Diodă cu contact punctiform
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Datorită faptului că dioda cu joncţiuni prezintă o capacitate echivalentă de minimum câţiva pF, ea nu poate fi folosită la frecvenţe foarte înalte. Pentru acest domeniu se folosesc diode de o altă construcţie tehnologică, numite diode cu contact punctiform.
[modifică] Structură
Structura unei astfel de diode comportă o capsulă de sticlă străbătută de doi electrozi metalici. La extremitatea unuia dintre aceştia se fixează un monocristal de germaniu, de dimensiuni mici, dopat n. După asamblarea mecanică, prin trecerea unui impuls de curent scurt, dar puternic, la contactul dintre firul ascuţit de wolfram şi cristalul semiconductor, în interiorul acestuia se formează o regiune de tip p. Se constituie astfel o joncţiune pn cu suprafaţă foarte mică, de ordinul 10-4 mm2, având de asemenea o capacitate foarte mică (sub un pF). Din această structură decurg două consecinţe:
- dioda poate funcţiona foarte bine şi la frecvenţe foarte înalte (Xc >> Ri);
- curentul maxim admisibil este mic (mA);
Caracteristica statică a acestor diode este asemănătoare cu cea a diodelor cu joncţiune plană, cu deosebirea că în regiunea polarizării inverse curentul nu prezintă un palier, ci creşte continuu cu tensiunea de polarizare inversă.
[modifică] Utilizări
Diodele cu contact punctiform sunt utilizate în domeniul frecvenţelor înalte şi ultraînalte, ca detectoare şi schimbătoare de frecvenţă, putând fi folosite şi în regim de impulsuri, ca diode de comutaţie.
