Moise Măcinic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Moise Măcinic a fost unul din contestatarii unirii Mitropoliei Bălgradului (Albei Iulii) cu Biserica Romei, fiind de aceea socotit de Biserica Ortodoxă Română ca unul din apărătorii ortodoxiei în Transilvania. Pe de cealaltă parte, din perspectiva Bisericii Române Unite cu Roma este considerat un agent sârb, care a produs tulburare la mijlocul secolului al XVIII-lea, la 50 de ani după înfăptuirea unirii cu Roma, punându-l pe episcopul Inocenţiu Micu în situaţia de a da explicaţii şi în cele din urmă de a demisiona din funcţie.
Câteva ştiri despre viaţa sa pot fi desprinse dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752.
Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin intermediul mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul.
La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean greco-catolic Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie unirii cu Biserica Romei se număra şi „popa Măcinic din Sibiel”.
Se pare că în urma acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la ancheta de care pomeneam:
„Apoi m-am întors acasă, în Sibiu, şi am pătimit acolo, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop, să mi dea poruncă, [să ascult] ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujbă preoţească, ci am trăit în linişte, ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron [de la Blaj], care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit poruncă la sat să mă dea iarăşi prins.”
Din această pricină şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al ortodoxiei, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.
Cuprins |
[modifică] Memoriul ortodocşilor ardeleni adresat autorităţilor imperiale
La 10 decembrie 1750 „popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania. În anul 1752, cu două săptamâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Terezia la Viena. În adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise Măcinic era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Terezia şi cancelarul Kaunitz.
[modifică] Răspunsul autorităţilor imperiale
Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai ai credincioşilor din „Mărginimea” Sibiului au fost arestaţi pentru tulburarea liniştii publice şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare câtre mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba ”.
[modifică] Răspunsul credincioşilor ortodocşi ardeleni
Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii Sibiului adresează un nou memoriu câtre acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor [=primari] de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne am pustiit tot, şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau : „Şi ne rugăm… pentru ai noştri, care noi, satele, i am ales oameni şi i am trimis la prea înălţata Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Măria Ta într-ajutor ca să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba Iulia, s-a cerut de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. Într un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.
Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este evadat. S-ar putea ca acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns nici unul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi au sfârşit zilele în temniţa de la Kufstein, jertfindu şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând pentru aceasta cununile muceniciei. Sinaxarul ortodox cinsteşte amintirea lor pentru că pomeneşte pe sfinţii preoţi Mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş.
[modifică] Sinaxar
Octombrie - Brumărel, în ziua a douăzeci şi una.
Reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autoritătilor habsburgice să elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, soţia lui Oprea, rugă pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raportă că nu se mai ştie nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în temniţa de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei. (...)
Pentru mărturia lor ortodoxă şi moartea lor martirică, Sfinţii Preoţi Martiri Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, sunt cinstiţi ca sfinţi de către obştea credincioşilor de pretutindeni şi mai cu seamă de cei din Transilvania, din mijlocul cărora s-au ridicat.
[modifică] Bibliografie selectivă
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinţi daco-români şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 121 123.
