Ştefan Procopiu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Născut la 19 ianuarie 1890 în Bârlad, judeţul Vaslui. A încetat din viaţă în Iaşi la 22 august 1972. În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului “Gh. Roşca Codreanu” ( promoţia 1908 ). Licenţiat al secţiei Fizico – Chimice a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi ( 1912 ), după care a urmat alte studii universitare la Paris. Asistent universitar la catedra de Aplicaţiile electricităţii la Universitatea din Bucureşti. Între 1 septembrie 1917 – noiembrie 1919 a funcţionat la Catedra de fizică a Liceului “Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. A fost clasificat primul pe ţară la examenul de capacitate (1919). Devine şef de lucrări la catedra universitară sus-amintită ( 1919 ). Face studii de specialitate la Paris cu profesorii Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul Langevin, Aimè Cotton, Charles Fabry, lucrând în Laboratoire de récherches physique. Devine doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona ( 5 martie 1924 ) şi până atunci avea publicate 30 de lucrări. Reia catedra sa din Bucureşti, iar la 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra de Gravitate, Căldură şi Electricitate a Universităţii din Iaşi, la care a predat până la pensionarea sa ( 1 octombrie 1962 ). A fost decanul Facultăţii de Electrotehnică a Politehnicii “Gheorghe Asachi” din Iaşi de la înfiinţarea ei ( decembrie 1937 ), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Iaşi. Membru al Academiei Române ( 1955 ), premiat al Academiei Române ( 1920 ); Doctor honoris causa al Politehnicii din Iaşi ( 1 februarie 1967 ), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel la Fizică, membru al multor societăţi ştiinţifice române şi străine. Descoperitor al Magnetonului Niels – Bohr, nu i s-a acordat Premiul Nobel dintr-o neglijenţă a comisiei. Descoperitor al Efectului Procopiu. Savantul de valoare mondială a încetat din viaţă în Iaşi la 22 august 1972, lăsând publicate 177 de lucrări ştiinţifice.
