Relief deşertic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în luna februarie 2006. |
Relieful deşerturilor este un relief climatic. În deşerturi, lipsa vegetatiei şi a solurilor face ca agenţii morfogenetici să intre în contact direct cu roca şi ca urmare să se creeze un relief specific.
Pot fi denumite aride şi semiaride acele regiuni cu precipitaţii foarte reduse (sub 200 mm anual), dar suficiente pentru menţinerea unor sisteme de râuri capabile să transporte temporar sfărâmăturile produse prin dezagregare, dar insuficiente pentru a permite dezvoltarea unei cuverturi vegetale care să protejeze solurile contra eroziunii agenţilor subaerieni.
Cuprins |
[modifică] Caracterul climatic
Caracterul climatic este legat de regimul precipitaţiilor, la care se adaugaă temperatura şi vântul, ce contribuie prin intermediul evaporaţiei la stabilirea unui bilanţ hidric deficitar.
[modifică] Precipitaţiile
Precipitaţiile au o medie anuală de 200 mm; se întâlnesc uneori medii de 500-700 mm, dar evaporaţia potenţială puternică (în Sahara 400 mm anual) menţine caracterul de ariditate. Precipitaţiile din aceste regiuni se caracterizează printr-o mare neregularitate: repartiţia neuniformă pe luni, diferenţe mari de la an la an când cad mai ales sub forma de averse. În Sahara s-au înregistrat perioade de 18 luni fără nici o picătură de ploaie; în pustiul Atacama s-au semnalat 10-20 de ani fără precipitaţii.
[modifică] Temperatura
Temperatura aerului prezintă puternice oscilaţii de la zi la noapte, înregistrându-se amplitudini medii de peste 25ºC la umbră şi 40-50ºC la soare. În Sahara în timpul zilei la suprafaţa nisipului s-au înregistrat temperaturi de 72ºC care au coborât în timpul nopţii la 0ºC sau chiar sub 0ºC.
[modifică] Vântul
Vânturile nu prezintă valori mai ridicate decât în alte regiuni, dar importanţa lor în regiunile aride capătă o valoare mai mare prin consecinţele asupra creşterii gradului de uscăciune (mărirea evaporaţiei) şi prin acţiunea lor morfogenetică (spulberarea solurilor şi nisipurilor lipsite de un covor vegetal protector, formarea dunelor).
[modifică] Vegetaţia
Absenţa unei cuverturi vegetale continue constituie un alt factor fundamental al zonelor aride şi semiaride. Exista deşerturi care pe suprafeţe întinse nu prezintă nici un fel de vegetaţie, aceasta cantonându-se numai în lungul uedurilor (apare numai în urma averselor şi durează câteva zile sau câteva săptămâni). Există şi regiuni unde vegetaţia, formată din smocuri de iarbă (drinnul pe dunele sahariene) sau mărăcinişuri spinoase (arbuşti xerofili), se dezvoltă anual până la cel mult trei luni de zile.
[modifică] Solul
Absenţa solurilor este dictată de lipsa unui covor vegetal, şiroire şi vânt, care înlătură materialele rezultate prin dezagregarea rocilor. Acţiunea slabă a proceselor chimice şi biochimice explică de asemenea ritmul lent sau absenţa proceselor de solificare.
[modifică] Hidrografia
Hidrografic, regiunile aride şi semiaride se caracterizează prin intermitenţa cursurilor de apă şi prin lipsa unei reţele hidrografice organizate. Singurele cursuri de apă sunt uedurile. Acestea funcţionează numai în timpul averselor violente, când prezintă o undă de viitură foarte puternică. În cele mai multe cazuri, apele uedului se pierd în propriile aluviuni sau se evaporă înainte să se verse într-un lac interior. Această hidrografie, fără un nivel de bază local precis, se numeşte areică; apele care se varsă într-un lac interior se numesc endoreice (bazinul lacului Aral); în mod excepţional există şi ape cu scurgere la mare (exoreice), care au izvoarele în zone foarte umede, cum ar fi Nilul.
[modifică] Clasificare
În funcţie de gradul de ariditate sunt trei tipuri principale de deşerturi: semiaride, aride şi hiperaride.
[modifică] Deşerturi semiaride
Se caracterizează printr-o cantitate anuală de 200-300 mm precipitaţii, care cad în anotimpul umed sub formă de averse violente, dar şi sub formă de ploi lente de mai mare durată; nu prezintă rezerve subterane de apă şi nici scurgeri permanente autohtone. Vegetaţia sporadică şi discontinuă de tufişuri spinoase este legată de anotimpul mai umed şi de ploile întâmplătoare, după care dispar.
[modifică] Deşerturi aride
Prezintă precipitaţii medii anuale sub 200 mm; ploile cad sporadic sub formă de averse scurte şi violente. Nu există un anotimp mai umed, ci numai zile umede, în timpul ploilor. Vegetaţia a dispărut complet sau este localizată discontinuu în lungul uedurilor. Regimul termic este foarte diferit de la o regiune la alta, de unde necesitatea subîmpărţirii lor în două tipuri: deşerturi calde (Sahara, Kalahari, Arabia, Australia) cu temperaturi medii anuale de 15-20ºC şi deşerturi reci (Gobi, Tibet, Groenlanda, Islanda, Pamir, Anzi). În care temperaturile medii anuale sunt cuprinse între -10 şi +5ºC, iar precipitaţiile cad mai ales sub formă de zăpadă:)
[modifică] Deşerturi hiperaride
Sunt mult mai rare, ele apropiindu-se de limita maximă a aridităţii. Ploile sunt atât de rare încât trec ani sau zeci de ani până când se înregistrează o aversă de câţiva mm. În deşerturile continentale (Death Valley) se înregistrează contraste termice diurne foarte mari, în schimb în deşerturile litorale (Atacama) amplitudinile termice sunt reduse. Vegetaţia este efemeră (durează doar câteva zile după căderea unei ploi).
[modifică] Relieful de dezagregare şi alterare
Lipsa solurilor şi vegetaţiei de pe cea mai mare parte a regiunilor aride, pune roca în contact direct cu variaţiile termice violente şi cu insolaţia.
[modifică] Dezagregarea
Dezagregarea, principalul proces de distrugere şi fărâmiţare a rocilor, este condiţionată de amplitudinile termice diurne extrem de mari, dar şi de variaţiile de umiditate dintre zi şi noapte. Variaţiile termice provoacă fisuri în stratul superficial al rocii; materialele se desprind şi se acumulează la baza pantelor sub formă de blocuri de grohotiş; pe suprafeţe plane se formează acumulări eluviale. În rocile eterogene, ca textură şi mineralogie, dezagregarea este de tip granular; aici se formează mici excavaţiuni denumite alveole şi în anumite condiţii taffoni (nişte excavaţii semisferice ale căror diametre ating uneori câţiva metri).
Variaţiile de umiditate acţionează asupra rocilor atât pe cale chimică, prin dizolvarea şi precipitarea sărurilor, cât şi pe cale mecanică, prin creşterea în volum a cristalelor de săruri.
[modifică] Alterarea
Alterarea ca proces fizico-chimic al morfogenezei, are un rol important în regiunile aride. Caracteristica principală este alternanţa perioadelor scurte de umectare cu cele de uscăciune. Umectarea produce dizolvarea materialelor, precum şi două tipuri de migrări: la distanţe foarte mici (de ordinul mm sau cm) şi cele care însoţesc şiroirea pe distanţe de zeci de km.
[modifică] Migrările la mică distanţă
Migrările la mici distanţe dau naştere patinei deşertice, aflorescentelor şi microlapiezurilor.
Patina deşertică sau luciul negru este formată dintr-o pojghiţă subţire, având aspectul unui lac negru strălucitor, extinsă la suprafaţa rocilor care conţin minerale solubile sau alterabile. Mineralele dizolvate în timpul umectării, se concentrează sub efectul evaporaţiei pe suprafaţa rocii, formând un strat bogat în oxizi de fier şi mangan. Patina protejează roca împotriva coraziunii şi chiar a dezagregării.
Eflorescenţele întâlnite mai ales în deşerturile cu roci argiloase şi mâloase, provin din cristalizarea superficială a sărurilor solubile (cloruri şi sulfaţi).
Microlapiezurile, întâlnite numai în rocile solubile (calcar, dolomit, gips) apar sub forma unor şănţuleţe sinuoase.
[modifică] Migrările la mare distanţă
Migrările la mare distanţă, provocate de şiroire, concentrează în zonele depresionare cantităţi mari de produse dizolvate, precum şi nisipuri şi argile. La secetă are loc o deplasare ascendentă a apei, iar produsele dizolvate recristalizează la suprafaţă, sub forma unei cruste calcaroase numită duricrust (Australia) sau caliche (Mexic).
[modifică] Relieful creat de apele curgătoare
În timpul averselor, oricât de rare ar fi, apele sunt atât de mari încât modifică relieful într-o măsură mai mare decât restul tuturor agenţilor în intervalul fără ploi.
[modifică] Şiroirea
Şiroirea, mai intensă la marginea deşerturilor şi în regiunile montane, unde cantitatea de precipitaţii se menţine în jur de 200-300 mm, exercită o puternică activitate de eroziune mai ales pe versanţii alcătuiţi din roci moi (argile, marne). În aceste locuri se formează o reţea densă de ravene, despărţite prin interfluvii proeminente, ascuţite, din asocierea cărora rezultă relieful de tip bad-lands.
[modifică] Uedurile
Uedurile sunt văi largi prin care se scurg apele temporare în timpul viiturilor; apele se pierd prin infiltraţie şi evaporare chiar în patul văilor respective; sunt considerate de către unii autori, văi ale unor vechi cursuri care au funcţionat în perioadele climatice umede. În Africa de Sud – deşertul Kalahari sunt denumite omuramba, iar în America Latină arroyos. După trecerea viiturii uedul se transformă într-un şirag de bălţi (în Sahara, gueltas), care dispar în câteva zile prin evaporaţie. Viitura uedului este bruscă. Ea apare ca un val uriaş care atinge viteze de 5-6 km/oră, uneori chiar de 15-20 km/oră. Bruscheţea şi viteza mare a viiturii ajung să smulgă de pe patul uedului cantităţi enorme de materiale şi să le transporte la distanţe mari. Atunci când aluviunile transportate sunt foarte fine, viitura are aspectul unei curgeri noroioase. Prin eroziunea laterală a unor ueduri vecine se formează o întinsă câmpie de eroziune, acoperită cu aluviuni (glacisuri) pe care apele divaghează. Zonele din avalele acestor câmpii de eroziune se caracterizează prin predominarea conurilor de împrăştiere nisipoase, cu dune şi braţe părăsite, unde stagnează uneori bălţi, (maaders, în Sahara).
[modifică] Relieful de acumulare
Relieful de acumulare este prezent în cuvete endoreice. Materialele cărate de şiroire şi de ueduri dau naştere unor câmpii de acumulare. Acumulările constituite din materiale grosiere, ce se produc în apropierea regiunilor înalte se împrăştie sub forma unor conuri aluviale. Asemenea procese sunt realizate de ueduri cu bazine hidrografice mari, situate în regiuni montane întinse, unde se pot produce ploi cu durata mai mare. Depărtându-se de munte brutalitatea viiturii scade, uedurile transportă materialele în suspensie (nisipuri, mâluri) şi pe cele dizolvate până în cuvetele cele mai joase. Mâlurile şi produsele dizolvate sunt depuse în partea centrală unde temporar se menţin lacuri, în general sărate. Nisipurile se depun pe marginea cuvetelor creând condiţii de formare a dunelor. Asemenea depresiuni endoreice sunt numite sebkha sau şot în ţările arabe, playa, bolson, salina sau salar în America Latină, kewir în Iran, takâr în Asia Mică. Ele au dimensiuni reduse şi apă temporară când sunt situate pe platouri înalte. Ele însă pot ocupa şi fundul unei mari relicte (Marea Caspică, Lacul Aral) sau al unei cuvete tectonice (Marea Moartă, Lacul Ciad, cuvetele Birket Quarum şi Quattara din Egipt). Aceste cuvete constituie nivele de bază locale, către care evoluează toată reţeaua hidrografică endoreică (uedurile). La cuvetele înalte, zona centrală ocupată temporar de lac, este o câmpie plată, argiloasă, la suprafaţa căreia se formează prin evaporaţie o crustă de săruri.
[modifică] Relieful eolian
Vânturile din pustiuri nu sunt nici mai frecvente, nici mai puternice decât în alte zone climatice, numai că eficienţa lor este sporită din cauza aridităţii şi absenţei covorului vegetal. Vântul acţionează asupra reliefului prin eroziune (coraziune şi deflaţie), transport şi acumulare.
[modifică] Eroziunea
[modifică] Coraziunea
Coraziunea este acţiunea de roadere şi şlefuire asupra rocilor, exercitată de vântul încărcat cu grăunţi de nisip. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului deoarece încărcătura de nisip este aici maximă.
[modifică] Deflaţia
Deflaţia este acţiunea de spulberare a dezagregărilor fine de la suprafaţa rocilor şi transportul acestora pe diferite distanţe, în funcţie de intensitatea şi viteza vântului. Elementele mai grosiere, care nu pot fi cărate de către vânt rămân pe loc şi formează pavajul de deflaţie. Asemenea regiuni, pe care vântul a spulberat elementele fine, rămânând în loc un platou pietros, cu întinse câmpuri de grohotiş este cunoscut sub numele de hamada sau reg.
Deflaţia contribuie şi la accelerarea dezagregării şi alterării selective a rocilor scoţând în evidenţă forme structurale şi petrografice şi în mod deosebit alveole şi nişe de deflaţie. Asemenea excavaţii, însă de dimensiuni mai mari, întâlnite în rocile granitice, poartă în Corsica denumirea de taffoni.
[modifică] Efectele coraziunii şi deflaţiei
Coraziunea şi deflaţia în asociere cu dezagregarea, atacă cu precădere straturile de roci friabile, formaţiunile mai dure rămânând tot mai proeminente. Apar astfel creste, ciuperci eoliene, stâlpi.
Tot ca rezultat al conjugării coraziunii şi deflaţiei, pe suprafaţa hamadelor şi regurilor sunt întâlnite pietre şlefuite pe trei feţe – dreikanter. Formarea faţetelor se explică prin rostogolirea pietrelor, ca urmare a excavării nisipului de la baza lor şi oprirea lor pe suprafaţa cea mai plană.
Versanţii abrupţi, expuşi vânturilor, prezintă uneori mici scobituri alveolare, care prin desimea lor dau suprafeţelor respective aspectul unui fagure.
Pe câmpiile argiloase se formează prin coraziune şi deflaţie şănţuleţe alungite pe direcţia vântului, despărţite între ele de creste instabile. Adâncimea acestor şănţuleţe cunoscute sub denumirea turcmena de yardang atinge uneori 2-3 m. În deşertul Libiei poartă denumirea de djef-djef. Păstrarea în relief a crestelor se datorează mai ales fixării argilei de către smocurile de iarbă şi tufele rare. Sunt tipice în pustiurile argiloase din Asia Centrală.
Acţiunea de coraziune pe nisipuri devine evidentă numai atunci când aceste formaţiuni prezintă o coerenţă ridicată, fie datorită grosimii mari a depozitului, fie datorită umidităţii. Cele mai cunoscute forme în aceste cazuri sunt: fuldji, vadi şi depresiunile de coraziune şi deflaţie.
Fuldji sunt adâncituri de formă ovală, ce seamănă cu urma uriaşă a unei copite de cal. În pustiul Arabiei aceste pustiuri sunt mai adâncite în partea frontală, situată în direcţia vântului.
Vadi sunt culoare alungite, care se extind pe o lungime de câţiva km, amintind de albiile unor râuri. Prin acţiunea de coraziune şi deflaţie, versantul care stă în calea vânturilor dominante este mai abrupt, în timp ce partea opusă are o pantă domoală, permiţând chiar unele acumulări incipiente de nisip. În lungul acestora dar şi a uedurilor funcţionale, turbioanele de vânt excaveaza mici depresiuni, cunoscute în Africa sub numele de pans.
Depresiunile de coraziune şi deflaţie se formează mai ales pe interfluviile plate (hamade) constituite din granite şi gresii, deoarece aceste roci se dezagregă direct în nisipuri ce pot fi transportate imediat de vânt. Evoluţia lor este accelerată în cazul în care sub placa de gresie se găseşte o rocă friabilă (nisip, marnă) care poate fi uşor excavată de către vânt. Iniţial vântul atacă pe fisuri şi diaclize, până ajunge la roca friabilă subiacentă. Spulberarea acesteia de către vânt provoacă ruperea stratului de rocă dură, ducând la lărgirea excavaţiei eoliene până la dimensiuni de câţiva kmp. Dezvoltarea depresiunilor de coraziune şi deflaţie este grăbită şi de intervenţia şiroirii, concentrată către centrul depresiunii.
[modifică] Acumulările eoliene
Acumulările eoliene reprezintă aglomerări de nisipuri sau praf, pe care vântul le-a smuls sau le-a spulberat. Deplasarea materialelor de către vânt se face prin suspensie (particule sub 0,1 mm), saltaţie (0,1-0,2 mm) şi târare (peste 0,2 mm).
Formele de relief rezultate din acumulări eoliene pot fi grupate în trei categorii: riduri şi movile, dune, câmpuri de dune (erguri).
[modifică] Riduri si movile
Primele semne ale activităţii eoliene sunt puse în evidenţă de unele ondulări de nisip – riduri – asemănătoare ripple-marks-urilor marine. Aceste ondulări, transversale în raport cu vântul dominant, au înălţimi de câţiva cm şi lungimi ce rar depăşesc 20-30 cm.
O alta formă simplă rezultată în urma acumulării eoliene o constituie movila de nisip, cunoscută în Sahara sub numele de nebka. Ea se formează prin îngrămădirea nisipului în jurul unui obstacol de tufişuri sau ridicături stâncoase. Nebka se alungeşte în direcţia vântului, în spatele obstacolului sub forma unei limbi de nisip, transformându-se într-o adevărată dună. Înălţimea acestei acumulări nu depăşeşte 1 m. Nebka este o formă extrem de dinamică, ea formându-se la vânturi ce au câteva zile o direcţie constantă, sau se distruge la fel de repede o dată cu schimbarea de direcţie a vântului.
[modifică] Dune
Dunele sunt nişte valuri asimetrice şi reprezintă formele cele mai caracteristice ale acumulării eoliene. Ele apar în condiţiile unei cantităţi abundente de nisip, din zonele aride şi semiaride. În regiunile temperate dunele cele mai importante se găsesc în regiunile litorale, unde alimentarea cu nisip şi brizele creează condiţii favorabile formării acestora, sau în apropierea marilor lunci fluviatile şi a lanţurilor morenelor glaciare. În funcţie de dinamica vântului şi abundenţa nisipului, pot lua forme diferite. Formarea şi evoluţia dunelor se poate urmări cel mai bine în imediata apropiere a ţărmurilor. Aici, cele mai simple acumulări se fixează în jurul unor smocuri de vegetaţie; ele sunt dunele embrionare. Prin unirea lor se formează un cordon ce urmăreşte foarte aproape linia de ţărm, ca un val, formând duna de ţărm sau avanduna. Prin migrarea avandunei, ca urmare a vânturilor dominante (brizele), în spatele acesteia se formează un nou val de dune, paralel cu primul. Se constituie astfel mai multe şiruri paralele între ele şi transversale faţă de direcţia vântului dominant. Între acestea rămân mici culoare alungite, care în Gasconia porta numele de lette. Prin îndepărtarea de zona de alimentare dunele transversale sunt tot mai puţin alimentate de nisip, şi încep să fie fixate de vegetaţie şi degradate de vânturile puternice.
Barcanele descrise pentru prima dată în Asia Centrală, unde au şi răspândirea cea mai mare, sunt dune izolate, având forma unei semilune. Ele se dispun transversal faţă de direcţia vântului dominant. Au profil asimetric: partea convexă a dunei este formată dintr-o pantă mică, expusă vântului dominant, pe când partea concavă, ascunsă de vânt, este delimitată de o pantă puternică. Prima este o suprafaţă de eroziune, de pe care vântul antrenează particulele de nisip, lăsându-le apoi să cadă pe versantul adăpostit, care este o pantă de acumulare. De multe ori capetele mai multor barcane se contopesc şi dau naştere unui lanţ de barcane, aşezate perpendicular pe direcţia vânturilor dominante, având aspectul unei creste sinuoase. Prin continua spulberare a nisipului de pe suprafaţa expusă şi acumularea de pe partea concavă, barcanele au o mobilitate deosebită, deplasându-se în direcţia vântului cu câţiva zeci de metri pe an. Abundenţa lor în Asia Centrală şi Mauritania este legată de constanţa vânturilor musonice şi respectiv a alizeelor.
Dunele parabolice reprezintă excavarea prin deflaţie a unor depresiuni circulare sau ovale, la marginea cărora se depune un val de nisip semicircular sau parabolic. Forma de semilună a dunelor parabolice este opusă barcanelor, având frontul convex abrupt, iar cel concav lin, ultimul fiind situat în bătaia vântului. Fixarea vegetaţiei opreşte adâncirea excavaţiilor. Dacă vântul este totuşi destul de puternic, excavaţiile se alungesc şi se lărgesc mult; la extremitatea lor se formează uneori prin acumularea nisipului una sau mai multe movile denumite în Câmpia Panonică garmada.
[modifică] Câmpuri de dune
Câmpurile de dune mult mai variate şi mai complexe, ocupă în regiunile aride şi semiaride suprafeţe de sute sau mii de kmp. Asemenea acumulări în Sahara poartă numele de erg, kum în Asia Centrală, iar în unele ţări arabe denumirea de nefud. Pe întinsul acumulărilor nisipoase apar o serie de forme, de la riduri şi dune elementare până la depresiuni alungite sau îngrămădiri deluroase de nisip. Mai dese sunt barcanele unite între ele, formând dunele în W transversale faţă de vânt. Prin alungirea treptată a uneia din proeminenţele laterale, sub influenţa vântului secundar, însă mai violent, barcanele pot trece în lanţuri de dune longitudinale. Acestea au aspectul unor valuri alungite pe zeci de km lungime, separate între ele de culoare depresionare largi. Aceste zone depresionare între dune, formate în cea mai mare parte datorită deflaţiei poartă în Sahara numele de gassi (când au ajuns să scoată la zi roca de bază) sau feidj (când subasmentul stâncos mai este acoperit cu o pătură subţire de nisip). Umiditatea mai mare din aceste depresiuni, ca urmare a apelor freatice (provenite din ploi sau condensarea vaporilor de apă) permite chiar instalarea unei vegetaţii (în special de curmali). Acestea sunt oazele mult căutate de caravane şi vizitatorii deşerturilor.
Pe lângă asociaţiile de dune transversale şi longitudinale, cu o anumită uniformitate, majoritatea ergurilor şi kumurilor prezintă întinderi mari de nisip modelate în câmpuri de dune neregulate, cu relief confuz, fără nici un fel de aliniament sistematic. Ele poartă în Sahara numele de akle şi corespund regiunilor cu vânturi violente, care suflă din toate direcţiile. Uneori, culmile dunelor iau aspectul unor creste fumegânde, uşor curbate, numite sif. În locurile unde efectul mai multor turbioane vecine este maxim, pe culmea dunelor se formează nişte ridicături piramidale – dune piramidale – caracterizate printr-o mare instabilitate.
[modifică] Clasificarea dunelor
După forma lor dunele au fost clasificate în cinci categorii: litorale, barcane, transversale (în W), parabolice şi longitudinale.
Extinderea şi dezvoltarea lor sunt legate de existenţa unor mari cantităţi de nisip mobil, a cărui origine s-a dovedit a fi foarte variată. Numeroşi cercetători ai Saharei au emis părerea că ergurile se localizează pe marile pânze de nisipuri aluviale, puse în loc în timpul perioadelor cu climat mai umed. În alte cazuri ele reprezintă nisipuri marine, depuse în timpul unor vechi transgresiuni, remaniate şi transportate la mari distanţe de către apele curgătoare.
[modifică] Glacisurile
O trăsătură caracteristică a peisajului regiunilor aride şi semiaride este existenţa unor suprafeţe slab înclinate (în general sub 5º) presărate cu aluviuni, care fac trecerea între reliefurile montane înalte şi depresiunile endoreice. Acestea au fost numite pedimente, glacis de eroziune sau glacis de denudaţie. Glacisurile ar fi dezvoltate în roci moi, situate la baza reliefurilor structurale sau petrografice, pe când pedimentele ar fi modelate într-o rocă granulară, dură şi omogenă, iar abrupturile care le delimitează către amonte nu sunt de origine structurală ci de eroziune.
În partea superioară aceste câmpii înclinate sunt dominate de versanţi puternic înclinaţi. Racordarea cu partea abruptă se poate face fie printr-o scurtă secţiune concavă – taluz de grohotiş, fie printr-o ruptură netă de pantă numită knik. La ieşirea uedurilor din regiunile înalte, glacisul pătrunde în interiorul acestora sub forma unor golfuri conice (conuri de eroziune). În schimb, spre aval glacisul trece pe nesimţite într-o câmpie de acumulare (playa sau bajada) ce se suprapune în general depresiunilor endoreice.
La modelarea glacisurilor de eroziune iau parte procese complexe: dezagregarea şi alterarea, scurgerea în pânză, şiroirea şi eroziunea laterală.
Dezagregarea şi alterarea rocilor este mai intensă pe abrupturile neprotejate de sol sau de vegetaţie, care delimitează glacisul (pedimentul) către amonte. Aceste procese contribuie la retragerea paralelă a versanţilor, lăsând spre aval suprafaţa netedă a glacisurilor. Pentru înlăturarea sfărâmăturilor de rocă intervin procesele fluviatile (scurgerea în pânză, şiroirea) şi cele eoliene (deflaţia).
Scurgerea în pânză (sheet-flood) a fost semnalată ca un proces activ de modelare a regiunilor aride. Ea este rezultatul unei ploi abundente şi de scurtă durată. Unda de viitură, concentrată în albia uedului din zona montană, la ieşirea din munte nu mai poate fi canalizată pe văile anastomozate; ea se va împrăştia pe suprafaţa glacisului, sub forma unei pânze continue de apă. Aceasta pânză transportă sfărâmăturile fine, pe care le abandonează spre aval, în funcţie de granulometria acestora. Acest proces mai este denumit eroziune deşertică sau eroziune tangenţială.
Şiroirea difuză (rill-wash) este constituită dintr-o serie de firişoare de apă, care neajungând să se concentreze pe un canal colector, curg pe suprafaţa glacisului, formând un păienjeniş de şănţuleţe. Datorită încărcăturii cu materiale şi a pendulării pe suprafaţa glacisului, exercită mai mult o eroziune laterală. Pe pantele puţin înclinate, prin unirea mai multor şănţuleţe scurgerea ia un aspect pelicular.
Eroziunea chimică (dizolvarea) este luată în considerare ca proces principal de formare a pedimentelor pe granite.
Eroziunea laterală. Uedurile la ieşirea din regiunile de munte abandonează materialele grosiere formând conuri de dejecţie, cu panta destul de mare. Eroziunea laterală a uedului se exercită atât în aval de aceste conuri aluviale cât şi în zona lor de formare. Materialele transportate şi depuse în timpul undelor de viitură, formează pe patul uedurilor un pavaj greu de înlăturat. Din această cauza, energia uedului este consumată în exercitarea eroziunii laterale, care cu timpul duce la nivelarea glacisului. Divagările pe conurile aluviale lărgesc gura de vărsare a uedului la piciorul muntelui, dându-i o formă de pâlnie. Dezagregarea activă pe versanţii lipsiţi de vegetaţie, şiroirea şi scurgerea în pânză, care transportă sfărâmăturile de roci, migrările laterale ale uedurilor, permit menţinerea unor versanţi puternic înclinaţi la marginea reliefurilor mai înalte. Intensitatea acestor procese permite o evoluţie activă a acestora, prin retragerea lor spre amonte, paralelă cu ei înşişi. Din această retragere a versanţilor rămâne la baza lor o pantă de eroziune uşor înclinată, pe care pot fi împrăştiate aluviunile fine sau grosiere, aduse de marile viituri. Acestea sunt glacisurile.
[modifică] Tipuri de glacisuri
Cele mai frecvente şi extinse suprafeţe de glacisuri sunt întâlnite în regiunile tropicale şi subtropicale (mai ales cele mediteraneene). Lungile perioade secetoase, ce alternează cu ploi scurte, torenţiale, determină o eroziune accelerată ritmic, care duce pe de o parte la formarea unor suprafeţe dintre cele mai netede, iar pe de altă parte la menţinerea unor pante abrupte şi în continuă retragere. Glacisurile au fost semnalate şi în alte zone, dar cu o frecvenţă mult mai mică. O dezvoltare mai mare o au în regiunile periglaciare.
Formarea şi tipurile de glacisuri sunt în funcţie de condiţiile de modelare, de rocă, de locul de formare.
[modifică] Clasificare
În literatura geomorfologică au fost făcute o serie de clasificări:
- 1. glacisuri de eroziune şi de acumulare
- 2. glacisuri de denudare, de împrăştiere şi de acumulare
- 3. glacisuri periglaciare de solifluxiune şi dezagregare şi glacisuri semiaride de şiroire
- 4. glacisuri-conuri, glacisuri-versant şi glacisuri-terasă
- 5. glacisuri în roci dure sau pedimente propriu-zise
- 6. glacisuri în roci moi de eroziune, de împrăştiere şi de acumulare
Pentru ţara noastră Gr. Posea evidenţiază următoarele tipuri:
- 1. glacisuri situate la marginea depresiunilor (sub formă de prispă piemontană şi glacis-con)
- 2. glacisuri dezvoltate pe rama câmpiilor (cu aspect piemontan şi proluvial)
- 3. glacisuri de vale (de terasă, de luncă, de văi şi bazinete cu scurgere temporară)
- 4. glacisuri de front structural
[modifică] Evoluţia generală
Evoluţia glacisurilor este marcată de extinderea şi scăderea altitudinală a suprafeţelor netede, precum şi de retragerea tot mai avansată a versanţilor către interiorul muntelui. Astfel glacisurile (pedimentele) care înconjoară din toate părţile o regiune muntoasă, se pot dezvolta pe seama acesteia, până la contopirea şi îngemănarea lor într-o vastă câmpie de eroziune- pediplenă, accidentată de reliefuri reziduale – inselberguri.
