Căsătoria în mediul rural

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Căsătoria la ţară (Moldova de sub munte, Poiana Teiului, Neamţ)

Unul din evenimentele de seamă din viaţa oamenilor este căsătoria. Din cele mai vechi timpuri, căsătoria se baza pe înţelegerea reciprocă a tinerilor, dar au fost destule cazuri când aceasta era impusă de părinţi, peste voinţa tinerilor, având ca principală motivaţie, averea.

Prima dragoste se înfiripă pe la hotarele din sat, la baluri, nunţi şi la alte sărbători, cum ar fi cea din 6 august, când se sărbătorea “ziua muntelui Ceahlău”. După ce era luată hotărârea de a se căsători, întâlnirile tinerilor erau mai dese. La baluri sau la hore aceştia dansau mai mult împreună, iar băiatul venea la părinţii fetei şi cerea încuviinţarea acestora să o lase la bal sau la horă, după care o conducea acasă. Urma apoi peţirea, prin care părinţii băiatului, însoţiţi de o rudă apropiată sau de un prieten al familiei, mergeau la părinţii fetei pentru a lua cunoştinţă de zestrea acesteia. Se discuta cum şi unde vor sta, ce pământ va primi fata ca zestre, se stabilea logodna, care consta dintr-o petrecere la care participau rudele apropiate ale fetei şi ale băiatului, împreună cu naşii lor.

În acea vreme, un asemenea eveniment era foarte important. Prietenii mirelui trăgeau cu puşca, anunţând în sat logodna. La casa miresei era agitaţie mare, se organiza seară de clacă, la care mergeau băieţi şi fete. Fetele făceau claca la cusutul cămăşii de mireasa şi a cămăşii mirelui. Cămaşa mirelui se făcea din pânză albă de bumbac. Spre deosebire de cămaşa mirelui, mireasa îşi putea împodobi cămaşa cu arnica colorat, fluturi şi mărgele. Tot la claca miresei se coseau prosoape pentru naşi, cu ”pui” negri de arnică. Mirele îşi alegea pe cel mai bun gospodar din sat, cunoscător de ceremonii, pe care îl numea vornic. Acesta purta toată responsabilitatea pentru ceremonial. De asemenea, mirii îşi alegeau dintre prietenii lor apropiaţi patru vornicei. Vorniceii aveau sarcina de a umbla prin tot satul să invite oamenii la nuntă. Mireasa îşi alegea dintre prietenele ei două domnişoare de onoare, care o ajutau la îmbrăcat şi o însoţeau la biserică şi la petrecere. În ziua nunţii, mirele, însoţit de alai, pleca spre casa miresei, unde găsea porţile frecate cu lacăte. Dacă nu reuşeau să deschidă porţile, mituiau pe cineva din alaiul miresei să le deschidă. La casa miresei, vornicul avea pregătiţi doi colaci frumoşi , numiţi “colaci de cununie”, o sticlă de vin şi daruri pentru mama miresei. După ce vornicul spunea textele potrivite evenimentului, mirele şi alaiul erau invitaţi la masă. Se făceau glume, se aduceau în locul miresei bătrâne, care erau refuzate. Mireasa era adusa de tatăl ei, care ţinea o cuvântare. Invitaţii erau primiţi cu amabilitate şi erau serviţi cu tot felul de bucate. O parte importantă din ceremonie era “iertăciunea miresei”- cuvinte, spuse de vornic, prin care se cerea iertare părinţilor pentru supărările provocate şi binecuvântare pentru viitoarea familie. La ieşirea din casă se încingea o horă, numita “Busuiocul”, în timpul căreia se auzeau strigăturile:

“Busuioace, busuioace, coacete-ai şi nu te-ai coace, Da’ de ce sa nu mă coc, ca sunt floare cu noroc, Mă poartă fetele la joc, mirele la pălărie Când pleacă la cununie.”

După terminarea dansului, alaiul pleca la biserica pentru cununia religioasă şi apoi la petrecere. La căderea nopţii se punea masa. La acest eveniment luau parte toţi prietenii, rudele, vecinii. La sfârşitul ospăţului, naşii, însoţiţi de vornic, treceau pe la fiecare familie cu pahare cu vin şi îi invitau să facă daruri tinerilor căsătoriţi. În continuare hobatul, adică luatului voalului miresei şi împodobirii ei cu batic nou, marcând momentul de trecere în rândul femeilor căsătorite. Toate acestea erau făcute de naşă şi de rudele apropiate.

[modifică] Bibliografie

• Poiana Teiului. Monografie, G. Ghiorghiu, Piatra Neamţ, 2001.