Constitutio Antoniniana
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ca urmare a lungului proces de formare a statului naţional, Caracalla a emis în primul său an de domnie -212-, edictul 'Constitutio Antoniniana'. Izvoarele ce amintesc de acest edict sunt rare şi sărace; se găsesc menţiuni la juristul Ulpian, care exagerând a declarat că prin constituţie toţi locuitorii liberi din Imperiu au devenit cetăţeni romani, determinându-l pe Augustinus să laude caracterul “umanitar” al dispoziţiei imperiale, şi-o aluzie a lui Cassius Dio, precum şi câteva fragmente din sec. IV – VI a lui Iustinian, Ioannes Chrysostomus, din care, din păcate, se păstrează doar ecoul trecutului. Acestor surse literare li s-a adăugat un document de mare importanţă editat de Paul Meyer, Papyrus Giessen, grav avariat şi despre care s-a stabilit că este traducerea în limba greacă a Constituţiei. Esenţa edictului a constituit-o faptul că locuitorii Imperiului au fost făcuţi cetăţeni romani (“…in Orbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonini cives Romani effect sunt “).
Paul Meyer a publicat Papirusul, interpretându-l şi concluzionând că cei care erau lipsiţi de cetăţenie erau dediticii. Statuturile comunităţilor n-au fost afectate de faptul că toţi membrii lor au devenit cetăţeni romani. Datorită faptului că în papir se regăsea un termen nemaiîntâlnit în limba greacă, care denumea o instituţie fără corespondent în lumea elenă, iar traducătorul, P. Meyer, a fost nevoit sa redea în această formă latinescul “dediticius”, formă care respectă legile de formare a cuvintelor greceşti din cele latine.
Definiţia clasică dată dediticilor este aceea că “erau indivizi sau comunităţi care s-au opus poporului roman cu armele şi, fiind supuşi, au capitulat fără condiţii” (după Gaius). Capitulaţia se transforma într-o relaţie juridică durabilă, dediti devenind în generaţiile următoare dediticii, în cazul în care situaţia lor nu era reglementată printr-un tratat. Tot după Gaius, condiţia lor juridică în cadrul imperiului este prezentată, drept cea mai de jos categorie a oamenilor liberi, iar incapacitatea peregrinilor deditici de a obţine cetăţenia romană fiind considerată o caracteristică esenţială a acestei categorii juridice. Peregrinii deditici, asemănaţi de istoric cu liberţii Aeliani nu aparţineau nici unui civitas determinate.
Dar, după analizele istoricilor, s-a ajuns la concluzia că peregrinii deditici conţine o contradicţie, deoarece dediticiae erau numite în general populaţiile aflate după capitulaţie armată, în stare de supunere necondiţionată, expuse voinţei discreţionare a învingătorului, o stare în care vechile relaţii politico-juridice din interiorul comunităţii au fost anihilate sau suspendate. Istoric s-a dovedit ca aceste situaţii nu se permanentizau, fiind o etapă de tranziţie, ducând la recunoaşterea măcar parţială a relaţiilor juridice locale. În acest proces, dediticii deveneau peregrini şi apoi cetăţeni romani.
Controversele legate de Constituţia Antoniniană au atins apogeul prin teoriile lui Bickermann, care de altfel n-a avut mulţi suporteri, dar care a considerat că Papirusul Giessen nu este Constitutio Antoniniana, ci un edict suplimentar ce acorda cetăţenie romană imigranţilor barbari, dacă nu erau deditici. Motivaţiile lui au fost: a) motivul religios – dorinţa de a creşte numărul celor care venerau zei romani, ceea ce nu se aplică provincialilor de rând care deja adorau aceiaşi zei ca şi romani; dar se aplică în cazul colonizării recente a barbarilor; b) clauza repetată în rândul 6 nu era aplicabilă pentru locuitorii imperiului, ci doar pentru imigranţi ocazionali.
Totuşi, Bickermann a recunoscut 3 tipuri de deditici. Un tip de deditici erau oamenii eliberaţi, plasaţi în case de Lex Aelia Sentia, altul erau barbarii ce s-au predat singuri, şi după “Gainaische Begriff”, toţi provincialii erau deditici. Tot el a distrus şi teoria lui Meyer, arătând că numele Aurelius nu era necesar folosit decât în documente oficiale, şi că “tributum capitis” nu era o marcă a dediticilor.
Iniţial s-a crezut că dediticii nu ar fi primit cetăţenie romană, dar o descoperire epigrafică – Tabula Banasitana, i-a determinat pe istorici sa admită că dediticii nu au fost excluşi de la acordarea cetăţeniei, ci de la păstrarea drepturilor locale, spre deosebire de peregrini, care o dată deveniţi cetăţeni îşi păstrau drepturile. După ce toţi locuitorii Imperiului au ajuns cetăţeni romani, nu s-a mai păstrat distincţia dintre cei ce erau membrii cu drepturi depline şi ceilalţi.
Dacă Marcus Aurelius Antoninus însuşi a luat parte la compunerea edictelor şi facerea lor publică se poate verifica prin analiza stilului şi-a atitudinii din texte. Astfel după interpretarea lui W. Williams interpretarea papirusului se face astfel:
1. În ciuda stării fragmentate a textului, stilul folosit s-a dovedit ca fiind elaborat şi personal, aparţinând lui Caracalla. Papirusul Giessen păstrează textul a cel puţin trei hotărâri a lui. Prima dintre acestea a fost acceptată ca fiind versiunea grecească a edictului ce oferea cetăţenie romană tuturor cetăţenilor liberi din imperiu (amintită de Ulpian şi Cassius Dio).
2. Partea a doua a papirusului constă într-o altă variantă grecească a edictului, din care s-au pierdut anumite părţi. El a fost publicat la Roma pe 11 iulie 212, iar la Alexandria pe 10 februarie 213. Tema generală se referea la statutul egal al oamenilor rechemaţi din exil.
3. O tabelă de bronz descoperită la Banassa în Mauritania conţine în latină textul edictului lui Caracalla din perioada 215-216, care acorda unui număr de oameni o micşorare a taxelor rămase. Motivul pentru care aceştia au primit aprobarea nu se ştie, dar se ştie că nu a fost o graţiere colectivă, ci doar pentru anumite regiuni.
4. O epistolă prin care se ordona expulzarea egiptenilor din Alexandria. Se pare că aceasta expulzare, s-a făcut atât pe baza diferenţelor semnificative între cele două culturi, cât şi pe dorinţa lui Caracalla de-ai semăna lui Alexandru Macedon.
Datorită transformării pe care a impus-o edictul pe plan financiar şi social, s-a petrecut o demonetizare a noţiunii de cetăţean şi a valorilor tradiţionale ale acestei calităţi. În faţa slăbirii monedei Caracalla este determinat sa facă o devalorizare: aureusul este redus de la 1/45 la 1/50, iar denarul a fost înlocuit cu Antoninianul, care pus în circulaţie avea o valoare de dublu denar, deşi nu avea în greutate decât o dată şi jumătate din denarul iniţial.
Diferenţa dintre valoarea reală şi curs era un mare câştig numai pentru stat, particularii neavând nici un profit. S-a descoperit o moneda de bronz emisă de monetăria oraşului la Histria. Solda către soldaţi a crescut de la 750 denari, ţăranul nedispunând decât de moneda de bronz care nu-l ajuta atunci când preţurile erau ajustate forţat. Deci edictul faimos a lui Caracalla poate fi considerat un "dar" mediocru oferit supuşilor, care devenind cetăţeni, erau obligaţi la noi sarcini fiscale.
[modifică] Consecinţele Constituţiei Antoniniene
Consecinţa cea mai evidentă a Constituţiei Antoniniene a fost generalizarea numelui Aurelius, pe care l-au primit după proclamarea edictului toţi cei ce nu aveau un nume roman – şi uneori chiar şi cei ce aveau unul.
În Egipt, gentilicul Aurelius apare frecvent în papirii din sec. III, iar pe litoralul vest-pontic, în listele de efebi din Dionysopolis şi Odessos, toţi poartă numele Aurelius. Persoanele atestate în inscripţiile de după 212, de la Histria şi Tomis, poartă nume romane, între acestea Aurelius apare frecvent, fapt ce arată că peste tot în imperiu locuitorii liberi au primit datorită Constituţiei Antoniniene cetăţenie romană. Astfel la Tomis sunt atestaţi 50 Aurelii, la Histria, după inscripţiile din 218, 222-225, toate numele sunt romane.
Şi în mediul rural au fost atestate câteva inscripţii: Aurelii din teritoriul rural al Histriei, Capidava, Ulmetum, Trophaeum Traiani. Cu timpul numele de Aurelius a căzut în dizgraţie, datorită desei folosiri (astfel se explică absenţa Aurelilor din listele de la Callatis, unde predominau numele greceşti). După documentele descoperite pe tot cuprinsul imperiului s-a constatat că după emiterea constituţiei, cetăţenia romană s-a generalizat în toate provinciile, atât în mediul urban cât şi-n cel rural.
Din nefericire aproape toate inscripţiile despre dediticii se referă la acei eliberaţi prin decretul Lex Aelia Sentia şi este dificil să spui dacă incapacităţile particulare înregistrate au fost generale pentru toţi dediticii sau în special pentru eliberaţii clasei. Interzicerea rezidenţei în jurul a 100 de mile de Roma, a fost promulgată în Lex Aelia Sentia special pentru eliberaţi.
Imposibilitatea de a moşteni (de la un roman) a fost o incapacitate împărtăşită de toţi peregrinii. Incapacitatea de a dori ceva a fost sugerată de Gaius din presupusele intenţii ale legii. Se poate deduce din acest argument că imposibilitatea de a-şi dori ceva nu a fost moştenită în "condicio" a unui "dediticus". Rămâne o caracteristică a dediticilor imposibilitatea de a primi cetăţenie romană, nefiind afirmată de multe cuvinte ale avocaţilor, şi nici chiar de liberţi. Dificultatea cea mai mare de a le face un loc dediticilor în textul Edictului lui Caracalla provine de la lipsa unei menţiuni privind o clauză de excepţie în textele istoricilor şi juriştilor antici la care s-a păstrat amintirea acestui eveniment.
[modifică] Bibliografie
1.***Dictionnaire des personnages historiques", ouvrage collectif, Editions Le livre de poche et Fallois, collection: Encyclopédie d'aujourd'hui, Paris 1995.
2. Bloch Raymond, Cousin Jean: Roma şi destinul ei, Ed. Meridiane, 1985.
3. Boilă Alfred, Emilia Boilă Doruţiu: Discuţii recente cu privire la Constitutio Antoniniana, în Studii Clasice, XIV, 1972.
4. Cassius Dio: Istoria romană, vol II, 19,6, Ed, Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
5. Dumitru Tudor: Figuri de impăraţi romani, II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1974, 197.
6. Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României - sub red. C. Preda, Bucureşti, III, 2000, 350.
7. Hannestad Niels: Monumente publice ale artei romane, II Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, 233.
8.Jones, A. H: Another interpretation of the Constitutio Antoniniana, în The Journal Of Roman Studies, XXVI.
9.Williams, W: Authorship of imperial edict and epistles, în The Journal Of Roman Studies, XXVI.
