Dionis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Zeul Dionis.Statuie de marmură din sec. II, Musée du Louvre

Dionis (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Cuprins

1 Legenda şi cultul
2 Dionis în artele plastice
3 Bibliografie
- 3.1 Legenda
- 3.2 Dionis în artele plastice

[modifică] Legenda şi cultul

Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui Cadmus şi a Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus îi apăru într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi îi pricinui astfel moartea. Zeus reuşi totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi-l cusu în propria lui coapsă de unde ieşi pânâ la urmă, teafăr, Dionis. Astfel, Dionis este zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi ferească copilul de Hera, Zeus îl ascunse în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo, Dionis trăi îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar Hera îl descoperi şi, drept răzbunare, le luă minţile lui Ino şi lui Athamas. Atunci Zeus îl încredinţă pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi şi Hyades), mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său. Şi-a propagat din Tracia cultul în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia, şi, în sfârşit, în India. Pe muritori, zeul îi învăţă să cultive viţa de vie. El avea pe deasupra darul de a face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile (ca în cazul regilor Lycurg şi Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos, Dionis o găsi pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi o luă de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o ducă pe Semele în Olimp. Şi pe Hefaistos fiul infirm cu care se ruşina Hera, a reuşit să-l aducă în Olimp.

Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă şi ţinând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină".

Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi şi originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiţei trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu ajunsese şi în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă şi Liber, probabil în conformitate cu originea lui tracică. Ca eliberator al vieţii odată cu venirea primăverii era sărbătorit Dionis alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunţii lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.

Atât educaţia acordată de nimfele din Nisa cât şi miturile regilor Lycurgus şi Pentheus denotă originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile şi marcau atăt fermentarea vinului nou căt şi deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soţia lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern şi aveau funcţia de a alunga spiritele morţilor din cetate. Leneele din decembrie şi ianuarie erau caracterizate de reprezentaţii teatrale de tip cultic, asemenea micilor şi marilor Dionisii, care erau influenţate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece şi dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare şi de recitare a ditirambilor a luat fiinţă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă. Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis şi doar vara lui Apollo. Misterele zeului, iniţiate de orfici, s-au celebrat în Italia până în târziu în epoca imperială.

[modifică] Dionis în artele plastice

Dionis navigând, tava lui Exekias, ca. 550-530 î. e. n.

Primele reprezentări ale zeului Dionis în mijlocul cortegiului său, adesea însoţit şi de Ariadne, se întălnesc pe vazele greceşti din secolul VI î. e. n. Celebre sunt scena "Întoarcerii lui Hefaistos în Olimp" de pe aşa-numita vază a lui François, cea cu menade a pictorilor olarilor Kleophrades (München), Amasis (Würzburg şi Louvre) şi Kleophon, şi în fine cea a călătoriei zeului pe mare, spre Naxos, de pe tava lui Exekias (München, Staatliche Antikensammlung).

Detaliu cu Dionis (mijloc) de pe frontonul de est al Parthenonului, ca. 440-432 î. e. n., British Museum London, imagine Urban 2006.

La jumătatea secolului V î. e. n. se produce o schimbare în iconografie; zeul care fusese până atunci bărbos, încununat cu iederă şi purtând veşminte lungi, ia de acum încolo o înfăţişare adolescentină. Atributele îi sunt pe lângă tirs, toiagul său ornat cu conuri de pin şi frunze de viţă de vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera şi şarpele. Cu aceste atribute e reprezentat de Lydos, pe craterul lui Pronomos (Napoli 3240) şi în scena gigantomahiei de pe friza de est a Parthenonului, metopa "Est 2" (in situ Atena). Pe aceeaşi friză de est a Parthenonului figura Dionis şi în sfatul olimpienilor înaintea luptei cu giganţii, ca ideal al nudului grecesc împodobea frontonul de est al templului (fragmentele se află încă în British Museum, dar sunt revendicate, ca toate celelalte "Elgin Marbles", de către guvernul Greciei). Din sec. IV., reprezentarea ca tânăr imberb devine canonică, după cum se poate observa pe vasele din Panticapaion (Kerci, Ucraina) şi din regiunea Puglia sau în reliefurile monumentului lui Lisicrate din Atena, care descriu lupta cu piraţii tirenieni. Paralel supravieţuieşte în operele elenistice arhaizante şi tipul zeului bărbos, prin aşa-zisul tip "Louvre-Freiburg". Dionis mai poate fi reprezentat, începănd cu sec. IV î. e. n., şi prin măşti, datorită originii teatrului din cultul său.

Iniţierea în cultul dionisiac, scene din anii 50 î. e. n. din Pompei, "Vila Misterelor", imagine Martin Herbst 2003.

Reprezentări ale zeului se întâlnesc des în pictura murală din Pompei, de pildă ca patron al misterelor într-un ciclu scenic influenţat de cultul orfic din "Vila Misterelor" sau, împreună cu Ariadne pe insula Naxos, într-o scenă din "Casa del Citarista" (azi în Museo Archeologico Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne şi cortegiul dionisiac sunt şi temele preferate de sarcofagele şi mozaicurile romane.

Arta medievală nu îi acordă multă atenţie zeului. Dacă e totuşi înfăţişat, de exemplu în ilustraţii ale manuscriselor lui Hrabanus Maurus şi Fulgentius-Metaforalis, atunci în postura de zeu al vinului, cu o cunună din viţa de vie şi cu o cupă în mână.

Astfel îl reprezintă, mult mai des, şi artiştii renascentişti. Bacchanalele sunt de exemplu o temă a gravurilor lui Andrea Mantegna, care îl influenţează şi pe Albrecht Dürer. Dionis-Bacchus apare la ambii artişti ca satir durduliu şi ameţit de băutură. Acest tip se regăseşte mai târziu la Tizian ("Il Baccanale degli Andrii", ca. 1518, Prado, Madrid) şi la Peter Paul Rubens ("Bacchus", 1638-40 , 191 x 161.3 cm, Ermitaj, St. Petersburg]) [1].

Michelangelo di Merisi, numit Caravaggio: Bacchus, ca. 1596, 95 × 85 cm, Galleria degli Uffizi, Florenţa

Michelangelo Buonarroti îl sculptează în tinereţea lui chiar pe zeul Dionis clătinându-se şi având înfăţişarea unui adolescent molatic (sculptură din marmură, 1497/98, Galleria degli Uffizi Florenţa)[2], şocându-şi puternic contemporanii, care căutau în imitarea artei antice idealul bunei măsuri. În felul acesta neconformist, ca întruchipare a senzualităţii şi a vanităţii în figura unui tinerel stricat, îl pictează şi Caravaggio. Acesta s-a identificat chiar cu zeul în autoportretul în postura de "Bacchus bolnav" (ca. 1593, Galleria Borghese, Roma) [3]. În baroc, tipul acesta iconografic se transformă, subordonat tematicii vanităţii, într-un copilandru bând vin, de exemplu la Guido Reni (Gemäldegalerie Dresda).

Diego Velázquez: "Los Borrachos", 1628/29, Prado, Madrid

Pictura flamandă îi consacră lui Bacchus în secolele XVI şi XVII un loc în festivităţile campestre, în mijlocul ţăranilor, de pildă în "Nunta ţărănească" a lui Johann Liss (Szépmüvészeti Múzeum, Budapesta). Acest motiv e preluat şi de Velázquez (imaginea din stânga).

Educaţia lui Dionis de către nimfe şi legătura lui amoroasă cu Ariadne devin teme ale protoclasicismului francez din epoca raţionalismului, de exemplu la Nicholas Poussin ("Mercur îl încredinţează pe Bacchus nimfelor", ca. 1625-27, Musée du Louvre, dar şi în diverse reprezentări ale Bacchanalelor cu accentul pus pe exercitarea cultică a dansului şi a muzicii).

Arta rococoului nu a mai fost atât de interesată de temă, ea tinzând spre aplanarea pasiunilor în viziunile ei graţioase. Artiştii l-au citat pe Dionis doar ca personificare a toamnei sau a lunii octombrie. Ca o concluzie a atitudinii secolului XVIII faţă de zeu pare interpretarea cu un iz uşor sentimental dată salvării Ariadnei de către clasicistul german Johann Heinrich von Dannecker; în celebrul său grup statuar "Ariadne pe panteră" (1814, Liebieg-Museum, Frankfurt) este exemplificată puterea femeii asupra pasiunilor masculine.

De-abia naturalismul îl redescoperă cu adevărat pe Dionis, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, de pildă în autoportretul în care Lovis Corinth se reprezintă ca un Bacchus cherchelit, exponent al vitalităţii triumfând asupra morţii (1908, colecţie particulară). Bacchus corespunde în acest rol lui Pan în literatura naturalismului (Knut Hamsun) şi Dionis-ului nietzschean din "Naşterea tragediei".

[modifică] Bibliografie

[modifică] Legenda

A. Heinrichs, C. Hauser: Dionysos and his circle, Cambridge 1980.
Mircea Eliade, Ioan P. Culianu: Dicţionar al religiilor. Cu colaborarea lui H. S. Wiesner, ed. a II-a, traducere din franceză de Cezar Baltag, Humanitas: Bucureşti 1996, paragrafele 16.3.5 şi 16.5.
Andrew Dalby: The Story of Bacchus, British Museum Press: London 2005, ISBN 0714122556

[modifică] Dionis în artele plastice

Lexikon der Kunst, editat de E. A. Seemann, Leipzig 2004, vol 2 Cin-Gree, pp. 168-169.
John D. Beazley: Attic Black-Figure Vase-Painters, Oxford 1956.
Dietrich von Bothmer: The Amasis Painter and his world. Vase-painting in 6. century B.C. Athens. Malibu, Calif., J. Paul Getty Museum 1985. ISBN 0-500-23443-4, ISBN 0-89236-086-0
Papers on the Amasis painter and his world. Colloquium sponsored by the Getty Center for the History of Art and the Humanities and symposium sponsored by the J. Paul Getty Museum. Malibu, Calif., J. Paul Getty Museum 1987. ISBN 0-89236-093-3
Hans Peter Isler: Der Töpfer Amasis und der Amasis-Maler. Bemerkungen zur Chronologie und zur Person, în: Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts 109 (1994) pp. 93-114.
Heide Mommsen: Aμασις μεπoιεσεν. Beobachtungen zum Töpfer Amasis, în: Athenian potters and painters. The conference proceedings, Oxford 1997, p. 17-34.
John D. Beazley: The Kleophrades painter. Nachdr. d. rev. Ausg. 1944 u. 1948. Mainz 1974. (= Forschungen zur antiken Keramik : Reihe 1, Bilder griechischer Vasen ; 6).
John Boardman: Rotfigurige Vasen aus Athen. Die archaische Zeit, ediţia a 4-a, von Zabern: Mainz 1994 (= Kulturgeschichte der Antiken Welt, vol. 4) ISBN 3-8053-0234-7
Erika Kunze-Götte: Der Kleophrades-Maler unter Malern schwarzfiguriger Amphoren : eine Werkstattstudie. Mainz 1992.

Michael Cosmopoulos (editor): The Parthenon and its Sculptures. Cambridge University Press: Cambridge 2004. ISBN 0-521-83673-5.
William St. Clair: Lord Elgin and the Marbles, Oxford University Press: Oxford 1998.