Giovanni da Capistrano

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sfântul Giovanni da Capestrano (în engleză John Capistrano), n. 24 iunie 1386 – † 23 octombrie 1456, a fost un călugăr şi teolog franciscan.

S-a născut în satul italian Capestrano din Abruzzi. Tatăl său a ajuns în Italia făcând parte din suita lui Louis I de Anjou, regele din Napoli. În tinereţe a dus o viaţă seculară, studiind avocatura la Universitatea din Perugia sub îndrumarea eruditului Pietro de Ubaldis, s-a căsătorit şi a devenit un magistrat de succes. În 1412 a fost numit guvernator al Perugiei de Ladislas din Napoli, pentru a stabili ordinea în regiunea tumultoasă avută în feudă de acesta. După ce a izbucnit războiul între Perugia şi Malatesta, în 1416, Giovanni a fost trimis ca ambasador să negocieze o pace, însă a fost aruncat în temniţă de Malatesta.

Amvonul lui Giovanni da Capistrano de la Biserica Stephansdom din Vienna

În captivitate, cuprins de disperare că şi-a părăsit tânăra soţie, susţinând că relaţia mariajului nu a avut loc, a studiat religia cu Sf. Bernardino din Siena, împreună cu Sf. Giacomo della Marca, a devenit membru al Ordinului Franciscan la Perugia în 4 octombrie 1416. De atunci s-a dedicat unui asceticism extrem de riguros, predicând cu paroxism idealurile cele mai stricte ale ortodoxiei, urmându-l pe Bernardino în predicile sale, iar începând din 1420 propăvăduind el însuşi, foarte efectiv, în multe oraşe. Spre deosebire de majoritatea propăvăduitorilor de penitenţă italieni din secolul al XV-lea, Giovanni da Capestrano a fost efectiv în nord, în Germania, Boemia, Austria, Ungaria şi Polonia. Cele mai mari biserici nu au făcut faţă mulţimilor, aşa că a predicat în pieţe; la Brescia a propăvăduit unui public estimat la 126 000 de oameni. Când nu ţinea predici, scria tratate împotriva ereziei de orice fel. Acest aspect al vieţii lui Giovanni este descris cu detalii amănunţite de către primii biografi ai săi, Nicholas din Fara, Christopher din Varese şi Girolamo din Udine. Aşadar pe când evangheliza, era activ ocupat să-l ajute pe Bernardino cu reformele Ordinului Franciscan, mai ales în interesul mai strict al disciplinei ierarhice.

Ca şi Sf. Bernardino din Siena, a propăvăduit intens devotamentul pentru Numele Sfânt al lui Isus, şi împreună cu el, a fost acuzat de erezie din această cauză. În 1429 Giovanni, laolaltă cu alţi călugări, a fost chemat la Roma şi acuzat de erezie, fiind ales de ceilalţi ca apărător; călugării au fost achitaţi din ordinul cardinalilor catolici.

A fost agajat adeseori ca ambasador de papii Eugen al IV-lea şi Nicolae al V-lea, în care şi-a făcut datoria cu stricteţe. În 1439 a fost trimis ca nunţiu papal la Milano şi Burgundia, în opoziţie la cererile lui Amadeus al VIII-lea de Savoia (antipapa Felix al V-lea); în 1446 a fost trimis la regele Franţei; în 1451 a fost trimis la cererea împăratului ca nunţiu apostolic în Austria. În această perioadă Giovanni a vizitat toate zonele Imperiului, predicând şi luptând împotriva ereziei husiţilor; de asemenea a vizitat Polonia la rugămintea regelui Cazimir al IV-lea. În calitate de reprezentant al papei sau inchizitor, i-a persecutat pe ultimul Fraticelli din Ferrara, pe iezuiţii din Veneţia, pe evreii din Sicilia, Moldova şi Polonia, şi mai presus de toţi pe husiţii din Germania, Ungaria şi Boemia; scopul său în ultimul caz a fost să facă imposibile întâlnirile dintre reprezentanţii Romei şi cei ai Boemiei, pantru că orice încercare de reconciliere i se părea că permite erezia.

Din nefericire, talentele de orator ale lui Giovanni au fost folosite nu doar ca să inspire credinţa religioasă, dar şi ca să incite mulţimile la crime în masă împotriva evreilor în mai multe oraşe din Germania. De exemplu, 41 de evrei au fost arşi pe rug în oraşul Breslau, alţi 36 au fost arşi în piaţa din Berlin. Adiţional, toată comunitatea evreiască din Liegnitz a fost arsă după ce Giovanni a incitat mulţimea.

În final, după căderea Constantinopolului, ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani, a fost trimis de Papa Calixtus al III-lea să propăvăduiască o cruciadă împotriva Imperiului Otoman la Dieta de la Frankfurt în 1454. A reuşit să adune o armată, care în vara anului 1456, avându-l pe Capistrano drept comandant al unui contingent, l-a ajutat pe Ioan Huniade să-i învingă pe turci în bătălia de la Belgrad, asediat de forţele sultanul Mehmed al II-lea. A murit de ciumă la câteva săptămâni după victorie.

Capistrano, în ciuda viaţii sale tumultoase, şi-a făcut timp să lucreze, atât în timpul vieţii maestrului său Bernardino cât şi după, la reforma ordinului minor al Franciscanilor, şi să-şi susţină atât în scrieri cât şi în discursuri, teoriile avansate referitoare la supremaţia papală faţă de cea a consiliilor de cardinali.

Anul canonizării sale este 1690 sau 1724. Ziua sa de celebrare religioasă a fost iniţial la data morţii sale, 23 octombrie; a fost schimbată pe 28 martie în 1890, când sărbătorirea sa a fost generalizată pentru întreaga Biserică Romano-Catolică.^[1]