Empirism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Empirismul (gr. εμπειρισμός, "test", "încercare") este doctrina filozofică a testării, a experimentării, şi a luat înţelesul mai specific conform căruia toată cunoaşterea umană provine din simţuri şi din experienţă. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei cu care s-au născut, sau că orice se poate cunoaşte fără referinţă la experienţă.

Empirismul contrastează cu raţionalismul continental, lansat de René Descartes. Potrivit raţionaliştilor, filozofarea trebuie să aibă loc prin introspecţie şi prin raţionament deductiv aprioric. Empiriştii susţin că la naştere intelectul este o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" şi căruia doar experienţa îi poate furniza idei. Problema empiriştilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experienţă, cum ar fi ideile matemetice de punct sau de linie.

Nume asociate cu empirismul includ Toma de Aquino, Aristotel, Thomas Hobbes (vezi şi naturalism filozofic), Francis Bacon, John Locke (care a dezvoltat iniţial această doctrină în secolul XVII şi începutul de secol XVIII), George Berkeley, şi David Hume.

Este considerat în mod general ca nucleul metodei ştiinţifice moderne, potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observaţie mai degrabă decât pe intuiţie sau credinţă; adică, cercetare empirică şi raţionament inductiv aposteriori mai degrabă decât logică deductivă pură.

Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la ştiinţă, atât ştiinţe naturale cât şi ştiinţe sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi infirmate folosind observaţia sau experimentul (cu alte cuvinte prin experienţă).

Într-un alt sens, empiric are în ştiinţă acelaşi sens cu "experimental". În acest sens, un rezultat experimental este o observaţie empirică. În acest context, termenul de de "semi-empiric" sau "semiempiric" se foloseşte pentru a califica metode teoretice care folosesc parţial axiome de bază sau legi ştiinţifice postulate şi rezultate empirice (experimentale). Asemenea metode sunt în contradicţie cu metode teoretice ab initio care sunt pur deductive şi se bazează pe un set de afirmaţii care sunt consistente una cu alta. Această terminologie este importantă mai ales în chimia teoretică.

[modifică] Empirismul şi ştiinţa

Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic, cunoscut şi sub numele de empirism logic. Metodele empirice au dominat ştiinţa până în ziua de azi. Au pus bazele metodei ştiinţifice, care este perspectiva tradiţională asupra teoriei şi progresului în ştiinţă. Însă în ulimele decenii mecanica cuantică, constructivismul şi Structura revoluţiilor ştiinţifice a lui T. S. Kuhn au constituit nişte provocări la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcţionează ştiinţa. Pe de altă parte, unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până şi legi ştiinţifice contraintuitive; şi abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi.

[modifică] Empirismul şi istoria

În cadrul istoriografiei, empirismul se referă la istoriografia emnpiristă, o şcoală de interpretare documentară şi teleologie istorică care este derivată din lucrările lui Leopold von Ranke.

[modifică] Empirismul clasic

Se referă în speţă la lucrările epistemologice ale lui Toma de Aquino şi Aristotel.