Lacustră
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Lacustră este o poezie scrisă de George Bacovia.
[modifică] Comentariu literar
În "Lacustră", poetul contemplă ploaia, cu care stabileşte un raport obsesional, raport fixat de frecvenţa şi recurenţa termenului obsesiv în unsprezece poziţii semantice: plouând, lacustre ude, val, pod, mal, ploaie, piloţii şi iaraşi plouând şi lacustre. La început ploaia e percepută senzorial "aud plouând", "aud materia plângând", ca o desfăşurare monotonă, agasantă şi îndelungită, timpul e dat de adjectivul "de-atatea nopţii". Actul percepţiei e nocturn, pentru că întunericul atenuează eventualele obiecte, măreşte acuitatea senzaţiei unice, fiind spaţiul propice al reveriei şi solitudinii. Condiţia însingurării e declarată fără echivoc în versul al treilea: "sunt singur", schimbarea categoriei gramaticale a adjectivului precizează că e vorba de o condiţie a omului, nu de o însuşire a lui, şi în împrejurările date ea provoacă o asociaţie cu condiţia omului preistoric în locuinţele lacustre - "şi mă duce-un gând spre locuinţele lacustre"
În faza iniţială, poetul contemplă ploaia ca simplă manifestare fenomenală care presează asupra senzaţiilor sale, aducându-le într-o stare de tensiune. Tensiunea declanşează mecanismul asociativ al subconştientului care caută termeni de referinţă, îi găseşte şi provoacă o răsturnare a perspectivei. Ceea ce completă nu e un fenomen al naturii, ci însăşi prăbuşirea cosmică. În aceste circumstanţe starea de tensiune se justifică, îşi găseşte (fără a o anula) o cauzalitate mai orgolioasă şi poezia se termină prin amplificarea ei aproape explozivă. Obsesia îngheaţă însă aici, ca o crispare a conştiinţei ameninţate de distrugere.
Analiza poeziei a degajat suficiente elemente care ne permit să-l integrăm pe Bacovia unui anume gen, unei anumite formule estetice.
Condiţionarea interioară a obsesiei bacoviene e poate mai greu de depistat, ea apare ca o fatalitate, ca o damnaţiune a poetului; dacă nu-i căutăm însă condiţionarea, însă o condiţionare exterioară, avem surpriza să întâlnim motivul eminescian al geniului, care moare solitar "în cerc barbar şi fără sentiment". Criza continuă a lui Bacovia, concretizează în poezia şi disoluţia universului, apare - supremă compensaţie de orgoliu a geniului - ca o absolutizare a disoluţiei unei lumi ostile, alunecând în neant.
