărcuş cu 3 fii, 4 boi, 1 junc, 3 vaci, 2 porci. Iar printre „fugiţi” Ioan Mărcuş, locuind acum în Bucerdea. Urbariul din 1715 înscris în stăpânirea episcopiei 14 iobagi şi 3 jeleri (inquilini) cu 29 de fii. În frunte apare chiar un Chirilă Mărcuş ca jude al satului (Iudex loci), iar mai jos, în şirul celorlalţi iobagi, Gheorghe Meteş ca jude al supuşilor (iudex subditorum). Unul e deci judele satului, desigur în raport cu puterea publică, iar celălalt judele supuşilor episcopiei, judele domnesc. Chirilă Mărcuş trăieşte la un loc cu fiul său căsătorit Gheorghe, care la rândul lui are 2 fii, Ion şi Todor. În dreptul lui Gheorghe Meteş apar 5 fii, unul din ei, Mihăilă, de 18 ani, notat: student.

Slujba lor: iobagii slujesc săptămâna întreagă, jelerii 2 zile pe săptămână Dijmă dau din toate semănăturile, precum şi din miei, din porci, din stupi. Trebuie să crâşmărească câte o bute de vin la cele trei sărbători mai mari, iar dacă nu li se dă vin, răscumpără (câştigul) cu 7 florini (anual) sub nume de „ceâşma seacă” (sicca popina).

Conscripţia de la 1750 e mai cuprinzătoare. Înscrie preoţii, iobagii, văduvele lor, jelerii fără pământ, ba şi pe cei din afară care ţin pământ sau vii în hotarul satului. Înscrie consecvent convieţuirile detaliat starea fiecăruia. E suficient să cităm viile, care însumează acum 3432 de vedre.

Descriind satul, conscripţia îl găseşte în loc muntos, deluros, puţin potrivit pentru câştig (comercium), locuitorii trăind din agricultură, vii şi pometuri. Produsele lor le duc de obicei la târg în Aiud şi Alba Iulia. Hotarul lor e în două câmpuri şi ară de obicei cu 6 vite de jug. O găleată semănătură de toamnă dă (la recoltă bună ca sigur), 6 clăi, iar claia 3 mierţe (ferdele). O vadră de vin în an mijlociu vine la preţ de 15 creiţari. Păduri satul are suficiente. Nu şi păşune, trebuind să-şi pască vitele mai ales în hotarele satelor Stremţ şi Gârbova ungurească.

În conscripţia generalului Buccow din 1760 – 1762 satul apare cu un preot şi 65 de familii unite. Recensământul împăratului Iosif II din 1784 1787 ni-l arată însumând 499 suflete.

Conscripţia din 1820 ne dă şi alte informaţii. Ascultaţi sunt judele şi juriştii, în rândul cărora şi un Ion Meteş şi un Ion Mărcuş. Spun că slujba au făcut-o nu după urbariu, ci după contract, 2 zile pe săptămână. Dijmă au dat a zecea din semănături, anume din cucuruz, din grâu, din alac, din ovăz, din cânepă. Deasemeni din miei, din porci, din stupi. Hotarul lor e şi acum împărţit în două câmpuri (fordulaşuri). Pământul e slab, partea de sus, mai mare, e pe dealuri, produce mediocru e spălată adesea de ploi. „Şi despre hotarul nostru întreg răspundem că o parte de hotar îi de mijloc, după părţi fiind de coaste, râpe îi slab şi cam sec”. Se lucrează greu, nu pot ara cu doi boi, ci doar cu patru sau cu şase. Au însă vii şi găsesc de lucru, pe bani, şi în satele din apropiere. Râturile sunt adesea noroite, de nu le pot cosi, otavă nu cosesc nicicând. Se arată mai mulţumiţi de pomeţuri, de locuri de curechişti, de legume, de păşune, de pădure.

Istoricul Ştefan Meteş cercetând satul său natal Geomal, face referiri la obligaţile ţăranilor iobagi din 1820. Redăm în continuare un fragment din acesta: „În 1820 ni s-au păstrat acte importante care ne dau mai multe lămuriri folositoare pentru cunoaşterea trecutului acestui sat, care în acest an e tot în proprietatea Episcopului latin de Alba. În 18 ianuarie 1820 reprezentanţii comunei: Vasile Meteş, Nicolae Popa, Sandu Popa, Mihăilă Petraşc, Onu Trutza şi Todor Sârb, încheie contract cu trimisul episcopului din Geoagiu de Sus, prin care se obligă iobagii din Giomal:

1. Restanţele din anul trecut toate le plătesc, robota e răscumpărată cu 40 fl. Şi tot ce se va cumpăra din aceşti bani pt. Curte, sătenii le cară la Bălgrad.
2. Din pădurea Giomalului să taie 50 stânjeni de lemn şi 50 de grinzi şi să le ducă la Bălgrad, din pădurea Gălzii să taie 100 stânjeni şi să le ducă la „Curtea” din Galda de Jos.
3. Fiecare gazdă cu vite să facă câte 2 zile la aratul de primăvară, la ogărât, la chiruit, la sămănat, la căratul de fân şi de grâu adică 12 zile.
4. Via veche şi nouă din Ocolişul – Mare-Comitatul Turda s-a lucre în ordine cu toate, s-o culeagă şi vinul să-l aşeze la Curte.
5. Şase care să facă drumul până la Cluj, cu cele de lipsă.
6. La culesul viilor 5 săptămâni să deie în fiecare săptămână câte 4 „alcatori” cari vinerea şi sâmbăta primesc deosebit câte 3 tipai pâini.
7. Trebuie să dea 5 sluji, la biriaş, sau un om pentru a coace pâinea la „Curte”.
8. Sunt datori să dea 100 de găini şi 1500 de ouă.
9. La seceriş tot satul să secere 400 clăi de grâu.
10. Claca judelui, crasma şi dijma e a „Curţii”. Că toate acestea se vor îndeplini din partea sătenilor garantează ţăranii citaţi mai sus.

În prezenţa a 12 ţărani fruntaşi se face la 16 mai 1820 în Geomal chiar, o Conscripţie Urbarială care ni s-a păstrat cu răspunsurile româneşti ale celor 12 săteni. Prezentăm în continuare un document privind Conscripţia Urbarială din 1819-1820: „În vechime am avut se zice „Urbarium” dar de când s-au pomenit şi tot pe lângă contract fac slujba. Pământurile sunt pe nişte „coaste”, sub 2 fordulaşuri, din sus samănăm grâu de primăvară, alac şi ovăz de rodesc de mijloc, nu avem a le gunoi, căci ploile ce vin tare li-or spăla. În satele vecine lucră oamenii pe la vii şi cu asta capătă bani mult ne ajutăm. Dijma fiscusească nu dau „fără dijma la Curte”: din cucuruz, grâu, din alac, din ovăs cu un cuvânt ce nu mai sămănăm, din acelea din 10 clai dăm 1, aşa şi din cânepă. Vând „piatră de var” la cei din Gârboviţa „Stăpânul nostru Excelenţa Sa” le dă lemne de „epulaturi” în cinste. Moşiile să le vindem nouă nu ni s-a-ngăduit nici n-au fost în slobozenia noastră aceea a le putea vinde. Satul n-are sigiliu.”

Cu ocazia acestei Conscripţii făcute cu conscriptorii Baro Ladislau Kemény şi Antal Poentich, nobilul român din Giomal Nicolae Pop, familie de nobil de sute de ani – asesor la Comitat, protestează contra sătenilor care pe nedrept îi folosesc unele locuri ale sale, care se află „În Gropile Zepogie” - zapodie la Fântâna satului, la Mărărişti, la Grozile după şes, După Deal, la Buhulea, la Râpa Kutsului, la Kutsu, în Gruiu Popii, şi în „Cărbunarea” şi care să nu fie puse la dare fiind nobiliare. La 1820 erau în Giomal 95 de iobagi şi 2 subzilieri, dintre aceştia 34 de iobagi aveau vii în extensiune de 74/8 jugăre la Broaşte, La Tău, la Măzărişti, La Piatra Sacului şi la Prag. Din must dădeau decima la „Curte”.

La 1845 era Popa aici Trifon, având credincioşi 124 familii.

La 1848 s-au dat lupte crâncene între români şi unguri pe hotarul Geomalului.”

[modifică] Revoluţia de la 1848

Avântul revoluţionar care a „răvăşit” vechile orânduieli în toată „bătrâna” Europă se face simţit şi în Transilvania anului 1848, unde problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naţionale de sub stăpânirea hasburgică. Principalii conducători ai revoluţiei române din Transilvania au fost: Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Eftimie Murgu şi Andrei Saguna.

Unirea forţată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor revoluţiei maghiare, în frunte cu Lajos Kossuth, de a recunoaşte drepturile naţionale ale românilor i-au silit pe aceştia să aleagă o cale revoluţionară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, din 3-5 mai 1848, care se constituie în apogeul revoluţiei din Transilvania, cei peste 40.000 de români au adoptat într-un entuziasm de nedescris programul revoluţiei ce prevedea: desfinţarea iobăgiei, egalitate naţională şi reprezentarea proporţională în Dietă, administraţie şi justiţie, Gardă Naţională în limba română, înfiinţarea de şcoli în limba română etc.

Sfidând pur şi simplu voinţa clar exprimată de Adunarea de la Blaj, Dieta din Cluj a confirmat la 17 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat ruptura între forţele revoluţionare române şi maghiare, de care avea să profite „Curtea de la Viena”.

În situaţia creată Avram Iancu trece rapid la organizarea cetelor de moţi ai Apusenilor transformându-le într-o „oaste ţărănească” revoluţionară care a apărat vitejeşte zona munţilor Apuseni împotriva oştilor maghiare repurtând strălucite victorii.

Locuitorii Stremţului au trecut şi ei la acţiune organizându-se sub conducerea tribunului Suciu Gheorghe fiu al satului şi s-au alăturat oştirii lui Avram Iancu. Din documentele timpului aflăm că locuitorii Teiuşului şi Stremţului au organizat împreună o Gardă Naţională.

Arestarea lui Avram Iancu la Zlatna a declanşat nemulţumire în rândul stremţenilor şi celor din Teiuş, Cricău şi Galda de Jos. S-a dat alarma prin tragerea clopotelor pentru mobilizare şi astfel o oaste de peste 5.000 de oameni se îndreapta spre Blaj.

În 26 octombrie răsculaţii din Stremţ au arestat mai mult de 25 de persoane din sat care au fost duşi la Cricău, unde au fost legaţi de stâlpi, şi trimişi la Alba Iulia în tabăra lui Avram Iancu urmând să fie judecaţi. Arestaţii ţinuţi sub escortă severă, au fost văzuţi de către unul din aghiotanţii tribunului Prodan, un sas farmacist din Aiud, cu numele de Wagnner care a intervenit pe lângă Horak, comandantul cetăţii Alba să le mijlocească eliberarea. La stăruinţele acestuia, 24 din prizonieri au fost eliberaţi, iar doi deţinuţi: Gal Vasile şi Kiss Grigore care s-au făcut vinovaţi de cruzimi deosebit de grave au fost executaţi la Alba Iulia. Cei eliberaţi se refugiază în grabă la Teiuş şi apoi la Aiud.

Prefectul Prodan a primit delegaţia nobililor maghiari care au venit să-i ofere predarea oraşului.

Ştiind că Aiudul era „refugiul” tuturor nobililor scăpaţi de furia răsculaţilor oastea lui Iancu asediază şi cucereşte oraşul cu ajutorul armatei lui Axente Sever venite în ajutor din Ciumbrud. După „căderea” Aiudului în mâinile răsculaţilor, prefectul Prodan îşi stabileşte pentru o perioadă de timp cartierul general la Stremţ. Pornit pe fapte de „binefacere” prefectul a aranjat căsătoria unui prieten tribun şi a unui frate de-al său cu două fete de „viţă nobilă” din Aiud: Farkas Biri şi Heves Iuliana. După multe stăruinţe „alesele nobile” se lasă convinse să se căsătorească cu cei doi tineri aleşi de tribun. Nunta a fost fixată la Teiuş în data de 11 februarie 1849. Cu o zi înainte prefectul a plecat la Măgina să aducă oaspeţi la nuntă. În lipsa lui, primarul satului Tomas Ştefan cuprins de sentimente de milă pentru viitoarele mirese, le-a furat şi le-a dus pe ascuns la Alba Iulia.

În luna martie 1849, are loc la Geomal o aprigă confruntare între răsculaţii tribunului Fodor şi o companie de „honvezi”. După ce românii ies învingători, inamicii sunt alungaţi până în „Drumul Ţării”. Învingătorul Fodor solicită comandantului său suprem un sprijin constant în 30 de puşcaşi, câţiva lăncieri şi muniţii. Primind ordin de la Avram Iancu să păzească drumul ce leagă Aiudul de inima Munţilor Apuseni, tribunul Matei Nicola îşi stabileşte tabere întărite la Geoagiul de Sus şi în Cheile Rîmeţului, ceea ce îi permite să aibă sub control această zonă .

Armata aflată sub conducerea lui Axente Sever compusă din 200 de vânători şi 1000 de lăncieri îşi stabileşte şi ea tabăra în Stremţ şi Geoagiul de Sus în vederea declanşării unui război de partizani contra forţelor armate grupate în jurul baronului Kemény Farkas, folosind Stremţul ca bază de atac.

Tot în Stremţ armata de cca. 4000 de români a pornit o puternică ofensivă pe direcţia Teiuş, iar în urma confruntării armate rândurile adversarilor s-au rărit cu peste 900 de oameni. Armata s-a regrupat şi s-a întărit cu soldaţi din Stremţ, Geoagiu de Sus, Geomal, Ponor şi Rîmeţ şi a pornit spre Abrud.

După înfrângerea revoluţiei din 1848–1849, Avram Iancu, dezamăgit şi înşelat de promisiunile mincinoase ale Curţii de la Viena şi-a dat seama că imperiul hasburgic s-a folosit de contradicţiile naţionale existente între romîni şi maghiari pentru a-i înfrânge. A colindat munţii dragi având ca tovarăş doar fluierul, poposind pentru scurt timp la cunoştinţe şi prieteni şi găsindu-şi sfârşitul în 1872 la Baia de Arieş.

O dovadă a participării comunei Stremţ la Revoluţia de la 1848 o găsim în conţinutul scrisorii adresate de către Iosif Fink, administratorul comitatului Alba Inferioară, lui Avram Iancu, aflată în Arhivele Statului, filiala Hunedoara, în legătură cu sigiliul Prefecturii Auraria Gemina condusă de Avram Iancu: „Duminică dis-de-dimineaţă au atacat ai noştri pe maghiari la Vizokna, Ocna Sibiului şi i-au respins până la Miercurea, pierzând aceştia 300 de cai în summa summarum, aproximativ. Cu o pierdere foarte mare s-au retras la Sebeş, rămânându-i numai 10 din 30 de tunuri. Vorpostul, avanpostul lui Bem, s-au fost înconjurat de 5 campanii de ai noştri, dând armata lui Bem de ei, i-au fugărit cu putere, venindu-le un car cu muniţiune care îi va prinde bine lui Bem, că nu prea avea aici, s-ar părea că s-ar trage către Deva. Ai noştri îi persecută. Să înştiinţezi pe Buteanu, Teleki şi comandantele din Deva, că Sassebeşul arde. Lagărul lui Bălaşu îi la Krakkó, Cricău, a lui Prodan la Stremţ. Axentiu a atacat pe unguri la Blaşiu, male succes, slab succes. Ţi-am tocmit un sigiliu pentru prefectura Aurariei Gemine cu un brad în mijloc. Primissima cu prima ocazie trimite din galbeni mai mulţi, vreo doi să ţi-l scot şi să ajungă şi pentru hârtie. Vale! Să fii sănătos!”

În timpul Revoluţiei din Transilvania, dintre anii 1848–1849, în judeţul Alba şi-au pierdut viaţa un număr de 970 de români: bărbaţi, femei şi copii. Alături de martirii din Ocna Mureş, cei din Alba Iulia, din Aiud, din Teiuş (32), comuna Stremţ are 40 de martiri dintre care 23 din Stremţ şi 17 din Geomal.

Imediat după înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, în Transilvania s-a instaurat regimul neo-absolutist al habsburgic. Românii au rămas în continuare despărţiţi între ei, prin separarea administrativă dintre provinciile în care locuiau şi anume Principatul Transilvaniei, Bucovina, Banatul, Crişana şi Maramureşul.

Prefacerile din Europa l-au determinat pe împăratul Franz Iosif să acorde Patentele din 1853 şi 1854, prin care iobagii aveau dreptul "să-şi răscumpere libertatea". Din punct de vedere pur economic, foştii iobagi au început să-şi creeze situaţi mai bune, să vândă şi mai ales să cumpere terenuri şi case.

[modifică] Primul război mondial – războiul întregirii neamului (1914-1919)

Pentru românii din Transilvania, războiul a început odată cu mobilizarea generală decretată în imperiul Austro-Ungar, în 31 iulie 1914. Rezerviştii români au fost mobilizaţi din primele zile, fiind lipsiţi de motivaţie, ca şi celelalte naţionalităţi tolerate din imperiul austriac. În comuna Stremţ, plecarea la unităţi a rezerviştilor s-a desfăşurat foarte rapid. În primele două-trei zile nici un rezervist nu a fost omis.

Luptătorii români recrutaţi de armata imperială nu au fost folosiţi împotriva fraţilor români, pe frontul care a apărut în august 1916, când trupele române au pătruns în Transilvania.

Preotul Ioan Dăncilă, paroh la Râmeţ, purtând gradul de căpitan, a participat la război pe toate fronturile unde se găseau români transilvăneni şi s-a întors în sat odată cu terminarea războiului.

Din datele pe care le deţinem cunoaştem faptul că patrioţii stremţeni din primul război mondial au fost: Boc Simion lui Teodor, Comşa Victor lui Gheorghe, Costan Emil lui Ariton, Cristea Ştefan lui Emilian, Dărămuş Ioan lui Vasile, Doboş Simion lui Vasile, Homănă Ovidiu lui Alexandru, Maxim Solomon lui Măriuţa, Petrean Ionel lui Nistor, Puia Ioan lui Amos, Rusu Mircea lui Ioan, Raica Ştefan lui Gavrilă, Ruja Nicolae lui Savu, Ruja Ionel lui Şofron şi Toth Nicolae.

Din Geoagiu de Sus cunoaştem numele urmatorilor eroi: Vianu Alba Loan, Moruşcă Trifan, Anghel Stefan, Onea Ilarie, Bârza Simion, Repede Antonie, Bobăilă Nicodim, Repede Joan, Bocănici Chirilă, Repede Mihăilă, Bocănici Tudor, Repede Nicolae, Bocănici Vasile, Repede Simion, Beldean Iacob, Repede Vasile, Bolog Stefan, Raica Simion, Borza Petru, Rancea Achim, Bota Ionuţ, Roşca Dionisie, Cioara Maftei, Sandru Vasile, Cioara Partenie, Sărbu Simion, Creţu Simion, Sârbu Vasile, Juncan Traian, Tecşa Ioan, Măda Emanoil, Tecşa Ionuţ, Măda Mihăilă, Tecşa Nico1ae, Măda Vasile, Tecşa Simion, Micu Constantin, Tecşa Toma, Modol Marian, Tecşa Vasile, Tecşa Vasile, Moraru Ioan şi Tricu Victor.

Tot din datele pe care le deţinem, cunoaştem şi faptul că dintre patrioţii din Geoagiu de Sus care au participat la primul război mondial au fost şi un număr de 22 de geogeni, care au făcut parte din legiunile din Siberia şi Italia. Bobăilă Dumitru, Cioara Nicolae, Moldovan Alexandru, Popa Ioan (din Râmeţi), Repede Emilian, Repede Amos, Roşianu Augustin, Sârb Trifon, Turcu Andrei, Albu Marc, Albu Victor, Tecşa Miron, Tecşa Silivestru, Dragomir Ioan, Faur Petre, Mitrea Ioan, Pop Ioan, Repede Ioan, Repede Simion, Stitea Constantin, Tecşa Augustin, Repede Antonie şi Amos Tecşa.

Între 3-22 august 1915, s-au purtat tratative între aliaţi (Antanta) şi România la Bucureşti. La 17 martie s-a încheiat un tratat secret între România şi Antanta, privitor la condiţiile intrării României în război, la 23 iulie, la Chantilly, s-a încheiat o convenţie militară între Franţa şi România, iar 17 august, la Bucureşti s-a semnat tratatul între Tripla Înţelegere (Antanta) şi România. La data de 27 august România a declarat război Austro-Ungariei, iar câteva săptămâni mai târziu, în 16 octombrie a sosit la Bucureşti misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot care avea ca rol dotarea şi instruirea militară a armatei române.

În 1916 a intrat în război şi România, de partea Antantei. Această decizie politică a fost luată în primul rând cu scopul dobândirii Transilvaniei şi a celorlalte teritorii cu populaţie română majoritară.

În aceste condiţii s-ar fi impus cererea unui ajutor substanţial din partea Antantei pentru România, atât din punctul de vedere al înzestrării, cât şi din punct de vedere operaţional. Între 4 iunie-13 august, pe frontul din Galiţia a avut loc o puternică ofensivă a generalului Brusilov, care a ajuns la hotarele României şi a adus ruşilor succese teritoriale şi un număr mare de prizonieri.

Armata română a trecut Carpaţii în Transilvania, prin Oituz, Predeal, Turnu Roşu şi Petroşani, iar la 1-6 septembrie 1916, în bătălia de la Turtucaia, trupele române au suferit o grea înfrângere. Mai multe mii de ostaşi români au căzut în luptă şi s-au înnecat în Dunăre. Armata română a înfrânt rezistenţa austro-ungară la Merişori dar armata germană venită în sprijinul austro-ungarilor a obligat-o să cedeze poziţiile câştigate în Transilvania. După bătălia de la Sibiu, 26-28 septembrie armata româ¬nă s-a repliat pe graniţă.

Până la sfârşitu1 anului, două treimi din suprafaţa României erau sub regim de ocupaţie, iar la data de 27 octombrie, după două săptămâni de lupte grele trupele Puterilor Centrale au fost oprite în trecătoarea Oituz de generalul Eremia Grigorescu. Guvernul şi autoritătile române s-au repliat, împreună cu întreaga armată în Moldova. În bătălia de la Caşin (Oituz), trupele austro-ungare au fost oprite şi frontul românesc s-a stabilizat. Evenimentele din vara anului 1917, mai precis sfârşitu1 lunii iulie şi luna august, au avut semnificatii majore pentru soarta ţării noastre, mai ales prin cele trei bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Armata română a primit conform promisiunilor aliaţilor franco-englezi, puşti-mitraliere, muniţii, căşti de oţel, medicamente, etc. Misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot i-a instruit pe ofiţerii şi pe soldaţii români după cele mai moderne metode de luptă, verificate în anii pre¬cedenţi de război. În aceste trei bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi-au făcut botezul focului şi cei 30 000 de voluntari ardeleni şi bucovineni, organizaţi în batalionul "Alba Iulia", batalionul I Turda şi batalionu1 „Horia, Cloşca şi Crişan”, ultimul participând doar la finalul luptelor.

În Transilvania ca parte integrată a Austro-Ungariei, românii ardeleni, au fost obligaţi să-şi dea viaţa pentru bicefala împărăţie Austro-Ungară. Conform unei statistici întocmite după război, numai în judeţul Alba, au fost mobilizaţi pentru front 25.136 români din sate, iar la muncă forţată pentru front 1.852. Numărul celor căzuţi pe câmpurile de luptă se ridică la 2.257, la care se adaugă 327 persoane decedate în închisori, în pribegie, sau din cauza unor boli contactate pe front. Au rămas 1.299 invalizi de război, 1.909 bolnavi, 2.064 văduve de război şi 4.694 orfani.

Plecările pe front, prin mobilizarea bărbaţilor, a făcut ca o serie de gospodării să ajungă în stare de paragină, suprafeţe mari de pământ rămânând nelucrate. Din modestele recolte obţinute ţărănimea, prin rechiziţii, a fost nevoită să dea pentru front, alimente, mai ales începând cu anul 1916. Jalea şi mizeria domnea pretutindeni la sate, fapt ce obligă pe ţărani să manifeste opoziţie, prin sustragerea de la rechiziţii, de la muncile forţate. Dezertarea de pe front devine un fenomen. Alţii trec peste munţii şi se înrolează în armata română.

Stremţenii au fost în mare parte încorporaţi în Regimentele 51 şi 64 infanterie Alba Iulia, cu primul luptând pe fronturile din Bosnia şi Herţegovina, iar cel de-al doilea pe frontul din Galiţia. Cu aceste unităţi, unii au ajuns prizonieri în Italia şi alţii în Rusia.

Mulţi dintre bărbaţii plecaţi au rămas pe veci îngropaţi în pământuri străine fără o cruce creştinească la cap, dar numele lor va fi veşnic păstrat în memoria şi inima consătenilor care în semn de aleasă preţuire le-au ridicat „monumente ale eroilor”. Prezentăm, mai jos numele eroilor din Stremţ căzuţi între 1914-1918 ca să nu fie dată uitării jerfa vieţii lor: Afrim Niculae 25 ani, Avram Simion 35 ani, Baldea Petru 24 ani, Buburuţ Nicolae 24 ani, Cimpoeş Ion 24 ani, Cetean Trăian 21 ani, Dărămuş Ioan 23 ani, Daisa Teodor 19 ani, Florea Gabor 29 ani, Florea Ioan 20 ani, Florea Gheorghe 32 ani, Mărginean Simion 28 ani, Mihoc Ioan 32 ani, Pătrunjan Solomon 25 ani, Puşcaş Petru 22 ani, Popa Nicolae 30 ani, Tunaru Florean 25 ani, Ţendea Mihai 33 ani, Vereş Iuliu 23 ani şi Varzar Gyozó 23 ani.

Date despre lupta românilor din judeţul Alba am întâlnit în lucrarea Monografia comunei Mihalţ, scrisă de domnul profesor Ioan Breaz.

Viitorul monument al eroilor din Stremţ care va fi ridicat probabil cât de curând la intersecţia străzii principale cu uliţa Bercului va aminti de fiii satului căzuţi pe front.

Satul Geoagiu de Sus, într-un viitor apropiat, va ridica un monument destinat eroilor pe un teren ce aparţine domeniului public în curtea şcolii din localitate, va imortaliza numele celor 30 de eroi căzuţi pe front.

Cultivarea spiritului patriotic românesc s-a menţinut cu intensitate, întrucât la Mişcarea Memorandistă au participat preotul Ioan Neagoe, ilustrul conferenţiar al Astrei, originar din satul Cetea, Nicolae Radu din Stremţ şi Sofron Pop preot din Geoagiu de Sus fiind consemnaţi de autorităţile de la Budapesta aflate în arhiva Statului Maghiar.

Au fost preşedinţi ai consiliilor naţionale române din satele judeţului Alba, participanţi la actul istoric de la Alba-Iulia, din Geomal preotul Iosif Pop, din Geoagiu de Sus preotul George Albu, originar din Stremţ, preotul Ioan Neagoe din Stremţ Comandanţi ai gărzilor naţionale române au fost din Stremţ: Stan Ioan fruntaş (cf. doc, 13.909 1935). Serg. Bîrluţ Nicolae, cf. Monitor Oficial şi Pop Aron. Avem informaţii privind participanţii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a locuitorilor comunei astfel: din Geomal 60 de persoane, Geoagiu de Sus 80 de persoane, Stremţ 120 de persoane.

În pregătirea marelui eveniment de la 1 decembrie 1918, zeci de locuitori au semnat „Credenţialele” (adeziunile de Unire), au participat la emoţionanta Adunarea Naţională care a proclamat Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

În toate satele comunei au luat fiinţă Gărzile Naţionale Române care aveau ca scop să apere drepturile cucerite cu atâta suferinţă, să înlăture administraţia şi activitatea vechilor instituţii.

Pentru meritele sale deosebite pe tărâm social, pentru strădania depusă în realizarea Unirii preşedintele Consiliului Naţional este numit preotul Ioan Neagoe.

[modifică] Stăpânirea românească

Noua lege administrativ teritorială, elaborată în baza Constituţiei din 1923 a dus la reorganizarea unitară a ţării. Teritoriul era împărtit în judeţe cu mai multe „plăşi”, iar localităţile în: sate, comune rurale; comune urbane nereşedinţă, comune urbane reşedinţă, oraşe şi municipii.

Geoagiu de Sus, impreună cu satul Geomal şi Stremţ, făcea parte din categoria comunelor rurale ale plasei Teiuş, judeţul Alba. Cel mai aşteptat eveniment de către familiile ţăranilor ce au luptat în război a fost cu siguranţă împroprietărirea promisă încă din timpul acestuia, atât de regele Ferdinand cât şi de guvern. Pentru ţăranii din Transilvania acest act a avut o o mare semnificaţie.

Încă de la 16 decembrie 1918, în Regatul României apare Decretul pentru exproprierea pământului astfel că până în luna martie 1919 au fost declarate expropriate 2.224.588 hectare şi date în arendă obştilor săteşti.

La 12 septembrie 1919, Consiliul Dirigent decretează reforma agrară în Transilvania.

Pentru finalizarea celor două decrete a fost necesară adoptarea legii Reformei agrare, lucru care s-a petrecut mai târziu, în 17 iulie 1921. Potrivit normelor de expropriere stabilite de guvernul Averescu, s-a asigurat exproprierea a nu mai puţin de 6.120.000 de hectare, din care 3.998.753 ha teren arabil, în toată România, inclusiv Transilvania.

Ca şi în celelalte sate din Ardeal, în comuna Stremţ reforma agrară a fost primită cu bucurie, în speranţa că ea va pune capăt sărăciei în familiile care aveau dreptul să pri¬mească pamânt. Nivelul social şi economic a sătenilor a cunoscut o îmbunătăţire evidentă imediat după reîntoarcearea unui mare număr de români din S.U.A., lucru petrecut încă din vara anului 1919. Aceştia au fost primiţi cu multă bucurie, drapele, insigne româneşti, etc. Ei au adus un suflu nou, de încredere, o mentalitate mai optimistă, tipică americanilor între care au trait 10-15 ani. Bineinţeles, ei au adus şi bani; sediul Societăţii "Ajutorul Cultural Câmpul Libertăţii" a fost mutat încă în vara anului 1919 (august), din Newark (Ohio) la Geoagiu de Sus, în casa lui Iacob Albu. Societatea se ocupa, afară de ridicarea nivelului cultural al ţăranilor şi de ajutorarea lor cu împrumuturi de bani.

[modifică] Cel de-al doilea război mondial: jertfa stremţenilor

Evenimentele celui de-al doilea război mondial, deşi au avut o manifestare globală nu au lăsat în afara lor locuitorii actualei comune Stremţ, care au dat jerfa lor de sânge şi acestui eveniment tragic.

Evoluţiile vieţii politice româneşti, marcată de exacerbarea în mod teatral a sentimentului patriotic de către membrii tot mai numeroşi ai Gărzii de fier, pe de o parte şi distrugerea vieţii politice de către dictatura regelui Carol al II-lea, prevesteau furtuna ce urma să se abată asupra României.

În 11 iunie 1941 s-au parafat acordurile româno-germane de la Munchen şi Berchtesgaden , iar România s-a angajat să participe la războiul antisovietic.

Atacul s-a produs în zorii zilei de 22 iunie, la orele 4. Ordinul de luptă al comandantului suprem al armatei române “Vă ordon treceţi Prutul!” a fost primit cu mult entuziasm de societatea românească. Printre cei care au trecut Prutul, au fost în prima linie şi geogenii Vasile Bota, Ionel Albu, Vasile Cotoară şi Ioan Taltabeţ din Faţa Pietrii.

Între 14 şi 20 septembrie 1944 au avut loc lupte la intrarea în defileul Mureşului între unităţile române şi trupele germano-maghiare. La 11 octombrie 1944 a avut loc eliberarea Clujului iar între 6-20 octombrie 1944 trupele sovietice împreună cu cele române au execu¬tat operaţiunea,,Debreţin”, de ocupare a acestui oraş strategic din sistemul defensiv al Ungariei.

La 25 octombrie 1944, au avut loc ultimele bătălii pe teritoriul României, la Satu Mare şi Carei. După această zi, trupele române au luptat din nou pe meleaguri străine şi pentru interese stăine, ca avangardă de sacrificiu pentru trupele sovietice. Între 5 decembrie 1944 şi 13 februarie 1945 a avut loc "Bătălia Budapestei". Amata română a trebuit să participe la lupte grele, inclusiv de stradă, pentru ocuparea Budapestei. Cu câteva zile înainte de finalizarea operaţiunii, armata română a fost înlocuită cu trupe sovietice, probabil pentru a ştirbi din triumful armatei române.

Între 12 ianuarie şi 1 februarie 1945, Armata a IV-a română a avansat în direcţie Banská Bystrica (Slovacia). După intrarea trupelor sovietice în Berlin, Hitler s-a sinucis, încheindu-se aici cel mai tragic război cu¬noscut în istoria lumii.

Plecaţi pe front feciorii şi bărbaţi satului au luptat până în 1944 pe frontul de est pentru realipirea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ardealului răpit de Ungaria hortistă. În a doua fază a războiului între 1944 – 1945 au luptat alături de noua alianţă pentru eliberarea Europei centrale de sub ocupaţia fascistă.

Mulţi dintre cei plecaţi pe front şi-au dat viaţa în îndepărtatele ţinuturi ale Odesei, Sevastopolului, Stalingradului şi în Caucaz, alţii în Ungaria şi Cehoslovacia acoperindu-se de glorie până în Munţii Tatra, iar osemintele lor odihnesc în locuri îndepărtate de ţară.

Din Stremţ, un număr de 28 persoane, s-au jertfit în aceste împrejurări: Stan Sabin I. Şofron, Cristea Ioan I. Loghin, Coman Iuliu I. Simion, Neagoie Viorel I. Indrei, Nistor Sever I. Vasile, Cristea Ioan I. Simion, Rus Traian I. Ioan, Avram Traian I. Nicolae, Avram Traian I. Nicolae, Stan Traian I. Harian, Vlad Constantin I. Ioan, Pătrînjan Ioan I. Vasile, Pătrînjan Simion I. Nicolae, Petean Ionel I. Nistor, Puia Ioan I. Amos, Oniţa Dumitru I. Vasile, Rus Mircea I. Ioan, Raica Ştefan I. Gavrilă, Homănă Ovidiu I. Alex, Dărămuş Ioan I. Vasile, Dobroş Simion I. Simion, Cristea Ştefan I. Emilian, Tot Nicolae I. Vian, Comşa Victor I. Gheorghe, Maxim Solomon I. Măriuţa, Ruja Nicolae I. Sîvu, Ruja Ionel Şofron, Boc Simion Teodor.

Veteranii din Stremţ din 1941-1945: Avram Teodor, Sîrb Ioan, Stan Nicolae, Roşca Ioan, Stremţan Simion, Păcurar Gligor, Ungur Simion, Sîrb Partenie, Drăgoi Gheorghe, Stan Gheorghe, Rus Simion, Galdea Aurel, Florea Gligor, Tibrean Simion, Buta Emil, Raica Adrian, Mara Gheorghe, Sîrb Traian, Coman Petru, Mara Traian, Văzdoagă Ioan, Ştefănescu Ioan, Sîrb Simion, Coman Chiriac, Medrea Simion, Rus Trifon, Găldean Ioan, Stan Milinton, Sechereş Ioan şi Homană Traian.

Văduvele din Stremţ: Avram Vlad Maria, Aboieru Ileana, Avram Mariana, Aloman Elena, Beldean Eugenia, Capătă Paraschiva, Cioară Maria, Coman Maria, Coman Ana, Coman Maria, Creţu Genica, Dărămuş Ilona, Galdea Mărioara, Moga Maria, Mara Năstăsia, Puia Lucreţia, Puia Maria, Pătrunjan Elena, Radu Valeria, Rad Victoria, Raica Ileana, Sârbu Victoria, Sechereş Ilona, Sârbu Maria, Rusu Victoria, Stremţan Paraschiva, Stremţan Maria, Popa Margareta, Stana Domnica, Ştef Eugenia, Sârb Victoria, Stan Virginia, Tendea Susana, Toth Silvia, Ungur Domnica, Ungur Aurelia şi Vereş Maria.

Din Geoagiu de Sus cunoaştem numele eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial: Tricu Florin, Tecşa Vasile, Tecşa Nicolae, Tecşa Grogore, Taltabet Loan, Tălpaş Simion, Sabău Cornel, Sârbu Gheorghe, Sârbu Cornel, Repede Gavrilă, Raicu Vasile, Moruşca Traian, Micu Nicolae, Micu Ioan, Giurgiu Ioan, Gojiu Ioan, Cotoară Vasile, Cioara Ioan, Boţan Mihăilă, Bota Vasile, Bolog Ciprian, Beldean Viorel, Beldean Viorel, Moruşcă Trifon. Raicu Simion.

Geogenii veterani ai celui de-al doilea război mondial: Albu Constantin, Albu Ionel, Albu Toma, Bâlea Mihai, Beldean D-tru, Beldean Ioan, Beldean Petru, Beldean Toader, Beldean Vasile, Bocăcaie Vasile, Bocănici Ioan, Bogdan Aurel, Bolog Nicolae, Bolog Vasile, Bolog Victor, Bota Vasile, Buta Ioan, Cioara Ioan, Cioara Gavrilă, Cioara Matei şi Cioara Pamfil.

Văduve de război: Albu Veronica, Bolog Susana, Beldean Eugenia, Bobăilă Maria, Cioară Victoria, Crişan Victoria, Faur Antonica, Moldovan Emilia, Maxa Maria, Moanţi Anica, Repede Ana, Roşca Maria, Rafailă Aneta, Talpoş Susana, Faur Antonica şi Vale Ana.

Din Geomal cunoaştem numele urmatorilor eroi Meteş Partenie (Tiocuş), Meteş Ioan (Şoania), Meteş Sabin, Medrea Adrian, Pilţ Şofron (Ciofic), Rad Monu, Rad (Cucu), Sârb Aurel (Poponde), Truţă Ioan (Piţipacu) şi Zamă Vasile.

Veterani de război: Buta Cornel, Danciu Viorel, Popa Mihailă, Sima I. Ilie, Sima A. Ieronim, Sima N. Viorel, Stan Valer Gheorghe şi Rad N. Viorel.

Văduve de război: Buha Eugenia, Buta Lucreţia, Buta Malvina, Pătrunjan Maria, Radu Maria, Stana Domnica, Sârbu Eleonora, Truţă Eugenia şi Zamă Aurelia.

Numele eroilor din al doilea razboi mondial din Faţa Pietrii sunt: Boţan Mihai, Cioară Ioan, Cotoară Vasile, Luca Mihai, Tartabeţ Vasile, Tecşa Gligor şi Tecşa Nicolae.

Veteranii de război din satul Faţa Pietrii sunt: Cioară Ionuţ, Clamba Alexandru, Cristea Victor, Meteşan Florian, Moruşcă Ioan, Oltean Ioan, Criţan Dominic şi Turj Traian.

Numele lor va fi trecut pe plăcile comemorative ale Monumentelor eroilor din satele respective, generaţia actuală şi cele viitoare vor păstra amintirea şi recunoştinţă sacrificiului lor.

[modifică] Istorie contemporană: exilul românilor şi emigraţia lor în lume

În perioada interbelică numeroşi locuitori ai satului au emigrat în America în dorinţa ca întorşi acasă să-şi cumpere pământ şi să-şi întemeieze o gospodărie prosperă. Unii dintre ei au rămas definitiv pe „pământul făgăduinţei” unde au prosperat: Afrim Efrem Fremu, Avram Sofron copil sărac a plecat la Bucureşti unde a fost servitor o vreme în casa marelui inginer Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavodă. Plecat în America a reuşit să agonisească bani frumoşi cu care întors acasă a cumpărat pământ în „Glodane”, Antal Gheorghe, Florea Nicolae, Florea Ioan (Ganu), Heman Ilie, Heman Simion, Mărginean Ionuţ, Mara Ioan, Neagoe Andrei şi Victoria, Puia Vasile, Puşcaş Ioan fratele preotului Puşcaş ce a slujit în Stremţ, Pătrânjan Ieronim decedat în Canada, Stan Simion a lui Nicodin, Sârb Dumitru a fost plecat de 2 ori în S.U.A. 1908-1909, fiind angajat la uzinele Ford, Stan Sofron, Stan Ioan, Stan Paraschiva, Stan Marian din Tău, Roşca Vasile, Toth Ioan, Tot Lucreţia are 91 de ani, Ungur Gheorghe, Ungur Simion, Trif Traian şi Istina.

O personalitate aparte a Stremţului a reprezentat-o Sofron Stan care a emigrat în America unde a prosperat. Prezentăm în continuare documentele privitoare legate de acesta: „Cu adâncă întristare şi durere aducem la cunoştinţa tuturor încetarea din viaţa a aceluia care a fost Şofron Stan, bun român, bine cunoscut în toată lumea românească din America. Răposatul s-a născut în satul Stremţ, jud.Alba Iulia, România, în anul 1896. A venit în America în anul 1913. Dânsul a fost proprietarul lui Stants Service Gas Station, cel mai mare şi mai frumos gas station românesc din Michigan. Mult regretatul Şofron s-a întors în ţară în luna iulie a acestui an (1969) cu scopul să viziteze comuna natală şi pe cei dragi: trei fraţi şi patru surori, cât şi cumnaţi, cumnate şi rudenii. După câteva săptămâni de revedere cu cei dragi însă Şofron s-a îmbolnăvit şi s-a văzut nevoit să se interneze în spitalul din oraşul Cluj. Cu toate îngrijirile medicale starea lui Şofron s-a înrăutăţit mereu. Soţia, după ce a fost înştiinţată despre starea gravă a soţului, a plecat şi dânsa în ţară. De pe patul lui de suferinţă, Şofron încă a fost în stare să-şi recunoască soţia iubită, căreia i-a mulţumit că a venit să-l mângâie, să-l încurajeze şi să-i îndulcească ultimele zile ale vieţii cu prezenţa ei. Ostenit de dureri, şi-a dat seama că i se apropie sfârsitul. Drept aceea a spus scumpei lui soţii, că dacă o fi să moară în România, să-l aducă să-l înmormânteze acolo unde a trăit timp de 55 de ani între prietenii, pe cari i-a iubit şi unde şi-a trăit viaţa şi cu soţia, adecă în America. În ziua de 8 octombrie Şofron şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului iar soţia lui împlinindu-i cu drag ultima dorinţă de pe patul de moarte, l-a adus acasă şi l-a înmormântat în locul pe care şi l-a dorit în America. Între trecerea din viaţă şi înmormântarea lui Şofron, au trecut 10 zile. Purtarea de grijă pentru transportul corpului neînsufletit, ca şi pentru înmormântare, a avut-o firma română de pompe funebre John Santeiu, căreia i s-au adus mulţumiri. Serviciul înmormântării a fost oficiat în Biserica Sf. Petru şi Pavel din Dearbon, Mich., de către părintele Ion Surducan şi de către Părintele John Ivaşcu. Sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Şofron a fost condus la locul de vecinică odihnă de domnii Emil Homănă, Ramen Triff, John Santeiu şi feciorul, şi cei doi nepoţi Carol şi Aurel Stan, în cimitirul Woodmere. După înmormântare s-a servit o pomană la hală, pentru toţi participanţii. A fost aşa multă lume, care a luat parte la înmormântare, încât hala s-a dovedit neîncăpătoare, o dovadă mai mult a câţi prieteni şi cunoscuţi a avut Şofron Stan, şi cât de iubit a fost. În ţară s-a oficiat pentru răposatul Şofron Stan de asemenea, o Sfântă Slujbă. Clopotele bisericii au răsunat şi ele în ţară ca un ultim rămas bun de la acela care s-a întors după mulţi ani să-şi revadă locurile dragi şi chipurile scumpe ale celor iubiţi.”

[modifică] Lupta de rezistenţă împotriva comunismului

Pentru cei care au avut norocul să revină acasă după terminarea războiului statul român ca semn de recunoştinţă le-a acordat după 1990 o pensie de „veteran de război” - majorată în cazul primirii de ordine şi medalii pentru fapte de vitejie. Pentru soţiile celor care au luptat pe front dar au decedat statul român le-a acordat o pensie de văduvă de veteran.

Primii ani după încheierea păcii au fost marcaţi de instaurarea comunismului. Ca peste tot în Europa răsăriteană presiunile armatei roşi au permis impunerea guvernului marionetă al Dr. Petru Groza, fapt împlinit în 6 martie 1945.

Paul următor a fost distrugerea sistemului politic prin lichidarea partidelor istorice PNL şi PNŢ şi în final abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947.

Începând cu 1948, toate instituţiile importante au fost controlate de comunişti. De acest control nu au scăpat nici ţinuturile rurale, pe care comunişti le-au supus colectivizării. Înfăptuită în doua etape, colectivizarea satului Stremţ a adus o serie de transformări care au marcat viaţa oamenilor. Majoritatea bărbaţilor şi tinerilor din sat au plecat să muncească în uzinele şi fabricile ţării, pe şantiere unde au învăţat diferite meserii, dar după program munceau şi la CAP.

Datorită dăruirii multor generaţii de învăţători şi profesori care au slujit în şcolile comunei, mulţi tineri au reuşit să pătrundă în şcoli profesionale, licee, şcoli de maiştri şi universităţi. Diplomele care le atestă temeinica pregătire profesională constituie o „veritabilă avere” a comunităţilor şi garanţia unor oameni de valoare ai judeţului Alba şi ai ţării.

Mulţi din bărbaţii satului au aderat la Mişcarea de rezistenţă armată din munţii Apuseni condusă de maiorul Dabija Nicolae, iar unii dintre ei au plătit cutezanţa de a se împotrivi noii orânduiri, alţii au plătit cu ani grei de temniţă în „gulagul” comunist.

Sărăcia cauzată de enormele pierderi de război, despăgubirile înrobitoare pe care ţara noastră a fost obligată să le achite către Uniunea Sovietică, seceta prelungită din anii 1945 – 1947, presiunea „cotelor faţă de stat”, prigoana împotriva „chiaburilor” din satele comunei care au fost trimişi în închisorile de la Gherla, Aiud, Poarta Albă, unii au muncit la lucrările „Canalului Morţii” Dunare – Marea Neagră, metodele neortodoxe de convingere pentru intrarea la început în cele două întovărăşiri şi în 1961 în Cooperativa Agricolă de producţie Stremţ, au rămas puternic imprimate în memoria celor care le-au trăit.

Îi amintim aici pe acei care au fost supuşi detenţiei datorită convingerilor lor anticomuniste:

• Barna Nicolae. Născut la 9 martie 1914 în Stremţ, jud. Alba, stabilit în Teiuş, de profesie învăţător. Reţinut în baza unei decizii a M.A.I., timp de un an şi zece luni, între 19 iulie 1952- 5 mai 1954, în lagărele de la Canal, Peninsula, Borzeşti şi Oneşti.
• Bulgarea Alexandru. Născut la 26 ianuarie 1918 în Stremţ, jud. Alba, de profesie morar. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, la doi ani. A executat doi ani şi trei luni, în perioada 10 februarie 1951 – 15 mai 1953, la Aiud, Jilava şi Poarta Albă.
• Meteş Ştefan - academician, istoric. Locuitor din Geomal, jud. Alba. În 6 mai 1950, a fost ridicat de organele Ministerului de Interne şi reţinut până în 6 iulie 1955, când a fost pus în libertate fără nici o condamnare.
• Florea Petru. Născut la 10 octombrie 1926 în Stremţ, domiciliat în Teiuş, jud. Alba, de profesie lăcătuş. A fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu la un an închisoare, executat între 16 iunie 1949 – 17 iunie 1950 la Alba Iulia, Sibiu, Aiud şi Gherla.
• Puia Ioan. Născut la 14 ianuarie 1900 în Stremţ, ţăran. A fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov, pentru „uneltire contra ordinei sociale”, la cinci ani, executând un an şi şapte luni, între 18 august 1958 – 26 martie 1960, la Galaţi. Decedat.
• Puşcaş Dumitru. Născut la 25 mai 1930 în Stremţ, stabilit în Alba Iulia. A fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov, pentru „uneltire contra ordinei sociale”, la şapte ani, executând cinci ani şi opt luni, între 5 mai 1952 – 14 ianuarie 1958, la Deva, Alba Iulia, Jilava, Canal, Cavnic, Gherla, Baia Sprie, şi Aiud.
• Puşcaş Dumitru. Născut la 15 iunie 1923 în Stremţ, de meserie lăcătuş. A fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, pentru „uneltire”, la trei ani, executând între 10 aprilie 1949 – 10 aprilie 1952, la Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Gherla şi Canal.
• Puşcaş Mircea. Născut la 19 decembrie 1917 în Stremţ, stabilit în Sibiu. Arestat în anul 1948, a primit administrativ şapte ani şi şase luni, pe care i-a executat în perioada 30 martie 1948 – 6 august 1955. A fost condamnat apoi de Tribunalul Militar Braşov, pentru „instigare la agitaţie”, la cinci ani şi şapte luni, executând între 15 septembrie 1959 – 18 aprilie 1964. a trecut prin închisorile şi lagărele din Cluj, Aiud, Ocnele Mari, Bucureşti-Ghencea, Canal, Oneşti, Borzeşti, Alba Iulia şi Deva
• Puşcaş Sirius. Născut la 15 ianuarie 1932 în Stremţ, stabilit în Sibiu, de profesie medic veterinar, fratele lui Puşcaş Dumitru. A fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov, pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale”, la douazeci de ani, din care a executat doisprezece ani, în perioada 12 aprilie 1952 – aprilie 1964. a decedat la domiciliu în 1997.
• Puşcaş Ştefan. Născut la 10 mai 1920, ţăran. A fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, pentru „uneltire contra ordinei sociale”, la 10 ani, din care a executat opt ani, între 10 aprilie 1949 – 10 aprilie 1957, la Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Gherla, Canal. A decedat la domiciliu în 1960.
• Puşcaşiu Ioan. Născut la 3 octombrie 1922 în Stremţ, stabilit în Oarda de Sus. A fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, pentru „uneltire contra ordinei sociale”, la trei ani, executând între 1949 – 1952.
• Stan Traian. Născut în anul 1927 în Stremţ, de meserie lăcătuş. Condamnat de Tribunalul Militar Sibiu, pentru ”uneltire contra ordinei sociale”, la 3 ani, a început executarea pedepsei în 10 aprilie 1949, trecând prin închisorile din Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Gherla. A decedat în anul 1951, în lagărul de la Canal.
• Vârva Iosif. Născut la 25 iulie 1915 în Stremţ, ţăran. A fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov, pentru „uneltire şi agitaţie”, la patru ani, din care a executat un an şi şapte luni, între 19 august 1958 – 26 martie 1960, la canal şi Periprava.

În anul 2032 se vor aniversa 700 de ani de atestare documentară a satului Stremţ, iar în anul 2062 aniversarea a 800 de ani de atestare a satului Geoagiu de Sus. Geomal aniversează în 2082 tot 800 de ani de existenţă, cel mai „tânăr sat” al comunei Faţa Pietrii-Valea Mănăstirii va aniversa în 2054 doar 100 de ani.