Iosif Iacobici
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Iosif Iacobici (n. 8 decembrie 1884, Alba Iulia, d.11 martie 1952, Aiud) este un general român, care a deţinut funcţiile de ministru de război şi de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române la începutul celui de-al doilea război mondial.
Cuprins |
[modifică] Cariera militară până la cel de-al doilea război mondial
S-a născut la 8 decembrie 1884, în oraşul Alba Iulia. A absolvit Liceul Militar din Kosovia (Austria), Liceul Militar Superior din Mohrisc-Weisskeschen şi apoi Şcoala Superioară de Război de la Viena.
În decursul primului război mondial, a fost încadrat, cu gradul de căpitan, la Marele Stat Major al Armatei Austro-Ungare, Biroul Operaţii. Apoi şi-a continuat activitatea la Marele Cartier General al Armatei Austro-Ungare. A devenit şef de stat major al Brigăzii 56 Munte şi subşef al Secţiei Organizare din Marele Stat Major. A participat la Campania din Ungaria, în perioada aprilie-august 1919.
După primul război mondial, a fost numit comandantul Grupului 3 Vânători de Munte, şef de stat major la Inspectoratul Armatei de Uscat, director al Învăţământului Militar Superior, comandant al Corpului 2 Armată şi inspector general al Armatei.
Pentru o perioadă, generalul Iacobici a deţinut şi funcţia de ministru al Înzestrării Armatei (15 octombrie 1938-1 februarie 1939). Apoi, între anii 1939-1941, a fost comandant al Armatei a IV-a Române.
Este autorul lucrărilor: “Apărarea contra carelor de luptă şi autoblindatelor”, “Conducerea tactică a artileriei în războiul de mişcare românesc. Notiţele unui infanterist”.
[modifică] Generalul Iacobici - ministru şi şef al Marelui Stat Major
La patru zile de la rebeliunea legionară, în data de 27 ianuarie 1941, generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici (pro-german ca orientare politică) este numit în funcţia de ministru de război. Deţine această funcţie până la 22 septembrie 1941, când succede gen. Alexandru Ioaniţiu în funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române.
În calitate de şef al Marelui Stat Major, a elaborat proiectul de trecere a oştirii la cadrul de pace şi de refacere a acesteia după pierderile înregistrate în primul an de război.
În anul 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Armata Română, mareşalul Ion Antonescu a dat ordinul de a se extermina o parte dintre evreii din Basarabia şi Bucovina şi de a deporta restul. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, el a ales jandarmeria şi armata, în special „pretoratul”, acel corp militar care era însărcinat cu administrarea temporară a unui teritoriu.
Şeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici i-a ordonat comandantului Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, locotenent colonelul Alexandru Ionescu, să elaboteze un plan “pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele române". Începerea aplicării acestui plan a avut loc la 9 iulie 1941.
"Misiunea acestor echipe este de a crea în sate o atmosferă defavorabilă elementelor iudaice, în aşa fel încât populaţia singură să caute a le înlătura prin mijloacele ce vor gasi mai indicate şi adaptabile împrejurărilor. La sosirea trupelor romane, atmosfera trebuie deja creată şi chiar trecut la fapte." [1]
Trimise de către Marele Stat Major, aceste echipe chiar i-au instigat pe ţăranii români, după cum au mărturisit mai târziu mulţi supravieţuitori evrei. Ordinele speciale ale Marelui Stat Major au fost prezentate ori de câte ori autorităţile civile sau militare evitau să lichideze evrei din teama de consecinţe sau pentru că nu credeau în existenţa unor asemenea ordine.
La data de 9 septembrie 1941, după tentativa nereuşită a generalului Nicolae Ciupercă de a cuceri Odessa, mareşalul Ion Antonescu l-a numit pe generalul Iacobici şi comandant al Armatei a IV-a. Aceasta era o schimbare insuficientă, pentru că forţele şi mijloacele rămâneau însă, aceleaşi. În consecinţă generalul Ion Antonescu a cerut intervenţia aviaţiei de bombardament şi a trupelor speciale germane pentru ruperea frontului. Noul comandant a organizat un puternic atac la aripa dreaptă a armatei, dar nu l-a putut sprijini din plin cu artileria, datorită muniţiei insuficiente.
La 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a gen. Ioaniţiu, gen. Iacobici este numit ca şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, cedând conducerea Ministerului de Război către mareşalul Ion Antonescu.
La 10 octombrie 1941, trupele române şi-au reluat înaintarea, intrând în oraşul Odessa. Au luat puţini prizonieri pentru că din puţinii ostaşi ruşi rămaşi, mulţi în haine civile s-au ascuns în oraş şi au început lupta de partizani.
În interval de peste două luni (8 august-16 octombrie 1941), Armata a IV-a Română a înregistrat pierderi foarte mari: 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi. Pierderile s-au datorat insuficientei dotări a armatei române cu armament şi luptelor de partizani pe care au fost nevoiţi să le susţină, în dauna unei acţiuni concertate cu maximum de potenţial. La 16 octombrie 1941, generalul Iacobici a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a IV-a, rămânând doar şef al Marelui Stat Major.
În seara de 22 octombrie 1941, clădirea Comandamentului trupelor române în Odessa a explodat, omorând 16 ofiţeri români (inclusiv pe comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu), 4 ofiţeri germani de marină, 46 membri ai forţelor armate române şi mai mulţi civili. Imediat ce a aflat de dezastru, mareşalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major şi comandant al Armatei a IV-a Române “să ia măsuri drastice de pedepsire”. În acea noapte, Iacobici a telegrafiat la Cabinetul militar al lui Antonescu că a fost iniţiată acţiunea ordonată: „Ca represalii şi pentru a da un exemplu populaţiei s-au luat măsuri a spânzura în pieţele publice un număr de evrei şi comunişti suspecţi”. [2]
Comandamentul Armatei Germane şi-a oferit serviciile propunând trimiterea la faţa locului a unui batalion SS ca să ajute la „dezactivarea minelor” şi curăţarea Odessei „de evrei şi bolşevici”. Cu toate acestea, autorităţile române au decis să acţioneze singure. Ostaticii şi localnicii care nu ascultaseră ordinele au fost executaţi, fără să fie judecaţi. Ei au fost spânzuraţi de balcoanele de pe străzile principale. "După explozie, lungi şiruri de evrei au fost spânzuraţi pe stâlpii de electricitate ale troleibuzelor. Circa 10.000 evrei deja arestaţi au fost băgaţi în puşcărie şi executaţi imediat." Generalul Iacobici s-a grăbit să trimită Cabinetului Militar un raport asupra situaţiei, care detalia acţiunile represive efectuate: „acţiunea de represiune s-a executat în interiorul oraşului, prin împuşcare şi spânzurare, şi afişarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni şi încerca astfel de terorism”. [3]
În cursul anchetării mareşalului Ion Antonescu desfăşurată în URSS, acesta a afirmat următoarele: "După ocuparea Odessei, în octombrie 1941, comandantul Armatei a IV-a Române, care se găsea acolo, generalul Iosif Iacobici, mi-a raportat că patrioţii sovietici au aruncat în aer Comandamentul român şi că au murit aproape 130 de ofiţeri şi soldaţi. Raportând acest lucru, Iacobici mi-a cerut permisiunea de a executa acte de represiune contra populaţiei. Eu am fost de acord." Anchetatorul Lihacev l-a intrebat pe Antonescu dacă represiunile îi vizau şi pe cetăţenii sovietici din Odessa, care nu au avut nici un amestec cu explozia. "Da, răspunde Antonescu, fiindcă era greu să-i descoperi pe vinovaţi".
[modifică] Divergenţele cu Ion Antonescu
Generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici şi-a înaintat demisia din functia de şef al Marelui Stat Major, pe 20 ianuarie 1942, după o carieră fulminantă. Motivul demisiei era divergenţa ivită între el şi mareşalul Ion Antonescu în problema sporirii forţelor militare ce urmau să acţioneze pe frontul din URSS în primăvara anului 1942.
Istoricii sunt de acord că marea greşeală a lui Antonescu a fost să trimită prea multe forţe pe frontul de Est. După ce Hitler pierduse în lupta de ocupare a Moscovei, la sfârşitul anului 1941, Hitler decide să restrânga frontul, reorientându-se către resursele petroliere de la Marea Caspică.
Cu ocazia vizitei feldmareşalului german Wilhelm Keitel la Bucureşti, acesta i-a prezentat noul plan de luptă lui Antonescu. Mareşalul român s-a declarat de acord cu noul plan de a reorienta frontul către resursele de la Marea Caspică şi şi-a exprimat angajamentul de a participa cu un număr mare de efectiv militar. Angajamentul lui militar a depăşit chiar şi aşteptările germane. Drept recompensă pentru acest gest generos, Hitler i-a oferit un automobil de lux.
"Dar România nu era, în acel moment un stat capabil să ducă un război de anvergură la distanţe mari de ţară şi, sigur, rezultatele s-au şi văzut” – spune Alex Mihai Stoenescu.[4]
La 2 ianuarie 1942, mareşalul Ion Antonescu a anunţat intenţia de a participa la campania din primăvara anului 1942 cu un prim eşalon de 10 divizii şi cu un al doilea de 5-6 divizii. Aceasta însemna că România urma să desfăşoare pe frontul de Răsărit, punând la socoteală toate tipurile de trupe, cam jumătate de milion de oameni.
Luând cunoştinţă de această intenţie, generalul Iacobici a avertizat asupra consecinţelor, la 8 ianuarie 1942, propunând reducerea primului eşalon la 8 divizii, iar al doilea eşalon să nu mai fie angajat, pentru a nu se da lui Hitler „o poliţă în alb“ şi a se putea discuta problema în cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române.
Considerând „ca imposibilă o revenire asupra promisiunii participării militare româneşti la ofensiva de primăvara“, el cerea ca participarea românească să fie cât „mai minimă posibil“, cu cât situaţia strategică nu o impunea. "Nu este nici oportun, nici posibil să participăm la operaţiile de primăvară cu mai mult decât o armată în valoare de opt divizii“.
În sprijinul cererii sale, generalul Iacobici invoca pe lângă factori ca de exemplu greutăţile de aprovizionare, lipsa mijlocelor de transport, deficienţe de înzestrare caracterul nepopular, deoarece românul nu se bate bucuros departe de ţara sa şi pericolul reprezentat de Ungaria în condiţiile în care ea îşi menţinea aproape intact potenţialul militar: Un alt şi foarte puternic motiv, care mă face a propune cât mai multă moderaţie la fixarea forţelor armatei expediţionare este situaţia noastră militară faţă de Ungaria. Nu că m-aş teme de o acţiune imediată, care o cred pe durata războiului în curs, aproape exclusă: mă tem că tineretul, care voim să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile îndepărate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria".
Practic, în perspectiva unui război viitor cu Ungaria horthystă pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, armata română ar fi fost decimată într-un război inutil şi şi-ar fi redus şansele de izbândă. [5]
"Deşi sunt în perspectivă evenimente mari, totuşi plutesc într-o ambianţă de completă nesiguranţă, dăunătoare pregătirilor şi întregii activităţi de iarnă ale armatei“, justifica generalul Iacobici retragerea sa.
Mareşalul nu a lăsat fără răspuns această poziţie, acuzându-l că este incapabil. "Este o ofensă gratuită pe care o aduceţi acestui neam. Este mentalitatea defetiştilor şi a celor care pescuiesc în ape tulburi. Dovada o face ţinuta soldatului român pe câmpul de luptă şi a răniţilor din spitale, care toţi vor să fie mai repede vindecaţi ca să fie trimişi pe front“, îi răspundea mareşalul. “Cu cât ai putere mai mare, cu atât îţi pierzi minţile mai mult, explică Şerban Rădulescu Zoner, Antonescu ajunsese să-şi piardă minţile, făcea numai ce voia el.”[6]
Poziţia sa faţă de trimiterea efectivelor române pe front după Nistru a dus la o rapidă înrăutăţire a relaţiilor cu mareşalul Antonescu. Convins de faptul că are dreptate, generalul Iacobici a revenit cu un nou memoriu, la 16 ianuarie 1942, reafirmând că nu găsea „nici oportun, nici posibil a participa la operaţiile din primăvara cu mai mult decât o armată în valoare de 8 divizii“.
Generalul Iacobici s-a apărat, arătând că repetatele reproşuri formulate de mareşal la adresa Marelui Stat Major erau „în mare parte nedrepte“. S-a justificat prin faptul că şi-a demonstrat deseori ataşamentul faţă de Antonescu „în împrejurari destul de dificile, loial şi fără rezerve“, dar acum constată că are „indicaţii puternice că mă găsesc faţă de domnul conducător al statului în divergenţă de părere asupra concepţiei participării armatei române la campania de primăvara... Demnitatea mea de ostaş bătrân ma sileşte însă astăzi de a mă apăra...“
“Activitatea unui şef al Statului Major General nu se poate dezvolta fructuoasă în atmosfera unei încrederi limitate şi primind lovituri morale”, a afirmat generalul Iosif Iacobici. În acel memoriu, el a solicitat să fie desărcinat din funcţia de şef al Marelui Stat Major.
La 20 ianuarie 1942, prin ordinul nr. 19, cererea de demisie din functia de şef al Marelui Stat Major i-a fost admisă, în locul lui fiind numit generalul Ilie Şteflea. La data de 4 august 1942 gen. Iacobici a fost trecut în rezervă, cu trei ani înainte de limita de vârstă. El s-a simţit ofensat de faptul că era încadrat în categoria celor consideraţi incapabili de a fi înaintaţi în grad, fiind pensionat cu gradul de general de corp de armată adjutant pe care îl avea şi la începutul campaniei contra URSS.
[modifică] Viaţa generalului Iacobici după cel de-al doilea război mondial
Pentru că se considera nedreptăţit, generalul Iacobici a căutat un fel de reabilitare după 23 august 1944, precizând că se va retrage imediat din armată după ce i se da "satisfacţie morală“. "A fost ministru de Război la declanşarea războiului contra Rusiei. Deci va fi tradus la Comisia de Judecată.“ Astfel justifica primul-ministru Constantin Sănătescu în toamna anului 1944 refuzul de a răspunde la o cerere de reevaluare a generalului Iosif Iacobici. [7]
În anul 1946, a fost arestat, dar la scurt timp este eliberat, fiind absolvit de orice vinovăţie. După câteva săptămâni este acuzat că a militat pentru hitlerism, pentru declanşarea războiului împotriva URSS etc. Este arestat preventiv pe 12 august 1948 şi trimis în judecată alături de alţi 16 foşti demnitari din timpul guvernării Antonescu. Este condamnat în anul 1949 la 8 ani de temniţă grea. A fost deţinut în închisorile Văcăreşti, Jilava şi Aiud. Generalul Iacobici a murit la 11 martie 1952 în închisoarea Aiud, din cauza contractării unui TBC pulmonar şi osos.
Procurorul general al României, Sorin Moisescu, a solicitat Curţii Supreme de Justiţie reabilitarea a opt membri ai Guvernului Antonescu. Împotriva acestei solicitării au luat poziţie congresmanii americani Alfonse D'Amato şi Cristopher Smith, care au cerut preşedintelui Emil Constantinescu să intervină pentru retragerea recursului în anulare, întrucât "cei opt sunt membrii unui guvern responsabil pentru persecutarea întregii comunităţi evreieşti din România şi pentru deportarea şi uciderea a cel puţin 250.000 de evrei români şi ucraineni". Astfel, reabilitarea acestora "ar pune în discuţie sinceritatea angajamentelor României în ceea ce priveşte valorile fundamentale occidentale şi poate atrage după sine reconsiderarea sprijinului acordat candidaturii Romaniei pentru integrarea în instituţiile economice şi de securitate". Procurorul Moisescu a revizuit cererea înaintată CSJ, precizând că "nu poate fi omisă răspunderea ministerială colectivă a Guvernului Antonescu".
La 26 octombrie 1998, magistraţii Curţii Supreme de Justiţie (CSJ) au respins cererea de extindere a recursului în anulare, formulat de către procurorul general al României, Sorin Moisescu, în favoarea lui Iosif Iacobici, fostul ministru de Război, şi au consemnat retragerea recursurilor în anulare declarate în favoarea membrilor Lotului Antonescu, condamnaţi la pedepse între doi şi zece ani de temniţă grea, sub învinuirile de crime de război, subordonarea economiei naţionale fascismului şi înaltă trădare. [8]
[modifică] Note
- ↑ ["Plan de înlăturare a elementului evreiesc din teritoriul Basarabiei", Arhiva Ministerului Apărării Naţionale (MApN), Colecţia Armatei a IV-a, rola 781, dosarul 0145-0146 (fără pagină)]
- ↑ Telegramă de la Iacobici către Cabinetul militar din 22 octombrie 1941, citată în lucrarea "Holocaustul în România"
- ↑ Raportul lui Iacobici către Cabinetul Militar din 23 octombrie 1941, citat în lucrarea "Holocaustul în România"
- ↑ BBC - 16 iunie 2006, Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei"
- ↑ Magazin Istoric nr. 28/1999, Col. dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre - Antonescu şi generalii români. Un război surd şi ciudat
- ↑ BBC - 16 iunie 2006, Serialul "Ion Antonescu şi asumarea istoriei"
- ↑ Cotidianul - 8 octombrie 2006, Victime pentru Băsescu - Episodul 4: Patru închişi. Toţi morţi
- ↑ Ziua - 27 octombrie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a respins reabilitarea Lotului Antonescu
| Predecesor: mareşal Ion Antonescu |
Ministrul Apărării Naţionale 27 ianuarie 1941 – 22 septembrie 1941 |
Succesor: mareşal Ion Antonescu |
| Predecesor: gen. Alexandru Ioaniţiu |
Şeful Marelui Stat Major al Armatei Române 22 septembrie 1941 – 20 ianuarie 1942 |
Succesor: gen. Ilie Şteflea |
